Bat cu pantoful nervos, așteptând ca ușile liftului să se deschidă odată. Probabil ajungeam mai repede dacă o luam pe scări. Îmi mușc buza stresat și îi dau drumul abia după ce am cale liberă la hol.

     — Era și timpul, îmi spun și privesc numerele de pe uși.

      Mă uit în stânga și-n dreapta, aproape la comanda, dar mă opresc când o văd pe Sienna pe un scaun, privind un punct mort al podelei. Era parcă ruptă de realitate, în confruntare cu proprii demoni. Nici nu clipea, încerca, însă îi ieșea doar pe jumătate. Aș putea zice chiar că dormea cu ochii deschiși, dar starea ei ușor deprimată mă făcea să mă gândesc că poate ăsta e modul ei de a face față realității.

     — Sienna? îi strig ușor numele și o văd cum tresare.

     Când îmi aude vocea, își strânge ușor mâna în pumn și-și ridică privirea, care parcă la secundă se schimbă într-una furioasă. Nici n-o văd când se ridică și ajunge în fața mea. Rămân blocat câteva secunde când îmi simt capul întors spre dreapta, iar obrazul arzându-mi. Îmi mișc maxilarul și îmi trec limba peste buzele ce-mi deveniseră uscate, ca mai apoi să mă întorc cât de calm pot spre aceasta.

     — Cum e Atyl? o întreb, însă îmi mai dă o palmă.

     O privesc cum are ochii înlăcrimați și cum picioarele o lasă treptat. Îmi așez mâinile pe mijlocul ei și încerc s-o stabilizez, însă continuă să dea cu pumnii în pieptul meu, plângând.

     — Cum îți permiți să vii aici, când totul e din cauza ta? strigă printre sughițuri. Cum?

     Își strânge mâinile de cămașa mea și încep să o mângâi pe cap, meditând la ce a spus. Ce am făcut de a ajuns în spital din vina mea?

     — A fost foarte nervos, începe să spună. M-a întrebat de tine ieri și când i-am zis că nu ai fost, pur și simplu a luat-o razna. Știa că ți-a venit logodnica și, își trage nasul și se desprinde de mine, a luat masina și dus a fost. Era băut când a condus spre casă, dar nu a mai ajuns, îmi mărturisește și își șterge lacrimile.

     Se așază înapoi pe scaun, fără să mai zică nimic, iar eu rămân în aceeași poziție, abținându-mă să nu cedez la fel ca ea.

     A crezut că am ales-o pe ea.

     Și nu-l pot judeca, mai ales că nu mai dădusem vreun semn. Sunt atât de idiot. Poate toate confesiunile pe care le-am avut cu mine însumi, ar trebui să i le spun și lui. M-am săturat să fac doar ce se presupune că ar trebui. Vreau să fiu eu și pot fi așa în cel mai bun mod doar alături de el.

     — Am răcit, nu... nu am vrut să fac nimic cu ea. Nu puteam, simt nevoia să-i mărturisesc. Cum se simte? o întreb iar.

     — E înafară oricărui pericol, doctorii au spus că e un luptător, zice și zâmbește ușor. Însă nu-l pot vedea încă, mai târziu când își revine de sub efectul anesteziei, oftează. Urăsc spitalul.

     — Și eu, șoptesc și privesc spre ușa după care se află el.

     Sunt așa ușurat că este bine, dar când mă gândesc că putea fi mai rău și totul doar din cauza unei confuzii. Nici nu cred că am dreptul să-i spun așa. Trebuia să vorbesc cu el și, totodată, cu Bynia, iar eu n-am făcut niciunul din lucrurile astea.

     Îmi masez capul cu degetele iritat... uneori gândesc prea mult. Mă așez lângă Sienna pe scaun și privesc la tavan. Va fi o zi lungă.

***

     Îmi deschid ochii, căscând, când aud un glas entuziasmat venit din dreapta mea.

     — S-a trezit, îmi spune Sienna și îmi zgâlțâie scaunul.

     — Acum și eu, zic morocănos și o aud cum râde.

     — Intri cu mine? mă întreabă și eu neg.

     — Nu cred că intru deloc, nu e indicat, îi spun, făcând referire la starea lui, iar ea doar îmi zâmbește trist.

     Încerc să mă aplec să-l văd când aceasta deschide ușa, dar o închide prea rapid ca să apuc să deslușesc ceva. Înjur mânios și-mi privesc telefonul. Nenumărate apeluri de la Bynia stau pe ecran, însă le ignor și mi-l închid. Nu am chef de ea acum. Îmi împreun mâinile la piept și-mi țin ochii ațintiți pe ușă, așteptând să iese Sienna ca să aflu cum se simte.

     După câteva minute lungi, o văd cum mă privește cu un zâmbet șiret și lasă ușa deschisă.

     — Vrea să te vadă, îmi spune și pleacă, fără să mai apuc să zic ceva.

     Înghit în sec și privesc spre partea puțină pe care o văd din cameră. Îmi fac curaj să mă ridic de pe scaun și să înaintez puțin, dar mă opresc în loc. Îmi închid ochii și încerc să-mi controlez respirația care deja o luase razna. Împing de tot ușa și pășesc în încăpere, ca mai apoi s-o închid. Îmi țin ochii spre mâner, refuzând să mă întorc cu fața spre el.

     — Ți-am mai spus că îți stă apetisant de bine în costum?