_______________________________
~ Când te-am văzut, m-am îndrăgostit,
și tu ai zâmbit deoarece ai știut. ~
(Romeo și Julietta)
_______________________________

          A vrut să se îndrepte spre banca mea, dar Layla i-a luat-o înainte și s-a așezat lângă mine. Marco deja trecuse de noi, intrând în liceul nostru cu pași repezi.

Intrăm în clasa de română când clopoțelul ne anunță începerea orelor, iar eu cu Layla ne-am așezat în banca noastră. I-am dat profesorului eseurile despre Romeo și Julietta și restul orelor au trecut repede. Layla și cu mine ne îndreptam spre sala de sport pentru a ne face antrenamentul de majorete când antrenoarea ne ieși în față.

          — Layla, ne lași singure te rog? spune antrenoarea și merg în biroul ei.

        M-a îndemnat să mă așez pe scaunul din fața ei și mă gândeam la tot ce este mai rău în acel moment. Și-a pus coatele pe masă și s-a uitat îndelung la mine.

        — Este vreo problemă? De ce m-ați chemat aici? întreb.

        În loc să-mi răspundă, mi-a întins un fluturaș. Spital privat de psihiatrie, specializat în recuperare psihică. Centru de sănătate mintală... După ce i-am citit titlul, trântesc fluturașul pe birou nervoasă.

        — Ce este asta?

        Femeia a oftat lung, uitându-se cu milă la mine. După ce a luat hârtia în mână, spune:

        — M-a sunat mama ta de dimineață. Aici sunt unele dintre cele mai bune centre de sănătate mintală, poți să te recuperezi într-un scurt timp dacă te vei duce la unul dintre ele.

        — Mama a fost de acord cu asta? spun eu, aproape țipând.

        — Clary, crezi că nu am observat că ești din ce în ce mai slăbită la antrenamente? Toți aveam bănuieli, și când ai leșinat în ziua aceea, am știut. Am avut multe fete care se confruntau cu anorexia, dar sunt vindecate acum și duc o viață sănătoasă. Eu cu mama ta ne-am gândit ca semestrul viitor să te duci la un centru pentru recuperare, o să faci în același timp ore online.

        Nu-mi venea să cred ce auzisem în ziua aceea. Am simțit de parcă toți m-au trădat, de parcă sunt defectă și trebuie să mă duc la un spital de nebuni pentru a mă repara. Nu eram o jucărie pe care să o manevreze de colo-colo, nu aveam de gând să mă duc la un centru de sănătate mintală.

        Nu aveam de gând să renunț a fi majoretă. Dacă nu eram majoretă, atunci ce îmi mai rămânea? În afara de Clarissa Devlin, anorexica studentă de șaptesprezece ani, nu mai eram nimic.

        În timp ce antrenoarea încerca să mă convingă de ce ar fi mai bine să mă duc la un spital, eu deja îmi pusesem în minte să fug. Și exact asta am făcut, am fugit cât m-au ținut picioarele. Nu am fugit doar de antrenoare sau de școală, am fugit de întreaga lume care a părut că uneltează împotriva mea.

        Am fugit de mama, care mă credea defectă și voia să scape de mine și să mă trimită altundeva. Am fugit de Iris, care a crezut că dacă îmi spune secretul altora, mă proteja. Am fugit de școală, unde nimeni nu înțelegea defapt ce simțeam eu. Am fugit de oameni, care s-au dovedit a fi niște ființe crude, fără inimă.

        Nimeni nu a încercat să mă oprească cât timp fugeam pe coridoarele liceului până la porțile uriașe de fier, sau când fugeam ca disperata printre oamenii care mergeau liniștiți pe trotuarul mic. Am fugit și nu m-am mai uitat în urmă.

        Nu m-am gândit prea bine de ce o să urmeze, nu m-am gândit deloc unde aveam să mă duc. Aveam doar o rochie scurtă de majoretă pe mine, iar telefonul meu aproape murise. Am umblat pe străzile orașului până când s-a întunecat și picioarele începuseră să mă doară.

        Nu mai aveam nici măcar un strop de energie așa că m-am dus în parcul de vizavi și m-am așezat pe o bancă care era rece la prima atingere. Nici nu știam că eram atât de extenuată până când am adormit într-o clipită. Nu conta că îmi era frig sau foame sau sete, am reușit să adorm cu lacrimile curgându-mi pe fața mea înghețată.

        Când cineva m-a trezit din somnul adânc, am crezut că era dimineață, însă cerul tot întunecat și plin de stele era.

        — Hei, trezește-te. Clarissa! spune o voce.

        M-am ridicat în șezut și m-am frecat la ochi pentru a vedea cine m-a trezit. Prima dată am amețit puțin din cauză că m-am ridicat cam repede, dar mi-am revenit în câteva clipe. Când m-am obișnuit cu întunericul, l-am văzut pe Marco stând în fața mea îngrijorat, ce caută el aici?

        — Marco? Ce faci aici? întreb eu cu vocea puțin răgușită.

— Eu mă plimbam spre casă, tu ce faci aici? Nu ai mai mers acasă de dimineață?

— Eu...nu pot să mă întorc acasă.

— De ce? Părinții tăi nu o să fie îngrijorați?

Am tresărit puțin când am auzit cuvântul părinți. Demult nu a mai fost rostit acest cuvânt spre mine.

— Nu vreau să mă întorc acasă! spun eu printre dinți.

Era să cad când m-am ridicat deodată de pe bancă, dar Marco m-a prins de brațe.

— Încet, ești prea slăbită Clarissa.

M-am uitat în ochii lui care erau la fel de întunecați ca și noaptea, iar privirea lui blândă mi-a adus aminte de privirea tatălui meu. Îmi amintesc doar câteva frânturi de ceea ce s-a întâmplat atunci, știu doar că mergeam ajutată de Marco.

M-am trezit dintr-o dată pe o canapea tare, ridicându-mă brusc în picioare. M-am așezat la loc când am început să amețesc, mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu asta.

M-am holbat prin camera necunoscută unde am fost adusă și primul meu gând al meu a fost că m-a răpit cineva. Însă când l-am văzut pe Marco intrând cu două cești de ceai în mână, am realizat că nimeni nu ar vrea nici măcar să mă răpească.

— Te-ai trezit, ești bine? întreabă Marco.

Profesorul s-a așezat pe canapea lângă mine și îmi dă ceaiul.

— Unde sunt? întreb confuză.

— M-am gândit să te aduc acasă la mine din moment ce aproape m-ai bătut când m-am oferit să te conduc la mama ta. Nu puteam să las o elevă singură noaptea prin parc.

— Mersi, a fost tot ce-am reușit să spun.

După ce îmi beau ceaiul, Marco pregătește pe măsuța din fața mea două farfurii cu câte două felii de pizza. Aproape că mi-a venit greață când le-am văzut sau le-am simțit mirosul. Mâncare. Era mâncare în fața mea care se aștepta să o mănânc.

— Probabil ți-e foame, asta este tot ce am găsit comestibil. Acum zi-mi, ce s-a întâmplat de te-ai gândit că ar fi mai bine să dormi pe o bancă în parc?

Înainte să-i răspund, am continuat să mă uit la mobila vintage pe care o avea și la biblioteca cu sute de cărți. Era plăcută casa lui, primitoare.

— Mama vrea să scape de mine.

Marco a luat o felie de pizza și a mâncat o bucată din ea. Și-a ridicat o sprânceană și i-am putut citi confuzia din chip.

— Ce vrei să spui? Te-a dat afară din casă sau ceva de genul ăsta?

— Nu, mai rău. Vrea să mă trimită la un centru de boli mintale semestrul viitor. Mă cred o jucărie stricată, nebună.

Profesorul și-a lăsat felia jos și s-a uitat la mine destul de îngrijorat, credeam că și el mă consideră nebună.

— Dacă vrea să te trimită acolo, înseamnă că are un motiv întemeiat, nu-i așa?

Nu i-am răspuns pentru că nu voiam să-i dau dreptate. Mi-am luat privirea de la Marco și m-am uitat la tabloul din fața mea. Era pictată o persoană care mergea pe o alee nesfârșită, în timp ce era noapte și ploua. Profesorul îmi întrerupe gândurile despre pictură când îmi zice:

— Mănâncă, o să se răcească.

Așa că am luat o felie și m-am uitat îndeaproape la ea. Era plină de șuncă, măsline și brânză, erau o grămadă de calorii numai în această bucată de pizza. M-am uitat la Marco care era deja la a doua felie și am luat o mică mușcătură din mâncare.

Am mestecat ușor, vrând să vomit pe loc. A fost o senzație ciudată când pentru prima dată în trei zile am mâncat ceva. Mă simțeam de parcă aș fi ucis pe cineva, de parcă aș fi încălcat o promisiune inexistentă.

M-am urât pentru o clipă pentru că am cedat mâncării, m-am simțit vinovată doar pentru o felie mâncată încet și cu sila, nici măcar nu am mâncat toată bucata de pizza. O lacrimă fierbinte mi s-a scurs pe obraz în timp ce am lăsat restul felii pe farfurie, Marco observând asta.

Bărbatul a venit mai aproape de mine și cu degetul mare mi-a șters lacrima.

— Îmi pare rău, șoptește.

— Pentru ce?

— Pentru boala mintală pe care trebuie să o confrunți de una singură. Acceptă ajutorul care ți se oferă Clarissa, înainte să fie prea târziu.

Am fost atât de aproape unul de altul încât puteam să-l sărut, dar nu am fost atât de iresponsabilă. În schimb, i-am spus doar:

— Spune-mi Clary.

Mi-a zâmbit și mi-a spus să mă odihnesc, el plecând în altă cameră. Am zâmbit și eu când a plecat și când nu m-a mai putut vedea. Nu știam exact pentru ce zâmbeam sau de ce, doar o făceam, și a fost cel mai sincer zâmbet din zilele acelea. Am adormit pe loc, visându-l pe tatăl meu.