_______________________________
Este dragostea un lucru tandru?
Este prea aspru, prea nepoliticos, prea zgomotos
și înțeapă ca un ghimpe.
                                               (Romeo și Julietta)
_______________________________

          În acel moment, Layla face ochii mari și scapă din mână niște trandafiri sângerii pe podea.

        — Ăă, scuze! O să revin mai încolo..., a spus prietena mea repede.

        — Nu, nu este nevoie. Eu plecam, a răspuns Marco.

        Și așa a făcut. S-a repezit la ușă și nevăzut s-a făcut, nici măcar nu și-a luat rămas-bun de la noi.

        O blestemam pe Layla că a intrat fix atunci, probabil și ea făcuse la fel. Nu a fost un sărut propriu-zis, dar i-am simțit buzele calde pe ale mele timp de o secundă. A fost prostesc ce am făcut, pun pariu că deja regreta că venise la spital.

        M-am uitat la Layla, care era tot în cadrul ușii destul de șocată, și am salutat-o.

        — Clary, ce-a fost asta? a strigat ea cu zâmbetul pe buze.

        S-a așezat pe scaunul unde a fost Marco și mi-a dat florile, eu punându-le pe noptieră. Pe fața ei se observa curiozitatea, entuziasmul și șocul.

        — Ce? Nu s-a întâmplat nimic, am spus eu sec și cu un ton plictisit.

        Ea a ridicat din sprâncene și m-a privit de parcă i-aș fi spus cea mai evidentă minciună.

        — Nimic? Mai aveai puțin și te sărutai cu profesorul nostru! Ce am ratat?

        — A fost doar...nu știu. Mă rog, nu o să se mai întâmple.

        Și asta era adevărat, sau cel puțin așa m-am gândit în acel moment.

        — Lăsând asta la o parte, deocamdată, cum te mai simți? m-a întrebat Layla.

       — Bine, sunt destul de ok având în vedere...totul. Vreau doar să mă externez mai repede și să mă duc la școală ca și un copil normal.

        — Apropo de școală, ai o grămadă de recuperat. O să-ți dau lecțiile și temele când scapi de aici.

        I-am mulțumit în avans prietenei mele și mi-a povestit ce s-a mai întâmplat cât timp eu am fost în comă, dar gândul meu era numai la Marco. Nu m-am putut concentra mai deloc la ce spunea Layla și până la urmă a plecat, rămânând singură din nou.

*

        — Ce s-a întâmplat mai exact, Clarissa? Ce s-a întâmplat în noaptea aceea după ce Marco a plecat? m-a întrebat doamna psiholog.

        — Am vrut să mă duc acasă. Era foarte târziu, dar strada pe care mergeam era complet goală. Dintr-o dată am văzut o mașină de culoare neagră și acea mașină îmi tot dădea târcoale...

        Cât timp îi povesteam psihologului meu cele întâmplate, frânturi de amintiri de la accident îmi reveneau în minte și am continuat:

        —... am început să fug, speriată, și până la urmă dispăruse. Când m-am întors, am văzut mașina cum se apropia din ce în ce mai mult de mine cu viteză mare, până când a ajuns în mine, am spus eu în cele din urmă cu respirația neregulată.

        — Ai putut să vezi chipul celui care era la volan?

       — Nu, nu țin minte nici un detaliu. Îmi pare rău.

        Doamna Walker a dat din cap afirmativ și gânditor în timp ce își notase ceva în caiet.

       — Cred că..., am continuat eu, nu a fost doar un simplu accident.

        După ce am spus acele cuvinte, psihologul și-a ridicat dintr-o dată privirea din caiet și s-a uitat la mine preț de câteva secunde.

        — Vrei să spui că acea persoană a vrut să te rănească intenționat?

        — Cred că a vrut să mă omoare. Până la urmă, aproape am murit. Poate sunt doar prea suspicioasă în legătură cu tot, dar nu se poate să nu mă fi văzut cel care a făcut accidentul. Trebuie să existe o altă explicație.

        — Tu zici că nu a fost un accident, ai idee cine sau de ce cineva ar încerca să te omoare?

        — Nu... și mai este ceva. Ceva ce nu v-am zis încă.

        — Ascult.

        I-am zis despre locul unde am fost după ce am leșinat pe stradă. I-am povestit de tatăl meu și de fețele care îmi ziceau să mă trezesc.

        — Din câte am înțeles, Marco a fost cel care te-a trezit din acest vis pe care îl vedeai în comă.

        — Da, așa este. Și el nu țipa ca și ceilalți, avea glasul lui obișnuit, calm...

        — Și de ce crezi că dintre toți pe care îi iubești, profesorul tău a fost personajul pozitiv în visul tău? De ce el nu a țipat la tine?

        Visul tău. Visul tău. Visul tău.

        Da, din tot ce i-am povestit doamnei Walker pare că am visat, dar a fost al naibii de real pentru mine. Am simțit că sunt acolo, am simțit cum loveam peretele invizibil și l-am simțit pe tatăl meu. Dar dacă nu era un vis, ce era locul acela?

        — Nu știu...probabil mereu l-am văzut și încă îl vad ca pe un personaj pozitiv în viața mea. Niciodată nu l-am auzit țipând, dar pe ceilalți da, i-am răspuns. Cumva... am reușit să mă trezesc după ce mi-a spus Marco să fac asta, nu știu de ce.

        După ce s-a încheiat ședința, doamna Walker a programat alta peste câteva zile și mi-a spus:

        — Clary, mă bucur că ai reușit să treci din nou peste toată trauma asta povestindu-mi. Și ar fi de ajutor și dacă ai vorbi cu un polițist despre toată treaba asta, te-ar putea ajuta să prinzi pe cel care ți-a făcut asta.

        — Mulțumesc. O să mă gândesc la asta.

*

        Un polițist a fost trimis în salonul unde eram eu internată. Prima dată când a intrat, i-am observat uniforma albastră cu un pistol atașat la centură. Avea o privire blândă, și asta m-a încurajat puțin mai mult în a-i spune totul despre accident.

        După ce i-am povestit ceea ce i-am spus și doamnei psiholog Walker, omițând visul sau orice ar fi fost el, m-a bombardat cu întrebări.

          Ce mașină era? Cum arăta acel om? Ce număr la mașină avea? Ai mai văzut mașina asta altundeva? Ști dacă te-a mai urmărit? Ce motiv ar avea să te omoare? Cine ți-ar vrea răul?

          Nu știu. Nu știu. Nu știu. Nu știu. Nu știu. Nu știu. Nu știu...

        — Domnișoară Devlin, sunteți conștientă că nu pot să vă ajut dacă nu-mi spuneți ceva. Orice ar fi de folos în cazul acesta.

        — Dar v-am zis tot ce îmi mai amintesc!

        — Bun deci din câte mi-ați spus, am înțeles că noaptea vi se părea că vă urmărea o mașină neagră, a dispărut și după prin magie a apărut în spatele vostru și atunci s-a întâmplat accidentul. Ce să fac eu cu atât?

        Am oftat și după mai multe întrebări, a plecat. Nu a fost vina mea că nu îmi mai aminteam niciun detaliu, nu puteam face mai mult pentru ancheta care se deschisese.

        Imediat după, medicul și-a făcut apariția pentru un ultim consult. Dacă eram sănătoasă și nu mai aveam nevoie să stau în spital sub supravegherea doctorilor, eram externată.

        — Foarte bine, o să-ți anunț mama pentru a veni aici și ați semna actele de externare, mi-a spus.

       Am răsuflat ușurată când am auzit că o să fiu externată, că o să văd lumina soarelui într-un sfârșit după atâtea nuanțe de alb.

Prea. Mult. Alb.

        Mama a venit singură, iar ceilalți au rămas acasă pentru a pregăti cina, inclusiv Richard. Era ciudat să fiu din nou în natură, era ciudat să mă simt vie. Zilele acelea, săptămânile acelea, m-am simțit ca și cum eram un cadavru, sau urma să fiu unul.

        Ne-am urcat în mașină și nu am scos nici o vorbă, doar m-am uitat liniștită pe geam, admirând frumosul verde al naturii. Când m-am uitat în oglinda retrovizoare, am observat că în spatele nostru se afla o mașină neagră.

        Până când m-am întors în spate pentru a o vedea mai bine, mașina s-a făcut nevăzută pe niște străduțe independente.

E ok, Clary. Există multe mașini negre, mi-am spus. Dar semăna foarte bine cu acea mașină..., m-am gândit. Nu, sunt doar paranoică, a fost doar o coincidență. Dar totuși, dacă..., m-am tot contrazis eu.

       Într-un final am ajuns în fața casei, m-am bucurat să văd ceva familiar și atât de vechi, o casă plină cu amintiri.

        — Ești bine, scumpo? Arăți de parcă ai fi văzut o bombă. Vrei să te duc înapoi la spital, m-a întrebat mama îngrijorată.

        — Nu, sunt bine. Doar puțin obosită, cred că o să mă duc direct în camera mea și o să mă culc. Am mâncat la spital și nu îmi mai este foame, am spus.

        Și pentru prima dată, cuvintele nu îmi mai este foame au fost adevărate. S-a simțit ciudat să spun adevărul în legătură cu mâncarea, dar poate că toată tulburarea asta de alimentație era un capitol închis pentru mine atunci.

        Când am vrut să intru în casă, m-am uitat în spatele meu unde se afla strada. O mașină neagră era parcată puțin mai încolo de casa noastră. Doar o coincidență, dar totuși am ținut minte numărul mașinii în caz de o mai vedeam.