"  Sunt povești care nu pot fi spuse decât de cei care le-au trăit. "

        Timpul trece fără să primesc vreun semn și fără să aflu ce se întâmplă. În interiorul meu se naște o curiozitate pe care o stăpânesc cu greu. Furtuna s-a transformat într-o ploaie caldă de vară. Vântul adie ușor printre crengile copacilor făcându-le să scoată un zgomot deranjant dar liniștitor. Geamul camerei în care mă aflu dă în spre curtea vecinului iar asta nu mă ajută deloc. Mă învârt prin cameră asemeni unei pisici ce îți caută locul potrivit pentru a toarce.

        După aproape două ore de liniște deplină, bâzâitul telefonului sparge liniștea mormântală a zidurilor între care mă aflu. Când mă apropii de telefon reușesc să mă relaxez când văd numele fratelui meu. Deschid mesajul, iar ce văd mă bagă mai tare în ceață.

        " — Ai încredere în mine și deschide ușa."

        Rămân mută de uimire. Asta e tot? Doar atât merit? nu reușesc să îi răspund la mesaj cu întrebările care mi-au explodat mintea, deoarece sunetele unor pași greoi îmi mută atenția către ușa. Trei bătăi scurte în bucata de lemn mă fac să tresar instinctual. Mă apropii fără a scoate nici un sunet. Pe partea cealaltă este liniște deplină. Cel care a pătruns în casă păstrează misterul

        Recitesc mesajul și mă prind de fărâma de curaj pe care o mai am. 

        Cu gândul că dacă e să mor voi muri de mâna fratelui meu, îmi iau inima în dinți și pun mâna pe cheie. Scoate un sunet înfundat când o întorc în broască. Mă dau un pas în spate ușa deschizându-se de pe cealaltă parte. Simt cum corpul îmi este cuprind de teamă, inima-mi pompează prin vene adrenalină, iar mintea creează tot felul de scenarii. Totul parcă se întâmplă cu încetinitorul dându-mi timp să-mi gândesc poziția și căile de evadare, dacă cel cu care urmează să dau nas în nas este un criminal.

        În lumina difuză a becului de pe hol, o siluetă masivă pătrunde între zidurile buncărului ce m-a ferit de ciudatul de afară. Respir greoi, pulsul crescându-mi mult peste limitele normale, mă simt privită într-un mod ciudat. Lentoarea cu care se întâmplă tot îmi face mintea să o ia razna. Când îmi ridic privirea, înainte de a-i vedea chipul, întreaga cameră se luminează puternic. Îmi simt corpul ridicându-se deasupra podelei, fiind cuprins de o îmbrățișare înfricoșător de călduroasă pentru un criminal.

        Mă dezmeticesc și reușesc să îmi deschid ochii ce au fost orbiți de lumina venită brusc. Inima se oprește din a mai bate câteva secunde, corpul îmi este părăsit de orice forță vitală, iar eu devin legumă în brațele lui.

        Privirea lui caldă și ademenitoare îmi studiază chipul îngrozit. Brațele care-mi oferă liniștea se înconjoară pe lângă trupul meu firav susținându-mă ca pe o prințesă. Îmi presez mâinile de pieptul său simțindu-i inima cum bate cu rapiditatea unui ghepard ce-și aleargă prada. Mă uit la mine prin ochii lui calmi, mă admiră ca pe o ființă supranaturală. În cele din urmă de despărțim din îmbrățișare doar pentru a reuși să dau glas întrebărilor ce mă apasă.

        — Jonathan, ce cauți aici? Îi adresez întrebarea pe un ton calm.

        — M-a trimis Luckas, mi-a spus că ai probleme. Îmi răspunde cu aceeași calmitate.

        — Dar el unde e? mă uit la el căutându-i privirea.

        — Discută cu problema care dădea târcoale.

        Spatele mi se îndreaptă involuntar la auzul răspunsului. De ce nu discută poliția cu el? Unde l-a dus Luckas? Ce îi va face? Alte întrebări peste cele deja existente îmi ocupă alte locuri ale minții. Înainte să mai dau glas oricărei nedumeriri, gândul îmi e înlăturat de tonul jos și vibrant al lui Jonathan.

        — Știu că în momentul ăsta te macină mult mai multe întrebări decât până acum, însă o să le afli răspunsurile fără să îți dai seama. Acum, tot ce am nevoie, e să ai încredere în mine. Încheie întinzându-mi mâna.

        Așteaptă în liniște un răspuns, dar nu știu nici eu care e acela, pentru că nu există nici o întrebare de data asta. Mă uit când la el, când la mâna ce stă întinsă pașnic în fața mea. Într-un final îl apuc de mână, reacția mea aducându-i un zâmbet larg și luminos pe chip. Dintr-o mișcare mă trage mai aproape de el. Îmi mut privirea pe tălpile mele goale pentru a evita contactul vizual. Plasează degetul arătător sub bărbia mea ridicând-o încet și forțându-mă să îl privesc în ochii de jăratic. Când îmi aduce capul în poziția dorită,  îmi plasează un sărut apăsat pe frunte. Buzele lui încinse ard zona pe care o marchează, făcându-mi corpul să tremure atunci când în urmă lasă o răceală. Își mută atenția pe una din șuvițele de păr ce mi s-au desprins și mi-au acoperit o parte din față. O înlătură, lăsându-și mâna să se odihnească pe chipul meu. Palma sa aspră masează porțiunea de piele pe care o atinge, făcându-mi inima să o ia la galop. În tot acest timp îmi urmărește atent fiecare reacție.

        Simțindu-l așa de aproape subconștientul mă îndeamnă să îi imit mișcarea. Îmi ridic mâna încet plasând-o pe obrazul pe care l-am plesnit mai devreme. Când simte atingerea mea închide ochii, pierzând contactul cu prezentul. Își lasă fața în palma mea căutându-i căldura, scoate un oftat scurt apoi se adâncește înclinându-și capul întocmai după mișcările mele.

        — Îmi pare rău! reușesc să spun când îmi iau ochii de la chipul lui liniștit.  Dar nu înlătur mâna.

        — Pentru? Se trezește din visare privindu-mă direct în ochi.

        — Pentru mai devreme. Șoptesc masându-i zona pe care am lovit-o.

        — E în regulă. Ai fost blândă cu mine, meritam mult mai mult decât atât. Spune pe un ton ușor amuzat.

        — Da, chiar meritai. Îmi iau mâna doar pentru al lovi jucăuș cu pumnul în umăr.

        Înălțimea îi da un aer fioros și dominator, iar faptul că părul îi stă răvășit în toate direcțiile nu face decât să trezească în mine un spirit animalic, care și-ar înfige ghearele în el și l-ar ciufuli mai tare. În ipostaza asta pare un mesager al întunericului venit să mă salveze. Surâd la gândurile mele acest lucru aducându-i pe chip o încruntare caraghioasă.

        — Trebuie să plecăm, ai nevoie de odihnă. Mă trezește din nou prinzându-mă de mână și luând-o pe scări.

        — Dar unde mergem? Îmi fixez picioarele într-o bucată de lemn fără a avea vreo intenție de a mă mișca.

        — Unde nimeni nu se va putea apropia de tine.

        — Știi că ai să îmi dai foarte multe explicații și răspunsuri, nu? Așa că ai face bine să începi de pe acum. Îmi trag mâna dintr-a sa, ridicându-le pe ambele la piept.

        — Și ți-am spus că răspunsurile le vei afla singură. Încearcă să mă captureze din nou, dar fac un pas în spate urcând o treaptă.

        — De ce aș avea încredere în tine? Cine știe unde vrei să mă duci. Dacă vrei să mă duci la produs sau mult mai rău vrei să mă omori și să îmi vinzi organele pe piața neagră. Spun ducându-mi dramatic mâna la frunte mimând o stare de leșin.

        — Chiar ai o imaginație foarte bogată, Amelya. De unde reușești să le născocești doar tu știi. Acum, haide, te rog! Se întinde din nou, dar și de data asta fără succes, făcându-mă să mai urc o treaptă.

        — Nu pot avea încredere în tine, dacă nu știu ce se află în mintea ta. Îl privesc serioasă în ochi fără să schițez nimic.

        Ce se întâmplă în următoarele secunde nu sunt capabilă să analizez. Dintr-o singură mișcare se întinde peste scară, mă apucă de picioare și mă aruncă pe umărul său ca pe un sac de cartofi. Pașii mei înapoi i-au fost de ajutor pentru a-i oferi spațiu de mișcare, iar înălțimea l-a ajutat să-și pună tactica în aplicare. Fundul meu e foarte aproape de fața lui, lucrul ăsta aducându-mi tot sângele în obraji și dându-le foc. Mă ține strâns pentru a nu mă scăpa și cel mai probabil pentru a nu-mi da șanse să mă eliberez.

        — Dacă ai știi ce se află în mintea mea în momentul de față, singurul lucru pe care ți l-ai dori ar fi ca cineva să te ducă undeva unde eu nu m-aș apropia de tine.

        Îmi simt inima luând-o la galop înaintea mea și dansând nebunește, obrajii mei topindu-se în urma afirmației lui. Și pot să jur că i-am văzut zâmbetul jucăuș dar totuși pervers înflorindu-i.

        Aleg să nu mai spun nimic, concentrându-mi toată atenția pe a mă calma și a nu lăsa impresia că sunt o adolescență în călduri, chiar dacă  corpul meu se trezește în prezența lui, dorindu-și să pășească pe cărările cunoașterii.

        Înainte de a ieși din casă, mă lasă jos și înșfacă o geantă de pe canapeaua din sufragerie. După ce mă uit mai atent, constat că e geanta cu care obișnuiam să merg înainte la sală.

        — Ce faci cu aia?  Bâlbâi cuvintele de parcă le-am uitat în câteva secunde.

        — Sunt câteva lucruri de care o să ai nevoie. Îți ajung o perioadă scurtă, dar după aceea ne descurcăm.

        Gândul că mi-a umblat prin lucruri și mai ales prin lenjeria intimă îmi face roșeața să reapară topindu-mă cu tot în urma lui. Se oprește brusc și se întoarce la mine.

        — Ești atât de frumoasă când te rușinezi. Îmi zâmbește ciupindu-mă ușor de obraz.

        — Nu e adevărat! Bat revoltată cu piciorul în podea.

        — Nu e adevărat că ești frumoasă sau nu e adevărat că te-ai rușinat? Se încruntă la mine cu aceeași sprânceană ridicată.

        — Ambele! Răspuns scurt.

        — Țin să te contrazic ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o în toată viața mea, ochii tăi pot avânta un necunoscător către pierzare.

        Cuvintele lui îmi străbat corpul ca o atingere fină, făcându-l să tremure și să se încingă sub privirile sale. Aleg să nu mai spun nimic urmându-l îndeaproape către ușă. Înainte de a pășii afară o urmă de ezitare pune stăpânire pe mine. Oare chiar ar trebui să îl însoțesc? Simțindu-mi lipsa se întoarce și mă privește blând.

        — Ai încredere în mine?

        Am prea multă încredere în el chiar dacă a apărut în viața mea de doar două zile. Sentimentul de siguranță și protecție pe care mi-l oferă e tot ce am nevoie ca să îmi pun chiar și viața în mâinile sale.

        — Da. Răspund fără să mai ezit.

        — Atunci ia-mă de mână și lasă-te în grija mea!

          Îmi întinde din nou mâna ce o prinde tandru pe a mea într-o atingere electrică. Strângerea lui îmi provoacă fiori calzi în tot corpul. Mă privește cu un zâmbet liniștit pe chip, ochii lui mă conduc către un abis al pierzaniei, dar sunt gata să risc. Mă dezmeticesc și pornesc alături de el printre picurii de ploaie.

        Deschide portiera mașinii făcându-mi semn să intru, corpul meu execută ordinul fără a mă lăsa să zăbovesc prea mult. O dată ce pielea mea intră în contact cu materialul rece al scaunului îmi înfășor corpul cu brațele pentru a mă încălzi. Privesc distrasă pe geam la casa ce mi-a oferit liniște dar și libertatea în același timp. Nu știu încotro ne îndreptăm sau care este scopului lui, dar tot ce am nevoie acum e să mă știu în siguranță.

        — Îți este frig? Glasul lui îmi tulbură mintea.

        Mă întorc către el privindu-l nedumerită.

         — Doar puțin, pijamaua asta subțire nu prea ține de cald. Fac semn către materialul de vară care îmi acoperă corpul.

        — Îmi cer scuze, nu mi am dat seama. Se întinde peste bord apăsând câteva butoane și dintr-o dată totul este luminat de o nuanță de verde. Un ecran mic se aprinde în mijloc încadrând frumos imaginea fascinantă a mașinii.

        Un val de căldură mă învăluie făcându-mă să mă întind pe scaun ca o pisică răsfățată. Involuntar scot un mic geamăt de plăcere când mă las în brațele ademenitoare ale scaunului. Îi simt privirea pe mine. Toată căldura ce mă străbate se urcă în obrajii mei simțind cum roșeața mă arde de-a dreptul.

        Un oftat îmi părăsește gâtul când mijlocul îmi e cuprins de două palme puternice și ferme. Mă trage mai aproape de el, respirația oprindu-mi-se când facem din nou contact vizual. În mișcarea bruscă materialul bluzei de pijama sa ridicat în sus lăsând loc pe piele pentru palmele sale. Se apleacă către mine cufundându-și capul în scobitura gâtului meu. Aerul care i se strecoară printre buze se imprimă pe bucata de piele făcându-mă să scot alt geamăt scurt. Îi simt buzele arcuindu-se într-un zâmbet, ce îmi furnică porțiunea atinsă. Stă liniștit calmându-și respirația cu greu. Se ridică puțin doar pentru a mă privi din nou în ochi. Mă simt neputincioasă, iar corpul meu nu mai reacționează decât la atingerile lui. Inspir adânc trăgând puternic tot aerul ce mă înconjoară în piept, dar îmi fac mult mai rău pentru că tot aerul e îmbibat cu mirosul lui afrodiziac. Mă privește parcă fascinat. Iar eu stau ca o stană de piatră incapabilă să reacționez.

        — Ești așa de frumoasă, Amelya! Expiră cuvintele printre buze asemeni unui oftat. Mă fixează pierdut. Arăți divin, ești un înger picat din Cer în iadul nemilos. Cuvintele lui îmi fac spatele să se îndrepte și câteva fire de păr din cap să mi se zbârlească.

        — Mulțumesc, cred. Spun timid când reușesc să mă depărtez de el.

        — Ar trebui să ai mai multă încredere în tine. Îmi zâmbește întorcându-și atenția la mașina.

        — Unde se presupune că mergem? Întreb în speranța că de data asta v-oi primi un răspuns care să mă lămurească.

        — Într-un loc sigur. Nu ai de ce să îți faci griji.

        — Nu am spus că îmi fac griji, doar vreau să știu unde mergem. Fața mea capătă o expresie supărată, aducându-i lui un alt zâmbet pe chip.

        — Când vom ajunge îți vei da seama. Își așează blând o mână pe piciorul meu. Tresar fără să vreau la atingerea lui. Lucru care îl face să își retragă mâna.

        Se lasă liniștea între noi. Pornește mașina apăsând câteva butoane, doar cu o mișcare o întoarce și se îndreaptă către strada principală. Luminile din interior îl învăluie în mister, chipul său fiind scufundat în umbre ce-i conturează perfect fiecare trăsătură. lipsa somnului și oboseala îi sunt vizibile pe chip făcându-l să pară slăbit și lipsit de vlagă. Conduce relaxat, privirea fiindu-i în permanență la drum. Deși pare concentrat, jocul de lumini și umbre îi scot la suprafață și îngrijorarea ce îl macină. Fără să stau prea mult să mă gândesc mă apropii de el prinzându-l de mâna ce poposea leneșă pe schimbătorul de viteze. Se întoarce speriat și îmi analizează fiecare gest dar fără să spună nimic.

       Strânsoarea gingașă în care îi țin mâna  captivă pare să îl ia dintre gândurile care îl apasă. Stăm amândoi în tăcere concentrându-ne pe cu totul alt ceva decât pe a face conversație. Liniștea pe care mi-o oferă prezența lui e medicament pentru stările mele de anxietate. Mă las purtată de val printre casele și blocurile ce trec cu rapiditate pe lângă noi lăsându-le în noapte.

        Timpul s-a scurs insesizabil, nici nu am simțit cum a zburat pe lângă noi până ce soarele a început să pună stăpânire pe întreg cerul în câteva momente. După drumul parcurs până în celălalt capăt al orașului, am ajuns în zona de nord exact la periferie acestui cartier, unde totul este cufundat într-o pădure deasă. Copaci înalți tronează de o parte și de cealaltă a drumului, învăluind totul în întuneric și ascunzând în totalitate soarele dogoritor al verii. Drumul se șerpuiește printre munți, toată agitația provocându-mi o ușoară stare de vomă. .

        Jonathan conduce calm fără ca măcar să-și clintească mâna din strânsoarea în care l-am înlănțuit. Mă verifică din când în când întorcându-și privirea pentru a se asigura că totul e în regulă. După aproximativ zece kilometri parcurși pe șoseaua din pădure, pe drum se face o alee pietruită printre copaci, imediat la dreapta după o altă stâncă pierdută prin desișul păduri. E aproape insesizabil dacă nu încetinești îndeajuns. Acum toate temerile mele încep să se trezească din hibernare. Oare chiar trebuie să am încredere în el? Doar pentru că am atâta încredere în fratele meu îmi va aduce pierzania?

        Totul dispare din mintea mea ne mai lăsând loc pentru scenarii absurde, când în fața noastră, undeva la capătul drumului se înalță ziduri interminabile de piatră. Când mașina ajunge în drept cu acestea o poartă din metal se deschide scârțâind ușor. De data asta îmi întorc fugitiv privirea către cel din dreapta mea, dar nu schițează nimic, chipul îi e serios analizând totul. În continuare în față se întinde un alt drum pavat cu bucăți de piatră, pe de o parte și de alta fiind copaci decorativi ce se înalță mai sus de doi metri către cer. Îmi simt ochii cum stau să îmi cadă în gură de uimire și din cauza holbatului. Tot peisajul e fascinant, desprins din cărți. Inima începe să îmi bată cu rapiditate când în fața noastră apare un conac, demn de cărțile cu prinți și prințese.

        Zidurile exterioare sunt din piatră închisă la culoare, conferindu-i clădirii un aer sumbru, aproape macabru. Geamurile mari și înalte se contopesc perfect cu construcția fiind amplasate astfel încât să scufunde interiorul în razele soarelui. Mașina se oprește în fața unor scări ce duc către intrare. O răceală subită îmi pune stăpânire pe corp când mâna îmi este eliberată. Jonathan iese din mașină, apucă geanta și o aruncă pe umăr. Deschide portiera privindu-mă blând, mă încurajează să mă prind e gâtul său pentru a-i și mai ușor să mă ridice. Fără să am nici cea mai mică urmă de ezitare mă cuibăresc în brațele sale doar pentru a-i simți din nou căldura atât de liniștitoare. Cu pași mari urcă cu atenție scările, ușa din fața noastră se deschide fără ca el să facă vreo mișcare. În câteva momente sunt repusă pe picioare, tălpile lipindu-se de gresia rece a holului în care ne aflam.

        — Bună ziua, domnule. Bine ați venit! Ne întâmpină politicos un domn îmbrăcat într-un costum negru, privindu-ne simultan pe amândoi. 

        — Bună, Hanz. Îi răspunde bărbatul de lângă mine.

        — Camera domnișoarei este pregătită exact unde a-ți dorit dumneavoastră. Spune luând geanta din mâinile lui Jonathan. Îmi zâmbește, apoi își ia la revedere dintr-un semn scurt, aplecând capul.

        Din nou ochii îmi dansează pe întreaga încăpere. Holul e pictat în nuanțe de roșu, maro și auriu, conferind spațiului un aer elegant și rafinat. Draperiile ce încarcă gemurile imense au o nuanță de roșu sângeriu și mobila din lemn masiv în nuanțe de maro lăcuit se contopesc perfect cu micile detalii aurii din țesătura perdelelor, cu obiectele simple de ornament ce au aceeași nuanță  a aurului. Totul pare perfect pus la punct.

        — Unchiule Jace! Se aude de nicăieri o voce caldă asemeni unui clinchet de clopoțel.

         La câteva momente după apare o fetiță cu părul lung și negru, asemeni abanosului. Rochița albă înflorată pe care o poartă îi scoate în evidență pielea palidă a tenului. Îl țintește pe bărbat alergând cât o țin piciorușele către el. Acesta fără să mai stea pe gânduri se apleacă pe vine deschizându-și larg brațele și primind-o în îmbrățișarea lui. Îi masează ușor părul catifelat, așezându-l pe alocuri, mai apoi plasează un sărut deasupra acestuia. Atenția amândurora se îndreaptă asupra mea.

        Fetița mă scanează din cap până în picioare, pe chip înflorindu-i un zâmbet orbitor. Se apropie încet de urechea lui Jonathan șoptindu-i câteva cuvinte ca mai apoi să mă privească din nou și să-mi ofere un alt zâmbet care mă topește de-a dreptul.

        — A spus că ești foarte frumoasă și că am făcut cea mai bună alegere. Își drege glasul spunând cuvintele din suflet și chipul îi luminează de mândrie. Felul în care mă privește omul acesta mă face să îmi pierd orice urmă de raționament.

        — Îți mulțumesc! Tu ești o superbitate, micule îngeraș. Mă adresez copilei zâmbindu-i în același mod în care a făcut-o ea. Micuța se adâncește în brațele lui Jonathan pentru a-și ascunde roșeața ce ia invadat obrăjorii.

        — Faceți exact același lucru. Concretizează bărbatul privindu-ne când pe una când pe cealaltă.

        Fetița se uită încă o dată atent la mine apoi la unchiul său și începe să râdă cristalin, umplând toată încăperea cu clinchetul ei cald. Se foiește până ce e lăsată jos, iar când piciorușele îi ating solul o ia la fugă în direcția din care a venit.

         — Nu e obișnuită ca cineva să i se adreseze direct. Nu vorbește cu nimeni în afară de mine și mama ei. Vocea caldă mă face să tresar, atenția fiindu-mi în totalitate pe Jonathan sau Jace. Se apropie încet de mine, doar pentru a-mi cuprinde obrajii în palmele sale și pentru a-mi plasa un sărut cald pe frunte.

        — De la ce vine Jace? Întreb în timp ce acesta își face de lucru cu șuvițele mele roșcate ce mi-au năvălit pe față.

        — Când eram de vârsta nepoatei mele, nu reușeam să-mi pronunț sub nici o formă numele, așa că mi-am simplificat viața dându-mi o poreclă ușoară. De atunci toată lumea mă cunoaște de Jace. Sunt puțini apropiați care-mi mai spun Jonathan. Îmi răspunde fără să ezite privirea lui fiind în permanența pe chipul meu.

        — Ambele variante sunt frumoase. Spun în timp ce privirile ni se intersectează și un mic nod mi se așează în stomac.

        Mă privește fascinat, e așa de frumos. Ochii mi se umplu de lacrimi fără să îmi dau seama. Nu înțeleg de ce nu mi-l amintesc dacă a mai fost prezent în viața mea. Cum aș putea să uit persoana care îmi aduce liniștea. Știu că pe parcurs totul se va lămuri pentru mine fără să pun presiune pe cei din jurul meu. Orice s-a întâmplat v-oi afla, oricât mi-aș fi dorit să uit tot ce m-a adus durere în trecut, trebuie să fac tot posibilul să-mi amintesc.

        Nu reușesc să stau prea mult printre gânduri, deoarece din direcția în care a alergat fetița apare o femeie superbă. Pășește mărunt, pantofi cu toc îi fac picioarele să pară interminabile. Corpul i se unduiește cu fiecare mișcare pe care o face. Părul negru răvășitor îi ajunge drept până mai jos de umeri, silueta demnă de un top model îi este pusă în evidență de hainele negre mulate pe care le poartă. Corsetul îi scoate sânii în evidență dezvelindu-i doar cât să înnebunească orice bărbat ce o privește. Pantalonii din piele i se mulează perfect pe picioare scoțând în evidență fiecare mușchi.

        — Era și cazul să mai dai pe acasă, Jace. Vocea ei mă face să îmi revin în simțiri și să îmi mut privirea pentru a nu o mai analiza ca o ciudată. Pe unde ai umblat, arăți groaznic. Continuă în timp ce îl ciufulește trăgându-l într-o îmbrățișare.

        Brusc atenția ei cade asupra mea, scanându-mă la fel ca micuța de mai devreme. Același zâmbet ștrengăresc, și atât de cunoscut mie, îi înflorește pe chip.

          — Eu sunt Izzabella, iar tu ești o zeitate! Mi se adresează, cuvintele ei făcându-mi sângele să mi se ridice în obraji.

        — Amelya, îmi pare bine! Îmi îndrept privirea de la picioarele goale când cutez să dau glas unor cuvinte. Ochii săi ciocolatii mă privesc cald, îmi zâmbește din nou iar atenția i se întoarce asupra bărbatului ce a rămas lângă mine.

        — Faptul că ai adus-o aici e cea mai bună decizie pe care ai luat-o vreodată, Jace. E singurul loc în care nimeni nu se va mai atinge de ea. Spune cu seriozitate apoi cu o îmbrățișare caldă mă trage în brațele ei.

         Atenția ei e toată asupra mea.

       — Îmi pare bine că în sfârșit te cunosc. Nici nu știi cât îmi doream să fi cu adevărat reală și ca fratele meu să nu lupte cu umbrele imaginației lui. Îmi vorbește în timp ce câteva lacrimi îi părăsesc ochii.

        O privesc contrariată, încercând să deslușesc ce vrea să spună. Jonathan îi face semne discrete să lase discuția așa fără a mă băga mai tare în ceață.

        — Haideți, fugiți! Arătați amândoi de parcă v-a lovit o tornadă. Își șterge lacrimile oferindu-ne un alt zâmbet.

        Se pare că adevărul zace undeva între aceste ziduri, iar eu îmi voi aduce aminte fiecare detaliu al vieții mele pentru a nu mai vedea oamenii suferind în jurul meu. 

Bună, am revenit după o săptămână destul de grea pe plan psihic.  Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli gramaticale.

Sper să vă placă acest capitol! 🖤🖤