De când m-am trezit în dimineața asta, abia de am scos vreun sunet. Am fost absent cu privire la orice amănunt, pe care Atyl încerca să mi-l bage pe gât. Nu eram supărat pe el, dar mi-era teamă că totul o să se termine mai repede decât a început.

        Avea tot dreptul să se întoarcă. Până la urmă, acolo-i e locul de muncă, casa lui, ultimii ani și tot ce a reușit să clădească. Aici sunt doar eu, un bărbat care încă nu știe ce e acasă și cum poate afla unde-i e locul. Am rămas în orașul meu natal, poate pentru că mi-a fost prea frică să-l părăsesc. Toată viața mea am fost abandonat și nu știu cât de pregătit sunt să plec eu de data asta.

Acum ne aflăm în mașină. Ne îndreptăm spre casa lui, ca să-și strângă puținele lucruri, pe care le are aici. Din câte îmi spusese, soții Veronni își făcuseră și ei simțită prezența, când s-a auzit public de accidentul lui Atyl. El, însă, nu i-a băgat prea mult în seamă, motiv pentru care a stat doar cu mine. Nu mi-a spus prea multe despre relația lui cu ai săi, dar am înțeles că nu și-au prea luat rolul de părinți în serios.

— Intri cu mine, îmi spune, în momentul în care oprește mașina.

— Nu crezi că o să reacționeze urât? îl întreb, uitându-mă cu subînțeles la semnele de pe gâtul său.

Rânjește și se apropie de mine până ajung lipit de geam. Își plasează brațele de o parte și de alta a trupului meu, iar buzele-i mai au puțin și se lipesc de ale mele.

— Iubire, șoptește și mă sărută în colțul gurii. Asta-i exact ce îmi doresc.

Roșesc puțin la apelativul folosit și înghit în sec, când îi observ privirea înfometată. Se îndepărtează cu o sclipire în ochi, pe care și-ar potoli-o printr-un singur mod, și deschide portiera. Își mișcă trupul galant, suflecându-și mânecile cu o privire de șoim ce analiza curtea de orice mișcare. Îmi rezerv câteva secunde pentru a-mi trage suflul și a mă gândi cât de rău ar putea fi să-i întâlnesc părinții. În final, părerea lor oricum nu contează pentru Atyl, dar dacă va conta pentru mine?

Îmi deschide ușa și mă cobor din mașină cu un nod în gât. Trebuia eu să mă gândesc la ce e mai rău, ca de fiecare dată. Îmi observă starea ușor agitată și-și presează buzele de obrazul meu, lăsându-mă câteva momente să savurez plăcerea atingerii lui fierbinți. Îmi zâmbește, când facem din nou contact vizual, și mă prinde de mână pentru a mă conduce spre intrare.

Intră fără nicio ezitare în casă și-mi oferă o privire încurajatoare. O dată în viață îi întâlnești pentru prima dată părinții iubitului tău. Iubit... Sună prea frumos doar să mă gândesc la asta. Chiar dacă nu am stabilit nimic sau nu am vorbit deschis despre ideea de a fi împreună, am realizat că pentru Atyl nu e nevoie de cuvinte ca să transforme ce avem noi în ceva serios și real. Suntem și atât.

Urcăm scările spre camera lui, pe care mi-o amintesc mult prea bine, și mă așez în pat, cât timp el își strânge lucrurile. Niște pași alerți vin spre locul în care ne aflăm noi, iar în tocul ușii apare Sienna cu o privire tristă.

— Chiar trebuie să pleci? o întreabă ea cu glasul bâlbâit.

Atyl oftează ușor și își deschide brațele pentru a-i permite surorii lui să se cuibărească la pieptul său. Zâmbesc ușor la tabloul din fața mea și ochii ne rămân conectați când rostește următoarele cuvinte.

— O să mă întorc, îi șoptește ei, deși se adresa pentru amândoi. Nu scapi de mine.

Rânjește și îi șterge micile lacrimi de pe chip, ce aproape îi ajunseseră la bărbie. Sienna își trage nasul și își revine ușor-ușor, după care ne privește. Se uită la Atyl, apoi la mine, și o bufnește un râs contagios, ce nu credeam că va apărea așa repede după plânsul anterior.

— V-ați ars cu placa? întreabă ea. Amândoi? Peste tot? râde din nou, iar fratele ei îi ciufulește părul în joacă.

Deși știam cât de roșie îmi era fața în momentul ăsta, am scăpat un chicot, după care m-am lăsat pe spate și am privit tavanul. Eram puțin obosit, însă n-aveam de gând să dorm în ultima zi în care-l văd pe Atyl. Nu mi-a spus când se întoarce și a evitat subiectul, așa că nu am de unde să știu dacă o să-l mai văd în viitorul apropiat. Dar atât timp cât el se află în viitorul meu, nu am de ce să-mi fac griji în legătură cu fericirea mea.

— Să știi că mama e nervoasă că n-ai stat cu ei și că ai plecat fix când au venit, îi recunoaște Sienna, puțin posomorâtă.

— Măcar de veneau pentru mine, râde el. Au vrut doar să arate tuturor că au bătut atâta drum pentru fiul lor. Dacă le păsa cu adevărat nu dădeau interviul ăla prostesc de ieri, își masează el tâmplele și eu mă încrunt.

Interviu?

— L-ai văzut și tu? se strâmba Sienna. Mi-a venit să râd când spuneau cât de mult ne iubesc și că mereu au fost acolo pentru noi. Cred că ne-ar și omorî dacă asta i-ar face mai bogați și mai plăcuți de public, își dă ochii peste cap, iar Atyl o îmbrățișează gânditor.

Cel mai urât sentiment e să nu ai părinți. Să nu ai cui să îi spui "mamă" sau "tată". Dar și când ai, iar ei se comportă de parcă nu sunt acolo, ei bine, asta e o durere pe care nici măcar nu mi-o pot imagina.

Mă ridic în șezut în momentul în care aud niște tocuri de pe hol și îi adresez o privire neliniștită lui Atyl. Știm cu toții cine vine. Ușa ajunge împinsă cu un sunet puternic, iar un trup îmbrăcat fără de cusur își face apariția. Scundă, undeva la cincizeci de ani, vârstă pe care n-o pot exprima bine din cauza machiajului, îmbrăcată toată în roșu și cu o privire nervoasă. Da, asta e mama lor. Iar dintre toți, ea se uita fix la mine.