" Rănile imprimate pe suflet ascund dureri greu de stăpânit. "

        Ne analizăm reciproc concluzionând amândoi că Izzabela are dreptate. Arătăm de parcă am trecut pe lângă o tornadă în plină formare și abia am scăpat cu viață. Mă uit dezamăgită la picioarele mele goale, nu îmi mai e frig, gresia e destul de  acceptabilă pentru temperaturile care sunt afară.

        — Mulțumim de compliment, Izzy. I se adresează brunetul pe o voce plină de sarcasm.

        — Îmi pare bine că te-am cunoscut, Izzabela. O îmbrățișez încă o dată și mă alătur bărbatului ce îmi face semn să îl urmez.

— Sunt Izzy. Îți mulțumesc că exiști. Aproape că țipă la mine când ne îndepărtăm.

        Fata asta același mod de a face complimente ca fratele ei, mă face să mă rușinez doar cu câteva cuvinte. Nu am de gând să pun presiune pe ea, dacă va dori să îmi spună la ce se referă când vorbește de această existență a mea, o voi asculta cu interes.

        Îl urmez îndeaproape pe Jonathan urcând scările în spatele lui. Corpul i se tensionează vizibil o dată ce telefonul său scoate un bipăit scurt. Când ajungem la capătul acestora, înaintăm puțin pe hol acesta făcându-se mai mare. De o parte și de cealaltă sunt poziționate la distanțe egale uși din lemn masiv. Îmi indică către una dintre acestea și ne oprim în fața ei.

        — Aceasta o să fie camera ta, sper că îți va lăsa o impresie bună și îți va face șederea aici cât mai plăcută. Spune de data asta cu o urmă de răceală în glas.

        Nu pot să îl înțeleg pe băiatul ăsta și schimbările lui bruște de comportament.

        — Îți mulțumesc. Răspund un nod formându-mi-se în gât și provocându-mi durere cu fiecare înghițitură.

        — Dacă vei avea nevoie de mine, o să mă găsești mereu acolo. Îmi spune fiind distras de telefon și îmi face semn către o ușa neagră aflata în capătul celălalt al holului, din direcția din care am venit.

        —Am înțeles. E tot ce mai reușesc să spun, cuvintele fiind cuțite ascuțite pentru gâtul meu.
Am impresia că orice aș spune îl deranjează.

        — Fratele tău va ajunge pe seara aici, nu încerca să îl contactezi. Doar atât vrea să știi. Starea lui de nervozitate crește fiind complet absorbit de telefon.

        — Mulțumesc încă o dată, acum dacă-mi permiți aș vrea să mă odihnesc. Mă adresez cât se poate de politicos în timp ce deschid ușa camerei.

        Nici un alt cuvânt din partea lui, lucru care îmi aduce o stare de neliniște. Comportamentul lui e atât de bipolar încât nu pot să îmi dau seama ce gândește omul ăsta. Închid ușa în urma mea cu o ușoară izbitură, dar sunt sigură că nu a sesizat-o deoarece l-am văzut cum a plecat înainte ca eu să intru în camera.

        Totul e așa frumos și ordonat, încăperea e spațioasă, fără prea multe obiecte de mobilier. Patul e așezat în partea dreapta, e îmbrăcat în așternuturi de un alb imaculat, dulapul e fix in colțul camerei, cred că acolo mi-ar încăpea toate hainele plus câteva din dulapurile vecinilor. Surâd la gândul meu. În fața geamului imens este o canapea de culoare roz pal, așezată perfect pentru a putea admira priveliștea minunată ce se află după acesta. Mă așez timidă pe materialul catifelat și ochii îmi obosesc în încercarea de a cuprinde întregul peisaj. O grădină mare plină de copaci și flori, are chiar și un labirint frumos aranjat. În depărtare o întindere de apa conturează perfect tabloul. Tot întunericul pădurii prin care am trecut pare că aici nu există. E un loc desprins din rai.

        Mă trezesc din visare și mă îndrept către ușa aflată în celălalt colț al camerei. O deschid cu teamă, dar inima-mi tresaltă când văd baia în nuanțe de alb și verde smarald iar cada superbă îmbrăcată într-o nuanță de negru îmi face cu ochiul. Dau drumul apei pentru a se umple și ca mai apoi să pot sa îmi dezmierd corpul relaxându-mă aici.

        Ma privesc în oglinda de sticla situată deasupra chiuvetei de un același negru orbitor. Chipul îmi e la fel de palid, toată roșeața din obraji mi-a dispărut, lăsând doar o urmă a existentei ei. Părul e dezordonat, coboară ca o cascadă învolburată până aproape de baza spatelui. Ochii sunt la fel de triști și obosiți, până și culoarea lor începe să piară. Verdele ce era o dată strălucitor și radiant acum pălește ca frunzele toamna. Îmi dau jos hainele de pijama și continui să mă studiez. Corpul îmi e slăbit și plin de urme ale căror poveste nu o mai știu. Mă simt goală atât pe dinafara cât și pe dinăuntru din lipsa atâtor amintiri. Duc ușor mâna stângă în zona pieptului unde undeva mai jos de sâni stă semnul ce mi-a adus starea deplorabilă în care mă aflu acum.

        Oricât aș fi încercat și oricât mi-aș dori, nu reușesc să îl fac să dispară, apăs delicat pe pielea crestată de bisturiu, imaginându-mi modul în care doctorul a scos acea bucata de sticlă ce stătea atât de aproape de inima mea. Doar câțiva milimetri și acum nu îmi făceam griji pentru amintirile ce s-au pierdut în neant. Memorez de parcă ar fi prima dată, traseul urmat de linia fină. Fiecare adâncitură și cută imprimându-se pe degetele mele. Odată cu semnul acesta, toate traumele și bucuriile mele s-au șters rămânând doar amintiri vagi, chipuri fără formă, voci fără corp și un trup fără un suflet.

        Mă cufund în apa colorată și plină de spumă datorită soluțiilor pe care le am găsit pe lângă ea și încerc să îmi găsesc liniștea. Îmi țin respirația adâncindu-mă cu totul sub apă. În jur totul devine negru, e liniște, dar nu cea de care am nevoie.

        Undeva în beznă se aud slab doua voci pe care nu reușesc să le recunosc.

        — E pentru binele ei... nu trebuia să afle așa... asta o va salva o perioada... dacă au ajuns acum la ea o vor face și pe viitor... trebuie să facem asta... nu e nimic nedrept în a o proteja...

          Cuvinte rostite de forme fără chip mi se imprimă în minte. Nu reușesc să fac diferența între cele două glasuri astfel că totul în mintea mea devine și mai confuz. Încep să țip, trebuie să se oprească, nu înțeleg cine și cum vorbește. Trebuie să mi explice despre ce este vorba. Deschid ochii brusc sub apă aceasta începând să mă ardă pe retină. Mă ridic cu rapiditate în fund, trăgând aer cu putere în piept de parcă e gura mea salvatoare. Îmi calmez cu greu starea și inima care a luat-o la galop. Înlătur spumele de pe corp și mă învelesc cu un halat alb și pufos.

        Când intru din nou în liniștea camerei totul dispare, calmul pune stăpânire pe mine. Mă îndrept către dulap luând un tricou larg și o pereche de pantaloni scurți. Omul asta chiar a știut ce haine să îmi aleagă. Inspir adânc când ajung în dreptul lenjeriei intime, iar gândul că a cotrobăit prin ea mă face să scot un oftat scurt. Mă schimb repede și îmi îndrept pașii către pat aruncându-mă în acesta dintr-o mișcare. Mirosul proaspăt de balsam floral îmi învăluie simțurile ajutându-mă să mă relaxez.

       Îmi fixez privirea pe tavan în încercarea de a adormi. Când sunt pe punctul de a cădea pradă somnului trei bătăi scurte și aproape insesizabile se aud în ușă.

        — Da, intră. Spun cu jumătate de gură în timp ce mă ridic în șezut.

        Ușa se deschide cu greu, de după ea apărând corpul micuț și firav al fetiței de mai devreme. Încă nu i-am aflat numele, dar poate pe viitor îmi va spune chiar ea.

        E îmbrăcata în pijamale, probabil e ora ei de somn, dar se pare că ceva nu îi dă pace și sa gândit să îmi facă o vizită.

        —Nu poți să dormi? O întreb în timp ce ea stă neclintită uitându-se în direcția mea.

        Dă afirmativ din cap mutându-și acum greutatea de pe un picior pe celălalt din cauza nesiguranței.

        — Haide, vin-o aici! Îi fac semn către locul rămas liber lângă mine în pat. Nici eu nu pot să dorm. Poate reușim să ne odihnim împreună.

        Se conformează imediat țopăid către pat. Trag ușor așternuturile, deși afară căldura e nimicitoare în interior e destul de rece.

        — Vrei sa trag draperiile să fie mai întuneric? O întreb în timp ce își face loc lângă mine.

        — Mhmm, mda. Murmură printre buze.

        E un început bun.

        Părăsesc patul și trag ușor materialul greu oprind razele soarelui să mai pătrundă în interior. Peste cameră se lasă un întuneric difuz.

        Mă așez din nou lângă copilă fără a mai spune nimic alt ceva. Stăm în liniște privind tavanul în așteptarea somnului.

        — Vrei să îți spun o poveste? Mă întorc pe o parte cu fața către ea, iar ea îmi copiază mișcarea.

        — Mmda. Murmură din nou mai mult pentru ea printre buzele micuțe.

        Chipul îi e liniștit în ochii ei citindu-se nerăbdarea.

        — Bine. Îi zâmbesc cald. A fost o dată ca niciodată, o prințesă care a trăit fericită toată copilăria ei. Iubea să deseneze, să călătorească, să își petreacă timpul cu prietenii iar când simțea nevoia de liniște adora să danseze în căsuța din spatele casei ei. Fiecare zi din viață o umplea cu fericire și dragoste, totul era magic pentru ea, o nouă zi aducea o nouă descoperire. Iubea animalele și să-și petreacă timpul cu ele, adora să analizeze toate obiectele ce-i ieșeau în cale în încercarea de a le găsi o poveste fiecăruia. O dată a găsit în gradina din spatele casei o monedă veche și ruginită, a creat o întreagă poveste despre cum a ajuns acea moneda acolo. De la pirați până la negustori si mai apoi la bunicul ei care a pierdut-o prin gradină. Considera că fiecare făptură și fiecare obiect neînsuflețit are o poveste care trebuie spusă. Totul a fost mult prea frumos pentru ea, deoarece cu cât timpul trecea și prințesa creștea lucrurile se complicau în viața ei. A ajuns în punctul în care din tot ce își aducea aminte a rămas doar cu traume. Fiecare amintire frumoasă i se pierduse undeva în necunoscut.

         Un suspin adânc mă face să mă opresc și să îmi îndrept atenția la fetița, adormise. De cât timp nu știu, dar am preferat să mă opresc din a mai povesti pentru că mai aveam puțin și începeam să îmi vărs durerea lângă ea.

        Viața mea a luat o întorsătura neașteptată când am căzut pradă inimii mele chinuite.
Mă apropii mai mult de ea trăgând-o în brațele mele. Un omuleț atât de firav și gingaș, doarme adânc fără nici o grijă. O privesc preț de câteva secunde apoi cad și eu prada întunericului și a somnului.

        Nu știu cât timp am dormit, dar sunt trezită la realitate de agitația din spatele ușii. Voci indescifrabile, certuri și țipete se aud la unison. Încerc să-mi ridic capul când ușa se deschide încet. Câțiva pași grei se presează pe parchet apoi vocea inconfundabila a lui Jonathan e purtata prin aer până la mine.

           — Amelya, dormi? Nesiguranța cu care rostește cuvintele mă face să mă ridic mai mult pentru a-l studia.

         Acum poartă o pereche de pantaloni lejeri scurți și un tricou simplu alb, e răvășit dar într-o manieră aranjată. Arată ca un burlac gata de noi aventuri. Nu pot să îi descifrez prea mult trăsăturile feței, în cameră singura lumină pătrunzând prim crăpătura ușii.

        — Acum nu. Spune cu ce pot să te ajut. Șoptesc în încercarea da a nu o trezi pe copila ce doarme adânc lângă mine.

        — Nu o găsim pe nepoata mea, nu știu unde e, sunt disperat. Cuvintele lui îmi provoacă apariția unui nod în stomac. Iubește omulețul acesta mic, și tot ce își dorește e să o protejeze. Și a venit la mine pentru a-și destăinui îngrijorarea.

         — Apropie-te, dar nu face gălăgie. Șoptesc în continuare.

         Face pași mărunți până ajunge în dreptul patului și o zărește. Pot să jur că îi văd ochii sticloși datorită lacrimilor ce i-au acaparat. Se așează pe margine și îi mângâie ușor părul ce e împrăștiat pe toată perna. O privește cu dragoste și admirație.

        — Din toate locurile posibile în care se ascunde, niciodată nu mi-a trecut prin cap că ar putea să vină la tine. Un oftat plin de durere îi părăsește gâtul printre buzele rămase întredeschise.

        — Nu putea să doarmă și din ce am dedus avea nevoie de companie. Îmi pare rău, dacă știam... Nu reușesc să continui ideea pe care am început-o deoarece sunt întreruptă.

         — Ai făcut exact ce trebuie, Amelya. Dacă a avut încredere să vină la tine, înseamnă că prezența ta îi face bine. Se apleacă încet peste fetiță lăsându-i un sărut apăsat dar fin pe frunte. Mulțumesc că ai avut grijă de ea. Mi se adresează privindu-mă direct în ochi. Intensitatea privirii lui îmi face corpul să vibreze trezind în mine neliniște. Are intenția de a repeta gestul în momentul în care se apropie cu lentoare de mine, mă feresc în ultima clipă lăsându-l să privească în gol.

         Ochii săi se închid brusc la scurt timp clipind dezorientat, apoi un zâmbet amar îi apare pe chip. Oftează din nou și își trece mâna ușor prin par în încercarea de a-și muta atenția de la ce s-a întâmplat.

        — Mă duc să anunț că am găsit-o. Vă puteți  odihni în continuare. Când se trezește o să discut cu ea.

         E tot ce îmi spune apoi se ridică de pe pat și părăsește camera în liniște.

        Îmi reiau poziția de mai devreme, fixând tavanul cu privirea. Stările lui schimbătoare nu mă ajuta deloc, așa că nu mai am de gând să îi răspund în momentele de afecțiune pe care mi le arată. După un astfel de moment de fiecare data mă lovesc de un zid indestructibil pe care îl înalță în fața mea și a sentimentelor mele. Cad din nou pradă somnului, oboseala spunându-și cuvântul.

         Când mă trezesc, primul lucru pe care îl fac e să caut copila lângă mine, dar spre surprinderea mea, nu se mai afla nici măcar în cameră. Mă ridic împiedicându-mă în picioare până la geam pentru a face lumină. Aștept ca razele soarelui să îmi desfete pielea, dar dau doar de soarele care se ascunde obosit printre nori. Tabloul unui apus magnific  cu un soare copleșit de nori cenușii și grei mi se pictează pe retină în timp ce eu rămân mută de uimire.

         Hotărăsc în cele din urmă să revin cu picioarele pe pământ. Iau o pereche de teniși în picioare și în timp ce mă încalț ajung la concluzia că am nevoie de puțin aer curat și de o plimbare pentru a-mi întinde oasele. Ies din cameră și străbat holul doar cu amintirile proaspete ale pașilor care mi-au fost ghidați până aici. Înainte de a ajunge la baza scărilor, în fața mea apare Hanz.

         — Bună seara, domnișoară! Apleacă politicos capul în semn de salut.

         — Buna seara, Hanz. Îmi poți spune Amelya. Nu trebuie să mă tratezi altfel. Îți sunt egală. Îi zâmbesc cald și cu sinceritate. Chiar nu are de ce să se comporte așa simandicos cu mine.

         — Desigur, domnișoară Amelya. Îmi răspunde cu aceeași moneda zâmbindu-mi larg.

         — O să am ceva de muncă cu tine, domnule Hanz, până o să mă consideri egala ta? Spun de data aceasta scăpându-mi un oftat dramatic în timp ce duc mana dramatic în zona inimii.

        Hanz este un domn ce nu pare a fi trecut de patruzeci de ani, statura lui impunătoare îți poate trezi instinctele de supraviețuire. Părul ușor grizonat îi conturează perfect trăsăturile rigide ale feței. Dar sub masca de nepătruns se afla un zâmbet ce poate năuci orice femeie.

        Mă privește lung, puțin speriat apoi îmi răspunde senin.

         — Sigur că da, Domnișoară Amelya. Domnul ar dori să discute cu dumneavoastră, se afla în living. Încheie făcându-mi semn către ușa aflată în partea cealaltă a holului.

         Îi mulțumesc cu un gest simplu fără a mai spune nimic. Un sentiment straniu de neliniște mă acaparează.

         Intru cu pași grei picioarele simțindu-mi-se asemeni unor butuci datorită emoțiilor ce m-au cuprins din senin. Mă simt de parcă trebuie să dau socoteală în fața părinților pentru o greșeală. Când ajung în pragul bolții ce e pe post de ușă o zăresc pe Izzabela privind nostalgică și pierdută prin bucata de sticlă a geamului. Și-a schimbat ținuta, de data aceasta poartă o rochie simplă neagră care îi oferă lejeritate de a se mișca. Jonathan poartă o pereche de pantaloni de stofa neagră și o cămașă în aceeași nuanță. E distras de micuța ce își face de cap cu nasturii cămăși sale descheindu-i și lăsând la vede o bucată din pielea bronzată a pieptului său. De îndată ce pășesc în încăpere aceștia își mută atenția către mine.

        Izzy îmi zâmbește cald rămânând concentrată pe peisajul ce i se așterne în față. Jonathan mă privește fix, ochii săi arzători scanându-mi fiecare trăsătura, dar fără să lase vreo expresie să îi brăzdeze chipul. Privește mai mult prin mine.

        — Mi s-a adus la cunoștință că o anumită domnișoară a fost încântata de prezența ta, Amelya. Mi se adresează direct pe un ton jos și ușor răgușit care îmi face spatele să se îndrepte involuntar. Îi aruncă un zâmbet copilei și îi face cu ochiul, pentru mine păstrând o expresie neutră.

 
        — Mă bucur că prezența mea a fost agreată cu plăcere. Răspund în încercarea de a-mi calma nervozitatea ce pune stăpânire pe mine.

        Cum poate sa fie atât de rece și imparțial când cu câteva ore în urmă tot ce își dorea era să petreacă timp cu mine. Omul ăsta mă scoate din sărite.

        Fetița se ridică puțin pentru a-i ajunge la ureche, îi șoptește ceva apoi îmi oferă un zâmbet ce îmi topește inima.

        — Îți mulțumește pentru poveste, dar își cere scuze deoarece nu a apucat să asculte decât prima parte. În inima mea se naște un sentiment de ușurare. Mă bucur că micuța nu a ascultat și părțile mai puțin plăcute ale poveștii.

        — Cu drag! Poate cu altă ocazie vom afla sfârșitul acesteia. Colțurile gurii mi se ridică într-un zâmbet ciudat și forțat. Nu îmi face bine prezența lui Jonathan la momentul actual. Cu permisiunea voastră, aș vrea să ies puțin la aer. Continui fiind deja pe punctul de a pleca.

        — Dacă dorești te pot însoți. Cuvintele lui reci se rotesc ca un cuțit in inima mea. O așează pe micuță pe fotoliu fiind gata să se apropie de mine.

        — Nu, mulțumesc! De această dată las nervozitatea să-și pună amprenta pe cuvintele rostite. Îi arunc o privire acidă și ies din nou pe hol.

        Nu știu încotro mă îndrept, dar vreau să fiu cât mai departe de el. Casa asta e un labirint, găsesc cu greu ușa care dă spre o terasa ce coboară în grădina superbă pe care o vad din camera mea. Cobor cu grijă scările și mă așez pe ultima treaptă a acestora. Îmi dau tenișii jos și las iarba să îmi gâdile degetele de la picioare.

        Cu tot amalgamul de sentimente ce se nasc în mine ies la iveala vorbe și reacții pe care nu sunt stăpâna. Inspir adânc aerul curat, plămânii mei primindu-l cu plăcere. Întunericul începe să pună stăpânire pe cer, stelele luându-și locul de drept, luna albă și strălucitoare ia locul soarelui făcând schimbul de îndată ce acesta se ascunde de tot in întinderea de apă.

        Sunt întrebări care înfloresc în mintea mea fără a fi capabilă să le găsesc un răspuns. Stau și analizez situația, locul în care mă aflu, fiecare lucru care s-a întâmplat într-un timp așa scurt și ajung la o singură concluzie. Totul e nou pentru mine, iar eu nu sunt capabilă să îmi gestionez propria viață. Am trăit izolată de oameni și am intrat cât mai puțin în contact cu ei, deoarece tot ce aveam nevoie după toată perioada agitată din viața mea, era liniște și singurul loc în care am găsit-o e la pieptul unui străin ce se joacă cu emoțiile.

        Simt cum câteva lacrimi îmi înțeapă ochii în încercarea de a ieși afară, dar se opresc atunci când un braț mi se așează pe umăr mângâindu-l delicat. Mă întorc în dreapta mea unde parcă chinuit, se proptește în scară, Luckas. De data aceasta gura mi se deschide de uimire iar ochii le dau frâu liber lacrimilor. Mă arunc în brațele sale și încep să plâng în hohote. Niciodată nu m-am simțit atât de ușurată că îl văd lângă mine.

        Îmi masează ușor spatele pentru a mă liniști. Când ridic privirea din pieptul lui nu pot să nu observ urmele de nesomn și felul groaznic în care arată. Cercurile negre ne sub ochi îi sunt mult mai accentuate decât de obicei, fața îi e brăzdată de îngrijorare și de câteva linii fine de expresie. Ochii săi ce erau veșnic asemeni cerului senin într-o zi toridă de vară, acum privesc reci, goi și fără urmă de sentiment în ei. Orele ce tocmai s-au scurs au fost un calvar pentru el cum au fost și pentru mine. Reușesc să-mi calmez suspinele și să pornesc conversația pe un ton cât se poate de calm fără a avea intenția de a-l supăra.

        — Știi ca ai de dat foarte multe explicații, nu?

        — Știu, și asta am de gând să fac. Dar îți voi răspunde strict la ce consider necesar că trebuie să știi. Cuvintele lui mă lovesc ca un vânt rece direct peste față.

        Trag aer în piept și încep cuvintele ieșindu-mi pe gură fără a le putea controla.

        — De ce ai venit acum două seri rănit acasă? E vinovat bărbatul care stătea aseară în fața casei noastre? Oftez puternic când termin.

        — Prima întrebare nu își are rostul, a fost o răfuială care a avut ca rezultat ce ai văzut în acea seara. Bărbatul de aseară face parte din trecutul nostru și este periculos. Toate informațiile pe care am reușit să le scot de la el m-au pus pe o pistă destul de plauzibilă. Răspunde privindu-mă în continuare fix.

        Suspin, provocându-mi o durere puternică în piept. Duc mana către zona afectată iar acest gest îl face pe Luckas să-și mute privirea preț de câteva secunde.

        — De ce ți morțiș să mă ți departe de trecutul pe care nu mi-l amintesc oricum? Lacrimile vor să mă acapareze din nou, inspir adânc și reușesc să duc la final întrebarea.

        — Pentru că sunt persoane care ți-au greșit și ți-au provocat prea mult rău.

        — Chiar și Jonathan? Mă trezesc întrebând.

        — Nu! Răspunde categoric ridicându-se în picioare în fața mea și luând o poziție de drepți.

         — Atunci cine e el? Și de ce nu mi-l amintesc Luckas. Îi urmez gestul poziționându-mă cumva defensiv în fața lui pentru a-i arăta că nu mă intimidează.

        — Jonathan e un prieten!

        — La naiba! M-am săturat de răspunsul ăsta! Țip când mă simt scoasă din sărite cu același răspuns vag pe care l-am tot primit.

        — Dacă cineva îți va spune ceva despre trecutul tău, aceea ești doar tu, Amelya! A fost o greșeală să te implic în toată chestia asta încă de la început. Urcă câteva trepte fără să privească în urmă.

        — De ce doar în el pot sa am încredere? Urlu în direcția lui făcându-l să se oprească și să gândească un răspuns.

        — Pentru că dintre toți, el este singurul care va reuși să te protejeze! Se întoarce dintr-o mișcare privindu-mă fix și zdrobit de cuvintele pe care le-a rostit.

        Clipesc în mod repetat în încercarea de a înțelege ce vrea să spună dar fără nici un folos. Mă trezesc doar urmându-l până în susul scărilor. Când în final ajungem din nou unul lângă altul, mă cuprinde într-o îmbrățișare strânsă și plină de durere aproape lăsându-mă fără aer.

        — Tot ce am nevoie de la tine e să ai încredere în el, Amelya. Iar de acum încolo până în ziua în care ne vom reîntâlni să uiți de existența mea! Mi se adresează categoric, cuvintele lui rănindu-mi inima și provocându-mi lacrimile din nou sa iasă.

        — Poftim? Mă bâlbâi printre suspine.

        — Ce ai auzit! După scena de seara trecută voi avea multe treburi de rezolvat și nimeni nu trebuie să știe unde ești, cu atât mai puțin cei care ne-au urmărit. Iar dacă află faptul că ești cu Jace e un bonus pentru noi. Îmi întoarce spatele în încercarea de a-și masca lacrimile ce îi părăsesc ochii.

         — Nu poți să îmi ceri așa ceva Luckas! Nu poți sa-mi ceri să uit de fratele meu. Ești sânge din sângele meu. Țip cât mă mai ține glasul pentru a reuși să îl fac să se răzgândească.

        — Și pe mine mă doare la fel de tare, surioară! Dar doar așa putem afla cine e în spatele acestei șarade ieftine. Și sunt sigur că sub protecția lui Jace vei fi cel mai bine. Mă mai strânge încă o dată în brațe apoi intra în casă pașii lui mari ducându-l direct la ușa de la intrare unde îl așteaptă Jonathan privind cu durere în direcția noastră.

        Îl salută fugitiv, apoi iese afară. Un fulger brăzdează cerul în momentul în care îmi găsesc curajul să scot alte cuvinte printre buzele-mi tremurânde.

        — De ce îmi faci asta, Luckas? Ești singurul care mi-a mai rămas. Te rog nu pleca ! Cuvintele mi se sting în urma lui cu speranța că mă va asculta.

        — E pentru binele tău, Amelya!

        — Nici măcar nu știu cine sunt. Nu am nici o amintire clară. Cuvintele mele nu mai sunt țipete sunt suspine de durere. Îl prind de mână când dă să coboare prima scara ce îl duce către mașină.

         — Te iubesc mai mult decât oricine pe lumea asta sora mea! Mă îmbrățișează din nou, corpul prăbușindu-mi-se printre brațele lui.

        Plâng cu durere și amar. Pentru că de data asta chiar se năruie tot în jurul meu. Singurul care înseamnă familia pentru mine vrea să îl uit, să uit de existenta lui. Și asta mă distruge, inima-mi pompează sânge cu durere prin vene. Nu reușesc să mai leg alte cuvinte. Tot ce simt e neputința și o inima ce se frânge în bucăți.

        Luckas mă privește zdrobit de necaz și de parcă ar privi o stafie a unui trup mort. Și așa mă simt, moartă. Când îmi dă drumul de tot și coboară scările ajungând în dreptul mașinii sale, cu ultima fărâma de putere care mi-a mai rămas reușesc să leg câteva cuvinte și să fiu sigură că mă aude.

         — Te iubesc frățioare! Tu ești stâlpul și sprijinul meu, întoarce-te cu bine la mine! Îl fixez cu privirea și momentul în care intra în mașină e momentul în care își dă frâu sentimentelor. Începe să lovească cu putere volanul lacrimile șiroindu-i pe chip incontrolabil.
        Întoarce mașina zgomotos și părăsește locul lăsându-mă în urmă cu cuvintele sale lovindu-mi repetat în inima ca niște pumnale în flăcări.

        Simt cum două brațe mă cuprind pe la spate încolăcindu-se în jurul taliei mele cu o atingere fină, fără a pune presiune. Deși nu îmi mai simt nici un mușchi atingerea asta îmi transmite impulsuri electrice în tot corpul. De data asta nu mă feresc și îl primesc în spațiul meu, am nevoie de liniștea asta. Suspin printre lacrimi și tot ce fac e să mă adâncesc în brațele protectoare ce pun stăpânire pe mine.

        Îmi urăsc viața, urăsc tot ce se întâmplă. Îmi vreau fratele și viața plictisitoare înapoi. Îmi vreau amintirile alea afurisite, vreau să știu de ce toata lumea vrea să mă protejeze.

         Trag puternic aer în piept și încerc să îmi calmez bătăile inimii. Inspir și expir controlat până îmi aduc respirația la un ritm constant.

        Trebuie să le arat celor din jurul meu că nu sunt așa de slabă precum mă văd. Dar până atunci am nevoie de liniște și să îmi păstrez calmul. Pot să îmi port singură de grijă și să îmi țin inima sub control.

Bună!

Am revenit cu un nou capitol, după o perioadă de agonie și după stări care m-au pus la pământ.

Spor la citit! Și vă aștept în comentarii! :)