_______________________________
~ Cu aripile ușoare ale iubirii,
am perchezit aceste ziduri,
căci limitele pietroase nu pot să țină
dragostea. ~
                                               (Romeo și Julietta)
_______________________________

Era limpede că nu trebuia să mă întâlnesc cu Marco, care era și profesorul meu. Nu știu ce a fost în capul când m-am pregătit să ies și când m-am îndreptat înspre parcul central, același parc în care Marco m-a găsit pe bancă, noaptea în care am fugit de acasă.

         Marco m-a așteptat pe bancă și m-am uitat la el câteva minute înainte de a mă duce la el. Era îmbrăcat în haine normale, un trening negru cu niște adidași albi și părul lui închis la culoare era puțin dezordonat. În mâna lui stângă era telefonul lui, iar în cealaltă mână ținea cartea cu coperta de un albastru deschis.

         Avea chipul serios, părea că se gândea la ceva, dar când s-a uitat în direcția mea...mi-a zâmbit. Era un zâmbet cald, un zâmbet adevărat. Demult nu îmi mai zâmbise cineva așa. I-am întors gestul, zâmbindu-i și eu. M-am îndreptat spre el, Marco urmărindu-mi fiecare mișcare.

         — Credeam că nu o să mai ajungi, spune Marco când m-am așezat lângă el.

         — Am venit, nu refuz o discuție despre cartea mea preferată niciodată, am spus.

         A început să râdă, iar eu am făcut la fel. Mi-a arătat cartea, și am observat că a însemnat unele paginii, la fel cum făcusem și eu.

         — Nu mă așteptam să-ți placă cartea. Mă bucur că îți place.

         — A fost o poveste frumoasă de dragoste, apreciez asta la carte.

         — Credeam că îți plac doar cele ca Romeo și Julietta.

         — Îmi plac. Defapt, chiar le ador. Ador cum iubirea este prezentată în cărți.

         — Și în viața reală? Apreciezi iubirea?

         S-a gândit câteva secunde, uitându-se în jos la carte. Într-un final, mi-a spus.

         — Nu, a răspuns el sec.

         M-am încruntat puțin și mi-am înclinat capul în partea dreaptă.

         — Cum așa? La ora de română...

         — Nu e același lucru! Viața e mult mai complicată decât în cărți. E mai ușor să apreciez iubirea în cărți, dar în viața mea nu pot. Nu mai pot...

         Privirea lui s-a schimbat de când am pomenit de asta, părea mai...trist. Nu înțelegeam ce am spus greșit, m-a lăsat cu impresia că s-ar sacrifica pentru iubire.

         — Îmi pare rău dacă...am spus ceva greșit sau..., mă bâlbâi eu.

         — Nu, e doar... Mă rog, acum câteva luni m-am despărțit de logodnica mea. Defapt, ea s-a despărțit de mine, după ce m-a înșelat de mai multe ori și m-a manipulat cum a vrut ea. De atunci...am crezut și încă cred că iubirea e reală doar în cărți, pentru că cineva a obligat-o să fie adevărată.

         — Eu...nu știu ce să zic.

         — Nu trebuie să zici nimic. Am venit aici ca să îți spun părerea mea despre carte nu?

         Zâmbetul lui a revenit pe chipul lui frumos, dând din cap în semn de da. Mi se pare ciudată teoria lui despre iubire, că există doar în cărți. Eu nu știu ce să cred despre asta.

         — Care a fost momentul tău preferat din carte? Vreau să te aud pe tine mai întâi, înainte să-ți răspund și eu, spune el.

         — Nu știu...sunt atât de multe pe care le ador.

         — Zi-mi unul. Oricare.

         Am stat ceva să mă gândesc pentru că nu era o întrebare ușoară. Ce mi-a plăcut cel mai mult? Ce i-a plăcut lui cel mai mult?

         — Cred că...discursul tatălui lui Elio. Mi-a plăcut ce i-a spus și că a înțeles cât de important a fost Oliver pentru fiul lui. Că a înțeles legătură dintre ei.

         — Serios? Și mie mi-a plăcut partea aceea, mi-a spus zâmbind. Mi-a plăcut și mica povestioară pe care a spus-o mama lui Elio, despre cel care nu știa dacă să vorbească sau să moară.

         — Tu ai prefera să vorbești sau să mori? am spus.

         — Nu știu, șoptește.

         Marco a venit mai aproape de mine, sau așa am crezut, iar privirea lui o întâlni pe a mea. Mâna mea de pe banca rece a întâlnit căldura mâinii lui, dar eu tot în ochii lui mă uitam. Atunci când buzele noastre aproape s-au atins, și-a retras capul odată cu mâna.

         — Îmi pare rău, nu putem.

         — De ce?

         Știam de ce. Știam toate motivele pentru care nu m-a sărutat atunci, asta pentru că avea dreptate. Nu puteam face asta, era ca o regulă pe care trebuia să o respect, să o respectăm împreună. Dar mie nu mi-a păsat de toate astea, așa că l-am mai întrebat odată.

          — De ce? am șoptit.

          Încă eram foarte apropiați unul de altul, iar vorbitul în șoaptă era ciudat până și pentru mine.

         — Știi deja ce ce Clarissa...

         M-am uitat în ochii lui ca și cărbunii destul de mult timp și puteam să jur că o lacrimă caldă mi s-a prelins pe obraz. Nu știam dacă era de la frig, deoarece se întuneca și eu nu aveam nimic gros pe mine, sau din cauza lui.

         Dar nu aveam de ce să fiu tristă din cauza lui. Nu aveam voie să fac asta. Totuși...ochii lui.

         — Nu face situația asta mai complicată decât este, a spus.

         — Nu o fac.

         — Ai șaptesprezece ani.

         — În curând o să am optsprezece.

        Până atunci nu mi-am dat seama că aniversarea mea de naștere se apropia, că aveam să fiu majoră.

         — Sunt profesorul tău.

         — Nu trebuie să afle nimeni...

         El tot dădea motive, eu le găseam rezolvarea. Motive erau destule, chiar prea multe. Ne-am uitat în ochii celuilalt până când s-a întunecat de tot, doar stelele fiind cu noi. Era ca un concurs de privit, de parcă privirea noastră zicea mai multe decât cuvintele.

         Nu ne-am luat rămas-bun când Marco s-a decis să plece. S-a ridicat de pe banca noastră încet, contactul vizual fiind întrerupt, și a plecat. Nu am mai vorbit unul cu celălalt deloc, doar ne-am privit până când a plecat.

         Eu am rămas în parc, uitându-mă cum trupul lui dispare în ceață, cum umbra lui îl urmărește și cum mă lasă aici. Nu a mai privit înapoi, iar eu am plecat acasă. A fost un drum lung, asta pentru că am mers încet pe străzile goale și întunecate. Nu era nimeni pe stradă, nu se auzea nici o ființă și nu se mișca nimic.

         Am văzut doar o mașină neagră cât timp am mers spre casă. Și după am mai văzut o mașină, dar mi-am dat seama că e aceeași. Mă uit în spatele meu și văd cum mașina încetinește. Nu cunoșteam cine era la volan și nu știam dacă mă urmărea, așa că am luat-o la fugă.

         Am fugit cât m-au ținut picioarele pe strada goală, vrând să trec pe partea cealaltă și când m-am uitat în spate, mașina dispăruse. M-am oprit în mijlocul drumului și m-am holbat în locul unde acum câteva minute era acea mașină neagră. Am înnebunit, mi-am spus.

          Dar când m-am întors în fața mea, am văzut cum vehiculul cu farurile orbitoare aprinse se apropia din ce în ce mai mult de mine. Nu puteam să mă mișc, să fug din calea acelei mașini, am privit-o până la impact.