" Ne e frică de iubire pentru că trăim cu teama că aceasta e singura ce ne poate distruge. "

        Nu apuc să-mi duc ideea până la capăt, pentru că sunt distrasă de bărbatul din fața mea. În ochii lui se reflectă iadul, corpul i s-a încordat vizibil, tensiunea pe care o emană făcându-mă să înghit în sec. Nu știu ce să fac sau ce să spun, rămân pur și simplu împietrită.

        Jonathan, căci așa mi s-a prezentat, continuă să mă analizeze atenționându-mă din priviri să nu spun nimic greșit.

        — S-a întâmplat ceva cu tine drăguță? Te simți bine? Mâna îmi este cuprinsă într-o strângere caldă și catifelată. Îmi întorc fața către bătrânica aceasta privindu-mă îngrijorată și masând porțiunea de piele.

        — Sunt bine, cred că am nevoie doar de puțin aer. Spun în cele din urmă după ce îmi dreg glasul. Aer și cât mai mult spațiu între mine și individul acesta care îmi trezește toate simțurile doar cu o singură privire.

        — Sigur că da, dacă vrei poți să ieși afară pe terasă, te ferești de ploaie și stai liniștită, iar eu o să urc sus în apartamentul surorii mele să îți fac un ceai. Nu reușesc să opun rezistență deoarece bătrâna mă zorește afară văzându-și de drumul ei.

        Străbat tot magazinul să ajung la o ușă care duce către o străduță mică abandonată care se intersectează cu strada principală. Când inhalez aerul rece plămânii îmi explodează cerând mai mult și mai mult. Stau și analizez întreaga situație fără să găsesc un răspuns la comportamentul acesta schimbător. Înainte să mai îmi treacă prin minte vreo altă întrebare îmi simt corpul înșfăcat și trântit de zidul dur din cărămidă. Scot un scâncet scurt de durere, picioarele alunecându-mi pe pietrișul de sub mine.

        — Ce naib... Ochii mi se măresc de uimire când îl văd pe Jonathan proptit în fața mea luând o poziție fermă.

        Dintr-o mișcare scurtă și rapidă îmi înșfacă cu o singură mână ambele mâini ridicându-le deasupra capului meu, cealaltă sprijinind-o de peretele din spate lăsându-și toată greutatea pe ea. Îi simt respirația accelerată cum se lovește puternic de fruntea mea transpirată. Inspiră adânc parcă imprimându-și mirosul meu în minte. Ochii săi reflectă flăcările iadului sub un cazan cu smoală, sunt negri, maroul din el ne mai fiind deloc sesizabil. Mă privește lung arzându-mi fiecare porțiune de piele pe care ochii săi o explorează. Îi simt încordarea din brațe, deși nu face un efort prea mare să mă țină imobilizată. Nu mai are sacoul, iar cămașa îi e deschisă la primii trei nasturi, pare răvășit, dar de ce? e întrebarea care îmi străbate fugitiv mintea. Se apropie de mine până în punctul în care respirația lui caldă se lovește de buzele mele tremurânde, făcându-mă să înghit involuntar în sec. Îmi atinge în treacăt nasul cu vârful nasului său, un suspin îmi părăsește gâtul când buzele noastre mai au doar câțiva milimetrii și s-ar putea atinge.

        — Ascultă la mine roșcovano, nu știu care e treaba cu tine, dar nu îmi mai ieși în cale. Tonul său împrăștie doar furie cu fiecare cuvânt pe care îl scoate atât de aproape de buzele mele. Inspir adânc, același parfum afrodiziac în combinație cu aroma mentolată ce îl învăluie e o armă letală pentru hormonii mei.

        Încep să tremur, în ochii mei strângându-se lacrimi care la cel mai mic impuls au să iasă la suprafață.

        — Nu știu ce ți-a spus fratele tău. La dracu! Nu știu ce cauți aici. Dar nu vreau să te mai văd în apropierea acestui loc, ești doar aducătoare de probleme.
        Impulsul de care aveau nevoie lacrimile mele a venit mai repede decât mă așteptam. Încep să plâng ca un copil în fața lui.

        — Dar... eu... eu nu am făcut nimic. Reușesc să silabisesc printre suspine. Și cum a devenit o obișnuință, o dată ce durerea chinuitoare mi se instalează din nou în piept, picioarele încep să îmi tremure nereușind să mă mai susțin pe ele.

        Îmi simt mâinile eliberându-se din strânsoarea ce le ținea captive, doar ca această strânsoare să se mute pe talia mea înainte ca trupul să mi se prăbușească pe pietriș. Deși am ochii închiși îi simt în continuare privirea arzându-mă. Corpul îmi este cuprins de un fior cald ce-mi străbate fiecare porțiune de piele atinsă de el.

        La fel ca în seara precedentă, o mână îi poposește pe mijloc iar cu cealaltă îmi masează părul liniștindu-mă. Sunt sigură ca el e conștient că are acest efect asupra mea, altfel de ce ar mai face asta, după toate câte mi-a spus.

        Un tunet puternic mă face să mă adâncesc mai tare la pieptul său strângând cu putere gulerul cămășii. Începe să își miște ușor mâna pe spatele meu trăgându-mă mai aproape de el în brațele sale protectoare. Fiecare celulă din corpul meu arde, arde de dorință și de teamă că sentimentele ce mă încolțesc s-ar putea să mă domine. Îmi simt inima pompând cu rapiditate când se apleacă din nou să lase un sărut scurt pe creștetul capului meu. În stomac mi se formează un gol care începe să mă devoreze pe dinăuntru, fiecare parte a corpului meu reacționează la el. Și fără să vreau cad pradă dominării lui, doar el e vinovat de stările care mă acaparează cu rapiditate.

        Între mintea și sufletul meu începe să se de-a o bătălie aprigă, în final rațiunea câștigă.

        Brusc, îmi revin în fire desprinzându-mă cu greu din strânsoarea brațelor sale. Mă privește buimăcit până reușesc să îmi recapăt forța în propriile picioare.

        — Care e treaba cu tine? Ce Dumnezeu încerci să faci? țip cu toată puterea printre lacrimi.

        — Încerc doar să te ajut. Îmi răspunde scurt făcând un pas înspre mine.

        — Nu mă ajuți deloc țipând fără motiv la mine, de parcă aș fi eu vinovată că drumurile drumurile noastre se intersectează. Îl văd cum se tensionează din nou, mărul Lui Adam urcând și coborând cu rapiditate. Își plasează mâinile pe lângă corp strângându-și palmele în pumni. Moment în care mă lipesc din nou de peretele rece.

        — Dacă ți-ai vedea de treabă și nu ți-ai mai băga nasul peste tot, poate situația era altfel. Poate atunci singurul mod în care te-aș lipi de peretele ăsta ar fi cu mine atingându-ți fiecare porțiune a corpului și bucurându-mă de căldura ta. Dintr-o mișcare se apropie de mine lovind puternic cu pumnul în cărămida de lângă mine.

        Împietresc, lacrimile continuă să mă istovească lăsându-mă fără vlagă și tot ce fac e să țip închizând ochii pentru a oprii timpul în loc. Când îmi dau seama ce s-a întâmplat mă lovesc de o privire terifiată, acum nu sunt singura care tremură. Mă privește fix, șocat de ce a făcut. A mărit distanța dintre noi, iar când încearcă să se apropie din nou, palma mea face contact cu pielea fină a feței lui lăsându-i o urmă roșiatică în urma impactului. Maxilarul i se încleștează privindu-mă în continuare rece. Tremuratul devine incontrolabil, chinuindu-mă fără vreun rezultat să îmi opresc lacrimile. Îmi duc mâna la gură când îl aud cum scoate un geamăt scurt ce îmi face părul să se zbârlească și inima să uite să mai bată câteva secunde.

        — Amelya!

        De data asta tremur de frică. Până acum a fost doar efectul atacurilor mele de panică, dar acum simt cum frica mă acaparează.

        — Stai naibii departe de mine, nebunule! Îi arunc vorbele ca pe o săgeată, în ochii mei citindu-se dezamăgirea.

        — Nu am vrut, crede-mă. Îmi e atât de greu să fiu așa aproape de tine și să nu pot să te ating. Face un pas în direcția mea, fără să mai am unde să plec rămân neclintită.

        — Ai înnebunit? Ce Dumnezeu îndrugi acolo? ochii stau să îmi iasă din orbite la auzul vorbelor sale.

        — Nu ai cum să înțelegi acum ce se întâmplă, dar crede-mă când lucrurile se vor limpezi îți vei da seama de multe. Mă doare să te știu aici acum și să nu pot să fac se simt. Sunt conștient că ce simt pentru tine de atâta timp, ne va distruge treptat.

        — Jonathan, delirezi! Ce tot spui acolo? Ochii mei îi fixează pe ai săi căutând răspunsuri mai ample, dar mă simt prinsă într-un cerc nesfârșit al minciunilor.

        — Din prima clipă când mi-ai apărut în cale, am jurat că o să fac tot posibilul să te protejez. Se apropie de mine strângându-mă puternic, dar totuși cu blândețe în brațe. Își plasează una din palme pe obrazul meu mângâindu-l cu tandrețe. Dar tu nu ai cum să îți aduci aminte. Îmi plasează un sărut scurt pe frunte ținându-mă în continuare în brațe.

        — Mă înnebunești! Nu te înțeleg, cine ești? Țip desprinzându-mă de el și mărind spațiul dintre noi.

        — Sunt un prieten. Îmi oferă același răspuns ca seara trecută.

        — Nu ești prietenul meu, ești un nebun cu care s-a înhăitat fratele meu. Și din nefericire, un individ care trezește în mine cele mai sincere sentimente. Tonul mi se diminuează, am uitat să plâng. Dar nu mai sunt capabilă să fac față acestei discuții dacă nu mi se oferă decât răspunsuri imprecise care mă fac și mai confuză.

        — E dureros să știu că eu nu mai am loc în amintirile tale.

        — Nimeni din trecutul meu nu mai e acolo, pentru că nu mai țin minte nimic. Doar fețe fără chip și glasuri ce mă bântuie. Jonathan, lasă-mă te rog în pace! Nu faci decât să îmi agravezi starea. Îi întorc spatele și încep să alerg pe străduța pustie fără a avea o direcție anume.

        Ploaia se lovește cu brutalitate de mine udându-mă până la piele. Când ajung la strada principală mă prăbușesc în genunchi lăsându-mi corpul pe spate. Plâng, și din nou sunt prea sensibilă și vulnerabilă.

        Ce am făcut așa de rău încât să merit un asemenea comportament din partea lui? Schimbările lui de comportament, toate balivernele pe care le spune, ce vrea omul ăsta de la mine? Acum mai mult ca niciodată îmi doresc să îmi aduc aminte, vreau să știu la ce se referă, să știu de ce astfel se sentimente îl macină și nu poate să le împărtășească.

        De ce nu ne lăsăm pradă iubirii? Din teama de a fi răniți sau de teamă că ne-am putea găsi fericirea unul lângă celălalt.

        Îmi așez palmele pe față lăsând să îmi iasă printre buze un țipăt de durere. Cuvintele lui se răstălmăcesc în capul meu făcându-mă să privesc totul din altă perspectivă. Cred că și el a dat naștere unor sentimente pe care nu poate să le controleze. De ce nu pot să am și eu parte de oameni normali pe lângă mine. Îmi duc mâna în zona inimii și apăs cu putere.

        — E numai vina ta, doar din cauza ta! De ce nu te-ai oprit din a mai bate atunci când ai avut ocazia? De ce îți place să fi atât de chinuită? De ce alegi să fi mereu rănită? De ce, de ce? Țip lovindu-mi cu putere pieptul și provocându-mi o altă durere pe lângă cea existentă.

        — Amelya! Urletul disperat al fratelui meu mă face să-mi ridic privirea din pământ.

        Mă simt așa neputincioasă.

        — Ce s-a întâmplat? Ești bine? Se așează lângă mine trăgându-mă la în brațele lui. Gata, nu mai plânge. Te rog, liniștește-te! Mă presează la piept parcă încercând să mă ascundă acolo să nu mai simt nimic.

        — Sunt bine, Luckas. Murmur mai mult pentru mine.

        — Nu, nu ești! Ce s-a întâmplat? Ce te-a adus în starea asta? Își plasează două degete sub bărbia mea ridicând-o încet pentru a face contact vizual.

        — Nu ce, ci mai de grabă cine. Nu înțeleg ce am făcut greșit, de ce trebuie să sufăr pentru că amintirile mele sunt șterse. Doar atât apuc să mai spun pentru că privirea i se întoarce fulgerător în direcția din care am alergat eu.

        Jonathan pășește pe strada pietruită printre picurii de ploaie asemeni unui asasin gata să-și ducă misiunea la capăt, sentimentul pe care mi-l dă prezența sa îmi face mușchii să se tensioneze și brațele să mi se încolăcească după fratele meu. Când se apropie îi observ expresia plină de îngrijorare și teamă. Luckas se ridică, proptindu-se în fața mea pe post de scut o mână o fixează în jurul meu pentru a mă susține și pentru a mă ține la distanță. Îi simt mușchii cum se încordează, maxilarul aproape deformându-se datorită stării de nervozitate care l-a acaparat.

        — Luckas, lasă-mă să-ți explic. Se aude țipătul plin de disperare printre tunetele și fulgerele ce brăzdează cerul.

        — Dă-mi un motiv bun să nu te omor acum, cu mâinile goale? Scuipă cuvintele cu atâta ură că mă îngrozește, îl strâng cu putere în brațe în încercarea de a-l liniștii.

        Nu îmi e frică de el, dar corpul îmi e străbătut de un fior macabru când mă gândesc că poate chiar ar fi capabil să facă asta. Nu știu de ce chiar îl cred în stare să ia viața unui om. Mă uit direct în ochii lui Jonathan și tot ce îmi transmit e milă și aceeași liniște care îmi e medicament. Închid ochii și în beznă îmi apare o imagine neclară cu un colier cu pandantiv în formă de stea. Îmi revin din transă privindu-i pe cei doi.

        Ce vrea să însemne asta? Al cui e acel accesoriu și de ce îmi amintesc de el acum.

        — Îți jur că nu am atins-o. Amelya, îmi pare rău! Numele meu rostit de glasul atât de răvășit mă face să tresar.

        Luckas se întoarce dintr-o mișcare poziționându-și mâinile pe umerii mei și zdruncinându-mă.

        — Te-a atins în vreun fel? Te-a rănit cumva? Spune-mi, Amelya și am să îl calc în picioare.

        Clatin frenetic în mod dezaprobator din cap, fără să reușesc să scot două cuvinte. Fratele meu își reia poziția de adineauri scoțând flăcări pe nări.

        — Dintre toate persoanele din lume ți-am zis clar să nu te mai apropii așa de ea! Am avut încredere în tine! dă să facă un pas în față, dar îl prind cu putere blocându-i mișcare.

        — Ea nu are nici o vină, eu am reacționat impulsiv când mi-am dat seama că m-a recunoscut, chiar dacă nu așa cum îmi doream. Jonathan își pleacă capul jos, puteam să jur că l-am văzut suspinând.

        — Ești un imbecil, ți-am spus cât e de sensibilă, știi că inima ei e fragilă! Țipă de din nou fratele meu, trăgându-mă protector în brațe.

        — Îmi pare rau, Luckas! Sunt un idiot. De data aceasta privirea îi cade din nou pe mine. Chiar dacă sunt udă leoarcă îmi simt corpul arzând și electrizându-se sub ochii lui miloși și rugători.

        — Discutăm despre cât de tâmpit ești mâine, pentru că îți jur că acum dacă mai stau o secundă lângă tine cu sora mea în starea asta, îți jur Jonathan, că o să îți provoc cea mai dureroasă moarte!

        — Încetați amândoi! Nu am nevoie de dădace. Nu înțeleg ce joc de nebuni e ăsta, dar când o să aflu tot ce îmi ascundeți cu siguranță cineva va avea de suferit! Răbufnesc în final depărtându-mă de cei doi. Tot ce vreau acum e să merg acasă și să uit ziua asta la fel cum mi- am uitat un an din viață cât am fost drogată prin spitale.

        Calc cu furie, pavajul din roci mari simțindu-se dureros în tălpile tenișilor mei. Nu înțeleg, nu reușesc să fac legătura. Oamenii ăștia ascund mult mai multe lucruri de mine decât îmi imaginam. Ce se întâmplă cu atâtea secrete, cu atâta nervozitate, de unde au apărut toate. Trebuie să aflu cât mai curând. Trebuie să îmi dau seama de ce Jonathan se teme să se apropie de mine, când în mintea lui zac ascunse lucruri doar de el știute. Nu pot să neg dacă cineva m-ar întreba dacă îl văd altfel decât ca pe un străin, aș sta să zăbovesc până să găsesc un răspuns. Fiecare atingere pe care mi-a lăsat-o ca amintire a trezit în mine sentimente și stări de care nu am mai avut parte.

        Îmi simt corpul înghețat, iar tremuratul pune stăpânire pe mine. Luckas mă prinde din urmă, sper că și-au rezolvat problemele, au avut destul timp. Trântesc portiera mașinii cu putere,știu că asta avea să îl doară pe fratele meu. Când mă lovește aerul cald din interior, îmi trag centura și mă cufund în scaunul moale. Sunt udă din cap până în picioare, după ziua asta o să mă aștepte o răceală zdravănă.

        — Poate că tu îl vei ierta sau l-ai iertat deja, Amelya. Dar mi-a promis că te va proteja fără să te rănească.

        Genele mi se ridică și îmi eliberează vederea. Strânge cu putere volanul mașinii și sunetul produs de dinții lui când se freacă cu putere îmi face părul să mi se ridice pe corp.

        — Pe tine te-am iertat de atâtea ori, ți-am suportat temperamentul și ți-am pansat rănile. Dacă eu am putut să fac asta după ce m-ai obligat să-mi las toată viața în urmă, tot trecutul pe care îl mai aveam adânc imprimat prin amintiri, chiar și copilăria mea zace ascunsă într-o bucată peticită a sufletului meu, lovitură mai mare decât asta nu am primit. Dacă eu am putut să te iert, cu siguranță și tu îl vei putea ierta pe Jonathan. Spun ferm fixându-i privirea cu seriozitate. Nu știu de ce simt să îi iau apărarea. După tot ce am trăit în ultima oră, liniștea cu care rostesc cuvintele face ca tot amalgamul de sentimente care m-au răscolit să se potolească.

        — Dar e vorba despre tine, surioară. Despre inima ta, nu poate să se comporte așa cu tine. Nu știm cât de mult poate să îndure. Cuvintele i se pierd printre primele lacrimi care îi umezesc chipul.

        — Nu există durere mai mare și rană mai adâncă decât cea provocată de părinții noștri. Așa că nu te mai îngrijora, inima mea e în siguranță și eu la fel atâta timp cât ne avem unul pe celălalt! Mă întind să îi șterg lacrimile cu mâneca bluzei dar nu fac decât să îl ud și mai tare pe față, acest lucru ne face pe amândoi să râdem.

        — Asta e cel mai mare regret al meu, că nu am reușit să te țin departe de răutatea și de durerea provocată de familia noastră. Îmi apucă mâna și o strânge puternic în palmă. Îmi pare rău, Amelya! Tu ești tot ce mi-a mai rămas, iar când vine vorba de tine sunt în stare să mă pun împotriva lumii. Nu trebuia să mă vezi așa, nu acum.

        Corpul îmi este străbătut din nou de un fior rece la gândul că Luckas ar putea să ucidă pe cineva.

        — Tu ești și ai fost sprijinul meu, trebuie doar să ai mai multă încredere în mine. Nu ne mai avem decât unul pe altul. Așa cum eu am toată încrederea în tine, trebuie să fie reciproc. Știu sigur că ce îmi ascunzi tu la făcut pe Jonathan să reacționeze așa. Voia doar să spună ce are pe suflet, chiar dacă pe mine m-a zăpăcit. Reușesc să mai spun astea înainte ca pleoapele să mi se îngreuneze.

        —Te iubesc prea mult ca să te expun iadului ce ne înconjoară, Puff! Aud slab doar primele cuvinte, restul pierzându-se fără să pot lega o propoziție coerentă.

        — Te iubesc, Fluffy! legătura cu realitatea mi se pierde și mă las învăluită de căldură.

        Devin conștientă când motorul mașinii se oprește cu un huruit scurt. Mi-a prins bine somnul ăsta de un sfert de oră. Dar acum simt nevoia de un duș cât mai fierbinte și o cană de ceai. Un strănut îl face pe Luckas să tresare și se grăbește să mă ia pe sus din mașină până la intrarea în casă.

        — Știi că pot să merg pe picioarele mele, nu-i așa? Îl privesc suspicios cu una dintre sprâncene ridicată și încrucișându-mi mâinile la piept când mă lasă jos.

        — Ești prea slăbită să mai faci orice. Concretizează el analizându-mă din cap până în picioare.

        Hapciu! Strănutul meu caraghios îl face să zâmbească, dar își schimbă starea uitându-se cu seriozitate la mine.

        — Amelya, sigur ești bine? Ți-ai mai luat pastilele? Vrei să mergem la un doctor?

Întrebările lui mă zăpăcesc și mai tare de cap.

        — Nu, te rog! Sunt bine, doar nu mă mai obliga să revăd vreun spital. Îi răspund aproape panicată când aud de o posibilă întâlnire cu vreun doctor. Doi ani de zile doar asta am văzut, spitale, durere și moarte aproape zi de zi.

        — Bine, te cred pe cuvânt. Dar la cea mai mică bănuială o să te iau pe sus și o să te duc la control.

        — Dacă o să reușești să mă prinzi. O iau din loc aproape alergând pe scări pentru a mă baricada în cameră. Îi aud în urmă doar râsul hidos.

        Faptul că mai trăiesc a fost considerat chiar și de doctori o minune Dumnezeiască. După opt ore în operație și aproape un an de zile de inconștiență nimeni nu îmi mai dădea șanse de supraviețuire. Toate amintirile din perioada în care am fost în comă au dispărut, auzeam voci făceam legătura cu chipuri, dar când m-am trezit știam doar cine sunt și câțiva membri din familie. Nici măcar eu nu cred că mai eram capabilă să lupt pentru viața mea, dar ceva m-a făcut să mă prind de gramul de speranță și am reușit să ajung la suprafață. Viața după un accident atât de grav nu e nici pe departe prea bună, toată lumea mă privea cu milă și tristețe. Nimeni nu vrea să îmi spună ce s-a întâmplat, știu doar că eram mai mult moartă decât vie, iar rana de pe pieptul meu o să rămână acolo toată viața. Pumni de pastile m-au țintuit la pat luni de zile în acel spital după revenirea din morți. Cel mai tare mă doare că tot ce îmi aduc aminte e doar un coșmar care-mi bântuie nopțile.

        Afară deja s-a întunecat din cauza furtunii ce se intensifică. Mă așez în pat alături de ceaiul meu binemeritat și cu o carte în mână în încercarea de a mă liniștii.

        Gândul îmi e oriunde numai la carte nu. Doi ochi întunecați îmi cutreieră prin minte dominând-o. Ura și groaza care m-au cuprins când i-am văzut pumnul că se apropie de mine au dispărut de cum l-am văzut câtă durere ascunde după acei ochi tulburi și întunecați. Un singur lucru nu pot să îl înțeleg, de unde are atâta siguranță pe sentimentele lui. M-a privit rece ca mai apoi să fie ocrotitor și să îmi facă stomacul un lăcaș perfect pentru un stol imens de fluturi, mi-a zăpăcit mințile mai mult decât a făcut-o într-o singură seară. Trezește în mine sentimente pe care eu nu sunt capabilă să le controlez.

        O dată ce ai o inimă rănită, sentimentele sunt cea mai dură amenințare.

        L-am iertat pentru că el a reușit să-mi facă pământul să se cutremure sub picioare, dar tot el a reușit să-mi ofere liniștea care să mă aline.

        Pun cartea de o parte întinzându-mă în tot patul cu privirea ațintită spre tavan. Îmi golesc mintea de tot ce e neesențial și într-un final adorm în bezna camerei mele.

        Îmi simt corpul cum se destramă în bucăți la fiecare zdruncinătură, carnea parcă dezlipindu-mi-se de pe oase provocându-mi un chin cumplit o dată ce bucățile se lipeau dureros la loc cât mașina se rostogolea.

        Lacrimile străpung bariera ochilor, obosite de tot vârtejul care s-a produs în jur și prelingându-se printre zgârieturile îmbibate de sânge de pe chipul meu palid. Picăturile de ploaie se unesc cu acestea făcându-mă să suspin puternic cu fiecare gură de aer pe care îndrăznesc să o inspir.

        Un braț puternic mă apucă trăgându-mă la suprafață din coșmarul în care mă afundasem. Când deschid ochii același întuneric, dar neliniștea pune stăpânire pe mine.

        Mă ridic în fund scrâșnind din dinți cu putere, în jurul meu nu e decât întuneric. Îmi duc mâna la piept inima mea luptându-se să se liniștească. De data asta nu încep să plâng, țin lacrimile captive în colțurile ochilor mei.

        Înainte să mai pot să fac ceva, când un fulger taie cerul în două mă ridic în picioare și alerg la geam ocrotită și ghidată de umbre. Un sentiment straniu mă cuprinde. Mă simt privită, deși în cameră era beznă subconștientul meu mă atenționează punându-mă în alertă. Stau după materialul gros al draperiei mutându-mi privirea pe toată strada principală.

        Simt cum picioarele îmi paralizează când îmi dau seama că intuiția mea nu îmi joacă feste. La doar câțiva metri de casă, în lumina slabă a unui felinar, stă parcată o mașină de teren neagră, are desenat undeva pe ușă aproape de prag un cap imens de șarpe, roțile imense o fac să pară fioroasă și gata de atac, doar atât e tot ce pot să analizez în lumina slabă. Lângă, sprijinit monstrul din metal un individ destul de robust trage cu mânie dintr-o țigară. Gluga hanoracului îi acoperă fața fără să lase vreo trăsătură la vedere. Afară plouă torențial, dar acesta nu pare a fi deranjat de furtuna ce se dezlănțuie în jurul său. Își ține privirea ațintită chiar în direcția camerei mele. Sunt conștientă că nu are cum să mă vadă, dar involuntar mă trag un pas în spate respirând greoi.

        De ce stă în fața casei noastre de parcă ar fi ceva perfect normal. Ce caută? ce așteaptă?

        Apuc telefonul de pe noptieră mă uit panicată în mijlocul ecranului la oră, e trei noaptea, mă dezmeticesc și îl apelez pe Luckas.

        Sun o dată, nu răspunde. Insist încă de trei ori, dar același rezultat. Îmi dau seama că după ultimul apel intră căsuța vocală, cu siguranță doarme buștean sau în cel mai rău caz e plecat să se distreze. Când văd că nu răspunde îmi iau inima în dinți și pornesc prin întuneric pe hol. Arunc o privire către gemul mic care dă fix în strada principală. Mașina e neclintită la fel și omul care de data asta se joacă cu ceva în mână. Respirația mi se oprește în piept când își ridică brusc privirea în sus, de parcă s-ar uita direct în sufletul meu. Îmi continui drumul sprijinindu-mă de peretele lateral, traversez holul doar din amintiri și pe pipăite. Când apăs pe clanță ușa se deschide cu ușurință, camera este scufundată în întuneric, dar nici urmă de Luckas.

        Pășesc încet înăuntru, încuind ușa în urma mea, aici mă simt ferită de orice pericol, camera asta arată ca un buncăr. Pun din nou mâna pe telefon trimițându-i de data aceasta un mesaj, cu speranța că pe acesta îl va vedea.

" Luckas, știu că o să ți se pară o nebunie, dar cred că mă urmărește cineva. E o mașină neagră în fața casei și un individ studiază insistent zona. Te rog, vin-o acasă! Îmi e frică! "

        Scriu cuvintele cu mâinile tremurânde, deși am încercat să fiu cât de calmă se poate, acum când dau glas temerii mele lacrimile încep să-mi șiroiască pe chip. Nu știu cui i se parte atât de interesantă viața mea sau cine vrea să mă supravegheze. Dacă e vreun psihopat, dacă vrea să mă omoare? Gândul acesta mă face să mă ghemuiesc printre umbre în patul imens al fratelui meu.

        Bâzâitul scurt al telefonului îmi diminuează panica. Un răspuns de la Luckas.

" Să nu îndrăznești să faci ceva nesăbuit! Du-te în camera mea și încuie-te acolo! "

" Am făcut deja asta, te căutam. Dar nu ești aici. "

" Liniștește-te Puff, rezolv cât se poate de repede situația. Tu doar stai în cameră, să nu ieși afară orice s-ar întâmpla sau orice ai auzi! "

" Bine, dar promite-mi că ai grijă!"

" Promit pe degețel! "

        E ultimul mesaj pe care îl primesc apoi se instaurează liniștea. Stau pierdută printre gânduri fără să țin cont de noțiunea timpului. Toate evenimentele recente îmi întorc mintea pe dos nu mai înțeleg nimic din ce se întâmplă. Simt cum viața mi-o ia razna mai rău decât aș putea să mă aștept.

        Respir greu. Gândul fiindu-mi în cu totul altă parte sau mai bine zis la o altă persoană decât cea de afară. Cu siguranță dacă el era aici, avea grijă ca nimeni să nu se apropie de mine.

Bună!

Am revenit cu un nou capitol. Sper să vă placă! :)