"Durerea face parte din noi, atâta timp cât o simțim, știm că trăim. "


        Vântul adie ușor prin părul ce-mi stă împrăștiat pe toată masa. Nu cutez să ridic capul de pe bucata mătăsoasă de material. Nu știu cât timp a trecut, dar cel mai important e că am reușit să mă liniștesc. Am reușit să îmi pun ordine în gânduri și inima mea și-a recăpătat bătăile normale. Îmi simt corpul slăbit iar răcoarea nopții mă face să tresar atunci când un fior straniu mi se instalează în corp.

        Pași greoi se aud din spatele meu fără ca cineva să scoată un sunet. Scaunul de metal de lângă mine este tras cu un zgomot ce mă face să îmi ridic de această dată capul. Ochii mei se intersectează cu ochii șatenului de mai devreme. Mă privește calm și rugător. Expir zgomotos, e singura reacție pe care corpul meu a ales să i-o ofere. Încerc să îmi reiau poziția din care am fost deranjată, dar sunt oprită când mâna lui Zacharya se așază blând pe fața mea.

        Mă privește câteva momente, ochii săi căprui sunt la fel de goi și reci, dar acum văd în ei o licărire slabă, ca a unei stele a cărei lumină răzbate cu greu în noapte. Involuntar îi caut atingerea, îmi înclin capul în palma sa, dar nu e la fel. E liniștitor, dar nu e liniștea după care tânjesc eu. Își îndepărtează mâna, doar pentru a o muta peste palma mea aflată pe masă. Mă studiază în continuare, dar îmi feresc privirea de îndată ce încearcă să mă acapareze în închisoarea goală a ochilor săi. Caut un punct fix pe care îl privesc inconștientă.

        — E disperat, te-a căutat peste tot Amelya. Vocea lui Zach spartă și răgușită mă face să tresar insesizabil. Dar el a simțit așa că își presează compătimitor palma peste a mea.

        — Se pare că nu a căutat îndeajuns dacă tu ai ajuns la mine înaintea mea. Spun pufnind aproape nervos.

        Nu știu de ce mă simt așa, ar trebui să-mi liniștesc mintea la gândul că nu și-a petrecut restul serii în compania acelei femei, dar mă simt deranjată că a ajuns Zach la mine în locul lui.

        — A plecat. Și-a făcut cele mai sumbre scenarii când nu te-a găsit în prima jumătate de oră. A pus toată gașca să răscolească orașul. Continuă când îmi vede expresia șocată.

       —Poftim? Cât e ora? Îmi simt ochii cum sunt gata să explodeze.

         — E aproape două dimineața, Amelya. Te-am căutat mai bine de trei ore. Își retrage mâna și se ridică în picioare.

        Caut cu stângăcie geanta pe care am aruncat-o pe masă când am ajuns pe terasă și scot telefonul. E mort, nu e de mirare că nu am fost distrasă de nimeni. Îl deschid și o avalanșă de mesaje și apeluri nepreluate de la un număr pe care nu îl am salvat în agendă, mă copleșesc. Însă nu apuc să verific nimic deoarece vocea gravă a șatenului sparge din nou liniștea instaurată între noi.

        — M-am întors aici cu gândul că poate te-ai cazat la hotel. Dar angajații mi-au spus că nu a rămas nimeni înafara celor  trecuți pe listă. Când am fost pe punctul de a porni din nou căutările o doamnă de la curățenie mi-a spus că e o domnișoară pe terasa dinspre partea vestică a restaurantului. Atunci în mintea mea sa produs scânteia.

       Cuvintele lui trec pe lângă urechile mele fără a le da prea mare importanță. Gândul îmi e la Jonathan. Unde ar putea fi și cum de el sa gândit la cele mai oribile lucruri când eu eram atât de aproape de el.

        — Cred că nu am fost conștientă pe deplin când am plecat din restaurant.

        — Inima ta a vrut să fie cât mai departe de cel care are puterea să o zdrobească. Dar ai străbătut tot hotelul doar ca să îți găsești liniștea și el și-a pus iadul în cap în căutarea ta. Inima mi-o ia la goană după fiecare silabă rostită calm în direcția mea.

        — Cred că m-am pierdut în gânduri. E tot ce mai spun când reușesc să mă stabilizez pe picioare, dar acestea mi se simt slăbite și înghețate așa că mă sprijin cu forța care mi-a rămas în brațe de masa din metal. Cel mai probabil am adormit printre lacrimi.

        Telefonul din buzunarul lui Zach sună cu insistență. Deși a pus distanță între noi am reușit să văd inițiala numelui lui Jonathan pe ecran.

        Duce telefonul la ureche pentru scurt timp fără a spune nimic, apoi se apropie de mine și îl dă pe difuzor.

        — Zach, nu am reușit să o găsesc. Nu știu unde e. Nu știu ce să fac. Vocea lui e stinsă și cuvintele îi ies mai mult ca niște suspine. Plânge și asta observă și prietenul său.

        — Unde ești Jace, ai băut? Ce te-a apucat? Zach se tensionează atunci când conștientizează în ce situație e Jonathan.

        — O vreau pe ea, dar îngerul meu sa făcut nevăzut și m-a lăsat din nou singur în iadul ăsta. Inima îmi explodează la auzul cuvintelor lui ce se lovesc de pieptul meu dureros.

        — Unde ești, Jace? Nervozitatea din tonul lui Zach este vizibilă. Din spatele telefonului nu se mai aude nimic, doar o muzică înfundată pe fundal urmată de un bipăit scurt semn că apelul a fost încheiat.

         — Haide! Trebuie să mergem nu știu de ce e în stare idiotul ăsta. Acum atenția lui Zach e pe mine și mă privește poruncitor. El nu bea Amelya! Jace nu bea și nu a băut niciodată cât să ajungă în starea asta!

         — Zach, dacă pățește ceva nu o să mi-o iert niciodată!

        Se apropie de mine, își dă sacoul jos și mi-l așază pe spate, căldura învăluindu-mi corpul. Mă prind de brațul său și îl urmez fără să aștept alte indicații. Străbatem holurile hotelului de parcă totul îi e familiar și are o hartă a fiecărei cotituri în minte.  Ajunși din nou afară Zach îmi face semn către o mașină de teren camuflată în întuneric. Îmi deschide ușa ajutându-mă să urc pragul înalt. Întoarce cheia în contact și mașina pornește zgomotos.

         Butonează pentru scurt timp telefonul apoi pufnește zgomotos lovind volanul. Reacția lui îmi face corpul să se tensioneze. Nu am avut nici o problemă cu felul lui de a conduce, trece pe lângă mașini de parcă nu ar exista și le ferește exact la limita. Dar reacția lui nervoasă îmi trezește fiori reci pe șira spinării.

          — Ce s-a întâmplat? Cutez să vorbesc atunci când văd că starea lui de nervozitate crește cu fiecare ochi pe care îl aruncă la telefon.

          — Idiotul de Jace și-a închis telefonul. Chris nu reușește nici cum să dea de el. Lovește din nou puternic volanul. Mergem să ne întâlnim cu restul și de acolo vedem cum facem. Continuă serios ținându-și ochii ațintiți la drum.

         — Crezi că și-ar putea face ceva? Ochii mi se umezesc o data cu cuvintele rostite. Dar îmi țin lacrimile în frâu înghițind aerul ca pe niște bucăți de sticlă ce crestează fiecare porțiune pe care o străbat.

         — Amelya, Jace e orice, dar nu e un laș! Se întoarce fulgerător privindu-mă direct în ochi, iar eu îmi simt corpul înghețând.

         — Ce știi tu despre mine Zach? Cine sunt eu? Întrebările vin doar pentru a face conversație fără a mă aștepta că o să primesc vreun răspuns.

        — Nu știu prea multe. Ai fost prezentă în viața prietenului meu dinainte ca eu să îl cunosc, iar povestea din spate nu o știu. Dar atâta timp cât ești importantă pentru el, te vom proteja cu orice preț!

          Cuvintele lui își fac loc printre lacrimile mele ce deja mi se scurg pe obraji. Îmi mut privirea pe geam și încerc să îmi potolesc suspinele ce mă acaparează.

         — Mi-aș dori atât de mult să mi-l pot aminti, Zach. Inima mea e prea fragilă și totuși el o poate liniști. Prezența lui e medicamentul de care am nevoie. Și totuși nu înțeleg de ce trebuie să fie lucrurile așa.

        Mâna lui poposește de pe schimbător pe umărul meu mângâindu-mă blând. Mă întorc către el și îi schițez un zâmbet forțat  și chinuit.

        În continuare zboară printre mașini fără să țină prea mult cont de regulile de circulație. Inima mi se oprește în loc când ajungem într-o intersecție în care semaforul e verde dar din partea dreaptă un individ se avântă direct către noi. Zach apasă cu putere pedala de frână iar mașina trece milimetric prin fața noastră. Corpul îmi e propulsat în centură strivindu-mi pieptul preț de câteva secunde. Brusc în jurul meu totul este cufundat în întuneric.

        Deschid ochii cu teamă. Undeva în întunericul pătrunzător siluetele a doi copii ce se joacă cu mingea îmi atrag atenția. Băiețelul cu părul negru ca smoala lasă jocul de o parte și adună câteva flori pentru a-i împleti unei fetițe o coroniță din margarete. Când aceasta se apropie din lateral de el îi observ culoarea neobișnuită a părului, un roșcat aprins ca valurile de lavă izvorâte dintr-un vulcan ce tocmai a erupt. Chipul lor nu are formă, nu reușesc să le deslușesc nici o trăsătură concretă. În momentul în care băiețelul îi așază copilei coronița pregătită cu atenție pe cap, totul se întunecă din nou. La scurt timp de data aceasta, în față îmi apare o altă imagine, cu doi copii vizibil mai maturi. Aceștia se îmbrățișează, iar suspinele venite din partea fetei îmi dau de înțeles că ea este în suferință. Prind curaj și înaintez prin întuneric către ei, dar cu cât mă apropii mai tare imagine devine tot mai neclară. Băiatul se sustrage din îmbrățișare scotocind prin buzunare. Scoate ceva ce pare a fi un lănțișor pe care îl așază cu tandrețe la gâtul fetei. Voci slabe se aud în jurul meu, cuvinte fără înțeles se leagă în propoziții ce prind cu greu contur în mintea mea.

        — Totul o să fie bine, orice s-ar întâmpla voi fi lângă tine... Vocea caldă a băiețelului mă strânge într-o îmbrățișare caldă, apoi totul dispare în întuneric.

        Ultimul lucru pe care îl văd e poarta ruginită a unui cimitir. Pășesc cu teamă, fiecare centimetru parcurs simțindu-se ca mersul pe cărbuni încinși. Împing de gratiile șubrede și înaintez pe aleea pavată cu piatră de culoare neagră. De o parte și de alta cărarea e împrejmuită cu trandafiri albi și are o singură direcție. Drumul se oprește la o piatra funerara din marmură neagră care are încrustați pe ici pe colo trandafiri roși și doar unul singur alb. Din depărtare datorită culorii puternice de roșu ai spune că e pătată de sânge, de parcă o crimă ar fi avut loc chiar acolo.

        Când ajung în dreptul monumentului trasez cu degetul fiecare literă scrijelită " Te vom iubi până dincolo de moarte"  câteva lacrimi mi se strâng în colțurile ochilor ieșind pe furiș când ating cu degetele numele persoanei ce își odihnește sufletul aici  "Dakota" ce nume frumos. Închid ochii și de data asta în jurul meu se aude doar o voce joasă și în care găsesc disperare.

        — Amelya! Te rog! Leg cuvintele în minte și cutez să deschid ochii.

        Zach își plimbă frenetic mâna prin fața mea în același timp ținându-mi la nas un șervețel îmbibat într-un lichid cu miros începător ce îmi arde tot aerul pe care îl inspir. Deschid larg ochii și primul lucru pe care îl fac e să îmi duc mâinile în zona pieptului. Spre surprinderea mea inima-mi bate normal, controlându-și fiecare bătaie fără ca eu să mă simt chinuită.

        — Sunt bine, Zach. Haide să mergem! Cuvintele îmi ies o data cu aerul cald ce mi se strecoară greoi printre buze.

        — La naiba! Cine le-a dat permisul unor astfel de persoane. Lovește în mod repetat volanul fără să țină cont că se rănește. M-am speriat de moarte când te-am văzut inconștientă, Amelya! Mă trage în centură îmbrățișandu-mă strâns cum obișnuia și fratele meu să facă de fiecare dată când mă trezeam noaptea dintr-un coșmar. Jace nu mi-ar fi iertat-o niciodată dacă pățeai ceva. Ultimele cuvinte le spune în șoaptă în timp ce se îndepărtează de mine.

       — Trebuie să îl găsim. Așa că nu mai sta pe loc să zăbovești. Îl zoresc când văd că ezită să pornească la drum.

        — Mai avem puțin și ajungem. E tot ce mai spune punând mașina în mișcare. Toată atenția lui e din nou la drum. De data aceasta conduce mai încet păstrându-și calmul.

        Ajungem într-un cartier destul de sărăcăcios și pustiu. Majoritatea clădirile sunt nelocuibile, dar totuși din ele se zăresc câteva lumini aprinse. Mașina continuă să înainteze pe aleile înguste până ce se oprește în fața unei clădiri enorme din cărămidă. Gemurile imense de sticlă sunt în totalitate negre, lucru acesta ținând departe ochii curioșilor. Are un singur etaj, acestea fiind delimitat de un balcon care împrejmuiește toată partea laterală a construcției. Cobor din mașina cu un gol ce mi se formase în stomac încă de când i-am auzit vocea distrusă a lui Jonathan.

         Cu cât înaintăm spre clădire inima începe să îmi bată cu rapiditate. După ce trecem de ușile masive dintr-un material ce pare că este pentru a izola fonic, o muzica puternică mă învăluie bubuindu-mi în același ritm alert cu inima. Din exterior se vede doar o parte a construcției, dar înăuntru este chiar de 3 ori mai mare. Ajung la concluzia că toată clădirea e construită în așa fel încât să păstreze tot sunetul puternic înăuntru pentru a nu deranja pe nimeni.

        Încăperea spațioasă e plină până la refuz de persoane de toate vârstele și toate genurile care dansează pe melodiile ce răsună de peste tot. Mă țin cu greu de Zach înaintând cu pași mici prin mulțime. Sandalele se simt ca niște obiecte de tortură, dar mă resemnez trăgându-mi picioarele după mine. În graba mea mă lovesc de câteva persoane, mult prea euforice să fie capabile să îmi accepte scuzele. Spațiul începe să se strâmtoreze ajungând să fie mai respirabil când intram pe un hol ce duce la un lift din aceeași sticlă neagră care nu-ți permite să vezi dincolo de uși.

        Călătoria nu durează mult, deoarece liftul se oprește brusc iar ușile se deschid și mă transpun în cu totul altă lume, una a tehnologiei. O sufragerie aproape cât toată clădirea adăpostește câțiva tineri ce își întorc brusc privirea către mine. Din toate fețele prezente reușesc să le găsesc doar pe Rox și Viollet cunoscute. Iar de îndată ce mă observă și sunt sigure de prezența mea se avântă și mă cuprind într-o îmbrățișare caldă de care nu știam că am nevoie. De data aceasta poartă haine lejere și tocurile cui au fost înlocuite cu teniși. Mă privesc cu blândețe apoi îmi dau timp pentru a asimila tot spațiul în care am pătruns.

        Totul este aranjat într-un mod ordonat și strategic. Pe peretele din stânga tronează un televizor cu o diagonală mult prea mare ca să o pot estima, se aseamănă mai mult cu un ecran de cinema. În fața acestuia stă neclintită o canapea din piele neagră pe care sunt așezate pe puțin cinci persoane la momentul actual și cu siguranță încap tot pe atâtea sau chiar mai multe. Chiar în față este o ușa din sticlă ce dă direct în balconul care e vizibil din exteriorul clădirii. Iar pe mai bine din jumătate din peretele din dreapta e plin de ecrane și monitoare, cabluri și fire ce se împreunează deasupra unui birou masiv, la fel de plin de obiecte a căror întrebuințare nu o știu. Când analizez mai bine, dau cu ochii de părul blond și orbitor al lui Chris ce stă neclintit fără să își dezlipească ochii de la ecrane.

        Mă apropii de el și în continuare nu schițează nimic, tastează de zor pe o tastatura care nu scoate nici un sunet, se mută apoi la alta și tot așa. Nu reușesc să citesc nimic în afară de cifre și litere amestecate în cuvinte indescifrabile care cel mai probabil alcătuiesc coduri și algoritmi pe care doar un IT-ist priceput le înțelege. Îmi ridic privirea la ecranele aflate mai sus și sunt imagini neclare de pe camerele de luat vederi din oraș, fiecare colțișor și milimetru e acolo. Imaginea pusă pe repet a mașinii lui Jonathan îmi sare prima în ochi. Apare doar în câteva filmări la perioade scurte de timp între ele, apoi dispare cu totul.

        Îmi așez mâna pe umărul lui Chris iar acesta tresare când mă simte. Își mută privirea direct pe mine, oferindu-mi o față nervoasă și fără pic de emoție. Când devine conștient de prezența mea chipul i se luminează și se avântă de pe scaun direct în brațele mele. Nu credeam că atâta afecțiune venită din partea unor persoane pe care tocmai le-am cunoscut îmi va face atât de mult bine. Dar de cele mai multe ori sunt oameni care nu au nevoie să știe prea multe despre tine pentru a-ți oferi un loc în inima lor. Tot ce au nevoie e de prezența ta lângă ei. Iar oamenii ăștia și-au promis că mă vor avea în grijă chiar dacă sunt o străină pentru ei, doar din simplul fapt că, cumva, indirect cu ajutorul lui Jonathan fac parte din familie.

        — Roșcato, în seara asta m-ai adus la disperare. Și e doar prima seară în care ne-am întâlnit. Cuvintele lui mă fac să suspin, iar el îmi oferă un zâmbet cu o dantură perfectă ce îi scoate în evidență pirce-ul din limbă atunci când întredeschide buzele.

        — Îmi pare rău! E tot ce reușesc să spun ochii fugindu-mi pe Zach ce s-a așezat într-un scaun lângă Chris.

        — Nu e vina ta. Se apropie de mine Viollet și îmi mângâie lent umărul în semn de compasiune.

        — Te înțelegem că aveai nevoie de timp să digeri informația. Dar să știi că ce ai văzut nu este nimic din ceea ce pare. Vei înțelege tu, ești fată deșteaptă. De data aceasta Rox se poziționează în fața repetând aceleași mișcări ca ale lui Violet.

        — Greșeala a fost a noastră că te-am scăpat din ochi. Acum vorbește Chris reluându-și locul la birou.

        — Trebuie să îl văd. Are nevoie de mine așa cum și eu am nevoie de el. Vorbesc fără să îmi dau seama căutând liniștea în îmbrățișarea celor două fete.

        — Pentru început, haide să te scăpăm de hainele astea. Cred că ai degerat de frig. Mă mir că nu ai deja început de hipotermie. Vocea îngrijorată a lui Viollet mă face să schițez un zâmbet sincer.

        — Se descurcă băieții să îl găsească pe Jace. Rox mă apucă mai bine de braț și mă trage după ea în partea opusă.

         Trecem de ușa ce desparte sufrageria de holul mare al clădiri. Aici pe de o parte și de alta sunt așezate la distanță una de cealaltă câteva uși. Acum seamănă locul asta cu un bloc normal. Înaintăm până ce ajungem în dreptul unei uși care cu siguranță nu acolo a fost inițial. E împărțită în două, jumătate violet aprins, iar cealaltă jumătate roz.

        Pătrundem în încăpere și albul imaculat al pereților îmi orbește vederea. Chiar dacă pot să spun că mă așteptam la alt ceva. Gândurile îmi sunt înlăturate când dau cu ochii de obiectele de mobilier care sunt în nuanțe de violet și roz ce se îmbină perfect și deloc chicios.

        — Inițial erau două dormitoare, la fel ca și celelalte de pe hol, dar nu am conceput să stăm separate una de cealaltă. Mă informează Rox.

        — Așa că l-am rugat pe Jace să facă niște mici modificări. Și am ieșit cele mai câștigate. Am făcut un apartament din două camere. Continuă Viollet în timp ce intră în baia micuță și frumos amenajată.

        Acum când stau să analizez chiar așa e. Locul în care stăm seamănă cu o sufragerie open-space având și câteva corpuri de bucătărie amplasate frumos pe perete. Două uși separate unde intuiesc că sunt dormitoarele, pentru a avea și fetele intimitate în caz de orice. Un loc perfect de locuit pentru două fete ca ele.

        — Clădirea îi aparține lui Jonathan? Gura mi se deschide de uimire și asimilez din noi toată informația.

        Cum ar putea un bărbat ca el, care nu are mai mult de douăzeci și trei sau douăzeci și patru de ani să își permită așa ceva. Nu pare cu mult mai matur decât Luckas, iar faptul că se cunosc și sunt prieteni atât de buni îmi confirmă, cumva, că sunt de vârste apropiate.

        — Tot ce vezi cu ochii.

        — Și totul este perfect legal. Cel puțin aici. O completează Rox pe Viollet, oferindu-mi un zâmbet ștrengăresc.

        Ce Dumnezeu vrea să însemne asta? Fetele mă bagă și mai tare în ceață decât sunt la momentul actual.

        — Dar lasă asta, trebuie să faci o baie și să te schimbi. Rox mă îndrumă către baie aruncându-mi un brațe câteva haine și un prosop colorat.

        — I-ați cât timp ai nevoie. Avem treabă după. Țipă Viollet în timp ce închid ușa.

        Chiar dacă nu îmi doresc asta, ochii mei îi întâlnesc pe cei ai fetei din oglindă. Arăt deplorabil. Părul și-a pierdut atât volumul cât și toată strălucirea. Machiajul îmi e scurs pe toată fața, tot ce a mai rămas cât de cât acceptabil, e rochia. O dau cât ai clipi jos și fără să mai stau pe gânduri intru sub dușul fierbinte. Las apa și aburii să mă acapareze cu totul până ce îmi simt corpul că arde sub picurii ce curg cu rapiditate. De data aceasta mintea mea e goală. Dar inima îmi e plină de el.
 
        Șterg fiecare porțiune de piele cu prosopul pufos, apoi îmbrac hainele de parcă e ultimul lucru pe care vreau să îl fac. Îmi usuc bine părul ca să îl pot lăsa desprins. Pantalonii gri de trening și hanoracul negru și călduros era tot ce aveam nevoie acum. Trag adidașii în picioare și mă simt din nou în largul meu. Dau să ies din baie dar mă împiedic de covorașul umed și involuntar închid ochii. Imaginea ștearsă de mai devreme a monumentului funerar îmi trece prin fața ochilor. Și așa s-a produs scânteia.
        
        Ies din baie aproape alergând, le fac semn fetelor să mă urmeze, ajung din nou în sufragerie unde au mai rămas doar Chris și Zach concentrați pe calculator.

        — Știu unde este. Aproape că țip de bucurie, privirile celor doi mă țintesc șocate. Știu unde este. Mă repet din nou și mă apropii de ei. Am fost oarbă să nu îmi dau seama de la început.

        — De unde? Cum? Se bâlbâie Chris. L-am căutat pe fiecare cameră de supraveghere, a dispărut ca o fantomă.

        — Am trimis oameni peste tot, dar nu e urmă de el, Amelya. Continuă Zach să-mi explice situația.

        — Chiar dacă v-aș spune cum, nu o să mă credeți niciodată. Dar simt, inima mea știe că e acolo. E singurul loc care îi mai aduce alinare. Vorbele mele le fac ochii să se mărească aproape ieșindu-le din orbite.

        — Cât suntem de proști! Exclamă amândoi la unison apoi se întorc la calculatoare tastând câteva coduri.

        Rox și Viollet stau și asimilează informația fără a mai spune nimic.

        — L-am găsit. Te duc eu acolo. Se ridică Zach fulgerător de pe scaun și trece pe lângă mine prinzându-mi încheietura.

        — Dar... Nu apuc să protestez pentru că acesta mi-o taie scurt.

        — Doar de tine are nevoie.

        Nici nu îmi dau seama când ajungem în fața porții cimitirului. Nu am reușit să memorez drumul aproape deloc, mintea fiindu-mi plină acum doar de el.

        — Te aștept aici. Cuvântă Zach pe un ton plin de tristețe. Nu vreau să fiu o distragere.

        Dau aprobator din cap și cobor din mașină. Inima mi-o ia la goană înainte să apuc să inspir aerul rece din jur. Totul e exact ca în amintirea mea. Împing cu greu poarta ruginită și înaintez pe cărarea plină de trandafiri înfloriți. Nu știu încotro mă îndrept și tot ce fac e să caut cu privirea acel loc.

        Un fior ciudat mă acaparează, toată situația asta mă aduce la disperare. Caut ceva, măcar orice să îmi confirme că am dreptate și că el chiar e aici. Lacrimile mi se strâng în colțurile ochilor și le simt fiecare înțepătură adânc în inimă.

        Atunci când aleea se termină, lacrimile mi se preling pe obraz când reușesc să îi deslușesc silueta lângă piatra de mormânt. Grăbesc pasul și aproape că alerg către el. Nu îmi dau seama în ce stare e decât când ajung lângă el. Plânge. Îi povestește mamei lui despre mine. Suspinele îmi ies printre buze fără să îmi dau seama. Încep să tremur și de data aceasta nu din cauza frigului. Inima mea tânjește după liniștea lui. Corpul meu reacționează la prezența sa. Cad în genunchi lângă el și doar atunci conștientizează că e cineva lângă el.

        Ochii îi sunt roși și în continuare nesecați de lacrimi. Plânge și mă privește de parcă în fața lui stă o stafie. Nu mai are sacoul pe el, cămașa îi e răvășită, are mânecile întoarse până în zona coatelor, lăsând la vedere fiecare mușchi și fiecare venă ce îi crestează mâinile. Câteva fire de păr îi poposesc leneșe pe frunte. Mă apropii și mai mult de el în încercarea de a-i întâlni privirea. Și dau de un întuneric infinit și dureros. Nu reacționează în nici un fel stă și privește prin mine căutând răspunsuri.

        — De ce îmi faci asta, mamă? De ce? Cu ce ți-am greșit ? Urlă cuvintele mutându-și privirea către cer. Lovește cu putere pietrișul din jurul nostru fără să îi pese de durerea pe care și-o prov

        — Liniștește-te, te rog! Te rănești, Jonathan! Îi prind pumnii înainte să ajungă să facă contact din nou cu solul. Îi strâng palmele între ale mele plasând săruturi pe pielea dură.

       — Ea m-a părăsit din nou. Știu asta! Ia-o de aici mamă! Își trage mâinile și se apleacă din nou la baza crucii. Îngerul meu m-a lăsat din nou singur în iadul ăsta. De data aceasta cuvintele lui se lovesc puternic de pieptul meu făcând acea durere insuportabilă să apară.

        Inspir puternic aerul macabru din jurul nostru. Lăsându-mi lacrimile să se prelingă pe obrazul meu arzând. Nu am de gând să îl mai las să se chinuie singur. Îmi lipesc trupul de al său ridicându-l de pe pietriș. Îl trag la pieptul meu cuprinzându-l cu totul în îmbrățișare. Din nou nu reacționează. Doar plânge și se adâncește asemeni unui copil în brațele mele.

         — Sunt aici, cât se poate de reală. Și îți promit că nu o să plec niciodată. De data aceasta își ridică privirea către mine. În ochii lui văd căldură și speranță. Un copil căruia tocmai ce i sa îndeplinit dorința.

       De cele mai multe ori drumul până la fericire, e pavat cu lacrimi și suspine. Iar eu nu mai am de gând să îi dau drumul omului ce îmi face bine. Oricare ar fi consecințele.

Hello. Hello!

O bucățică nouă de poveste. Sper să vă facă plăcere să citiți. Ne vedem în comentarii.

 O săptămână frumoasă.! Ne citim curând. :)

Love, A.