_______________________________
~ O, aici îmi voi pune odihna veșnică
și voi agita jugul stelelor neașteptate
din această lume trupească.~
                                               (Romeo și Julietta)
_______________________________

De ani nu am mai mers în orașul unde m-am născut, la bunicii și unchiul nostru. Eu stau cu Iris în spate pentru a mă juca cu noua ei jucărie, se plictisește repede la drumuri lungi. Tata conduce atent la drum, iar mama este pe scaunul din față pentru a-l ajuta cu drumul.

           — Sunteți cuminți acolo în spate fetelor? întreabă tata.

          — Oh, doar le știi. Fetițele noastre sunt cele mai cuminți, zice mama după ce eu și cu Iris îi răspundem afirmativ tatei.

           Continui să mă uit la sora mea cum se joacă cu păpușa ei blondă și îi zâmbesc. Ea îmi zâmbește înapoi și continuă să se joace.

           — O nu...Clary. I s-a rupt capul Adelinei.

           Începe să plângă și eu îi iau păpușa, încercând să-i pun capul minuscul înapoi. După câteva încercări și minute de plânsete din partea lui Iris, am reușit să o repar.

           — Uite, e ca și nouă! spun.

           În momentul în care vreau să-i dau surorii mele jucăria, îl aud pe tata înjurând și pe mama cum îi spune:

           — Hiram, ai grijă!

           Mă uit în ultima clipă în fața mea și văd un tir care se îndreaptă spre noi cu viteză. O iau pe Iris în brațe și îi acopăr fața, în timp ce mașina se învârte prin aer, lăsându-ne vehiculul cu roțile în sus.

           Mă uit speriată la toată familia mea și observ că Iris a scăpat nevătămată, poate doar cu câteva zgârieturi și vânătăi.

           — Mami! Tati! Mă doare..., spune sora mea în timp ce plânge.

           Mama începe să tușească uitându-se la tatăl meu. Nu îl văd mișcându-se, sper că o să fie bine. Mă uit la brațul pe care am acoperit-o pe Iris și sângerez destul de mult. Capul parcă mai are puțin și îmi explodează, amintindu-mi cum portiera mi-a venit în cap după ce s-a desprins de mașină.

           Dintr-o dată simt un miros de fum, iar mama țipă spre noi:

           — Fugiți afară din mașină! Acum!

           Și asta facem. O iau pe Iris în brațe și sărim din mașină, uitându-mă la mama noastră cum încearcă să-l scoată pe tata afară. O iau de mână pe mama și o trântesc de pământ, mașina explodând și luând foc cu tot cu tatăl nostru.

           — Tată! Nu..., țip eu.

*

           M-am trezit dintr-o dată din visul care a fost mai mult o amintire și am strâns cearșafurile în pumni. Sunt bine, sunt în viață, sunt în siguranță.

           M-am ridicat de pe canapea și abia atunci mi-am dat seama de prezența lui Marco și al...mamei. Mama mi-a zâmbit de pe scaun, iar eu m-am uitat urât la profesorul meu, ca și cum m-ar fi trădat. Și-a îndepărtat privirea și s-a uitat la mama mea.

          — Clary...îmi pare rău scumpo. Te rog, haide acasă să discutăm.

          — Să discutăm despre centrul de boli psihice? Da, am aflat și nu, nu am de gând să mă duc acolo!

           Mama s-a ridicat de pe scaun și și-a netezit subtil paltonul negru, care îi acoperea genunchii. Am constatat că era frig afară, iar eu aveam doar o rochie care era mai sus de genunchi.

           A venit lângă mine și i-am observat ochii blânzi. Și-a întins mâna înspre mine și a așteptat ca eu să vin acasă, împreună cu ea. M-am uitat la Marco, care mă studia din priviri, și deși nu a vorbit, am știut ce voia să-mi zică. Voia să accept ajutorul mamei, să mă duc acasă și să fiu în siguranță.

           M-am uitat la mâna îngrijită a mamei și până la urmă am urmat-o înspre mașină.

           — Mulțumim, domnule Mendez, spune mama.

           Eu nu i-am spus la revedere lui Marco, nici măcar nu l-am privit în semn de rămas-bun. Am înțeles de ce a anunțat-o pe mama, e și normal ca profesorul să anunțe părintele unei eleve care a fugit de acasă. Era normal și logic pentru toată lumea, dar pentru mine nu.

           Am crezut...nici nu mai știu ce credeam despre el. Era profesorul meu și așa trebuia să rămână, nimic mai mult și nimic mai puțin.

           M-am urcat în mașina mamei, știind că va trebui să vorbesc și să tot vorbesc cu ea despre anorexia mea. Problema era că nu îmi plăcea să vorbesc despre lucrurile astea, mai ales cu mama mea.

            — Ști că nu te-aș fi trimis cu forța la unul dintre spitale, nu? Îmi pare rău că nu ți-am spus din timp, dar aveam de gând să-ți spun în cele din urmă.

           Când a văzut că nu-i răspund, ci doar mă uit pe geamul din dreapta mea, adaugă:

           — Clary te rog, vorbește cu mine! Fă-mă să înțeleg ceea ce se petrece cu tine! Spune ceva, orice...

           Mi-am întors capul încet înspre locul unde era mama și m-am gândit ce să-i spun.

           — De când a murit...tata, lucrurile s-au înrăutățit, pentru toți din familia noastră. Tu te-ai îngropat în muncă, unchiul Dave a început să fumeze excesiv și să bea, iar ceilalți s-au închis în ei. Iar eu, ei bine...am fost mai atentă la tot din jurul meu, inclusiv corpul meu.

           — Dar nu e nimic neînregula cu corpul tău....

           — Mamă, te rog, o întrerup eu. Toate astea, anorexia și ura mea pentru corpul acesta au evoluat pe parcurs. Am început să urăsc tot la mine, să mă urăsc că eu am supraviețuit în schimbul tatălui meu.

           — Înfometarea nu este o soluție.

           Într-un final am ajuns acasă, eu ducându-mă direct în camera mea pentru a nu întâlni pe nimeni. M-am încuiat în cameră și am expirat îndelungat. Mi-am scos hainele de pe mine și m-am băgat într-o baie înfierbântată.

           Mi-am scufundat chipul în apă și m-am întrebat dacă nu era mai bine pentru toți să stau sub apă îndeajuns timp încât să mă înec și să mor. Dar nu, am fost prea lașă ca să o fac.

          Deja pierdusem primele ore de curs din ziua aceea, nu mai avea rost să mă duc acum la școală. Deși era dimineață, mi-am pus pijamalele și m-am băgat în pat. Mi-am luat cartea mea preferată, Strigă-mă pe numele tău, și am citit-o până când s-a înserat și mama m-a chemat jos, mi-a spus că au venit niște invitați.

          Am coborât împreună cu ea și mi-am văzut bunicii din partea tatălui la masa din bucătărie. De pe hol se auzeam râsetele surorii mele și al verișorului meu care este în grija bunicilor de când s-a născut.

          — O, dragă Clary, ce mai faci? mă întreabă bunica.

          I-am dat un răspuns simplu și tăios, iar mama mi-a zis doar din priviri să mă comport frumos. M-am așezat pe un scaun liber, iar Iris a venit să mă îmbrățișeze strâns.

         — Clary! Unde ai fost? Mi-a fost dor de tine!

         — Nu contează, acum sunt acasă.

          I-am dar un pupic pe frunte, iar sora mea s-a așezat pe scaunul de lângă mine. Unchiul meu a așezat o farfurie plină cu carne de pui și alături cu cartofi la cuptor și mi-am dat seama că trebuia să mănânc. Trebuia să-mi mănânc mâncarea pentru ca bunicii mei să nu observe anorexia mea, nu mai voiam alte drame.

          Mi-am pus o bucățică de carne și exact cinci cartofi, nu mai mulți de atât. Mi-am tăiat mâncarea în bucățele minuscule și am început să mănânc încet.

          Prima bucată de carne a fost mai dificilă, după am mâncat robotic în timp ce-mi ascultam familia cum vorbeau despre politica din vremea asta. Am prins-o pe mama de câteva ori uitându-se la mine, dar am ignorat-o. Vinovăția era tot acolo, dar am ignorat-o pentru prima oară.

          — Mă scuzați, eu mă retrag, spun și mă ridic de pe scaun.

          Nu am mâncat tot din farfurie, dar era mai  mult decât suficient pentru ziua de azi. Înainte să mă duc în camera mea, mama a venit la mine și mi-a spus:

          — Scumpo, așteaptă puțin. M-am gândit că dacă nu vrei la un centru de reabilitare, ai putea merge la un psiholog. Deja am vorbit cu cineva, e dispus să te primească mâine, ce zici?

          — Bine, o să merg.

          — Serios? întreabă ea și mă ia în brațe.

          Dacă asta o să o liniștească pe mama, o să îndur câteva ore la un psiholog, mi-am spus eu în gând. Deși nu credeam că o să pot fi ajutată prea mult.

          M-am dus în camera mea și m-am trântit în pat, luându-mi telefonul și verificându-mi mesajele. Era cât pe ce să-mi închid telefonul și să-mi continui carte, dar un mesaj de la un număr necunoscut mi-a atras atenția.

Bună, cum te simți?

Cine ești, te cunosc?

Sunt Marco.

???

Profesorul tău de română...

Da știu cine ești, Marco.
Dar de unde ai numărul meu?

Sunt multe avantaje în a fi
profesor, pot să fac rost de oricare
număr de telefon dacă este elevul meu.

Aha, și tu obișnuiești să dai
mesaje tuturor elevelor tale?

:))
Deci, cum te simți azi Clarissa?

Nu-mi mai spune Clarissa, e
demodat. Sunt Clary.

Îmi place mai mult cum sună
Clarissa, dar tu tot nu mi-ai răspuns
la întrebare.

Sunt bine. Trebuia măcar să
mă anunți că o vei chema pe
mama de dimineață...

Ca să fugi din nou?

Asta era ideea :))

Îmi pare rău, dar asta părea decizia
cea mai corectă. Sunt profesorul tău
până la urmă.

Știu.

Ți-am corectat eseul despre Romeo
și Julietta. Este absolut incredibil.

Chiar dacă practic am insultat
autorul despre cum a prezentat
o idee de iubire care este
departe de adevăr?

Care este cartea ta preferată,
Clarissa?

Strigă-mă pe numele tău.

Să ghicesc, este o poveste de iubire
realistă?

Da. Am plâns de fiecare dată când am
terminat-o de citit. Este crudă, dar o poveste
realistă. O poveste care s-a întâmplat de
atâtea ori și care se va mai întâmpla în viața reală.

Îți place cartea pentru că
prezintă o iubire reală, sau
pentru că te face să plângi?

Amândouă :))
Care e cartea ta preferată?

Hmm, grea întrebare.

Haide, trebuie să fie una.

Nu mă judeca, dar cred că
Romeo și Julietta :))

...
Dacă o să-mi citești cartea
preferată, crede-mă că o să-ți
schimbi părerea. Doar citește-o.

Și dacă nu-mi place? Eu
cred în iubire clișeică.

Și eu cred în iubire, dar nu ca în
Romeo și Julietta. Erau prea siropoși
unul cu altul.

:))

Ai încredere în mine, o să adori cartea.

O să o citesc.
Am încredere în tine, Clarissa.

Și eu am încredere în tine, Marco.