_______________________________
Este trist. Dragostea arată
ca un lucru drăguț, dar este de fapt foarte
dur când o experimentezi.
(Romeo și Julietta)
_______________________________

Șase kilograme. Am avut aproape cincizeci înainte de accident, acum am cu șase mai mult. Cum este posibil să mă îngraș atât de mult în câteva săptămâni. Câte calorii mi-au dat cei de la spital cât timp am fost în comă?

Stăteam în fața vechii oglinzi, care pot să spun că aduce numai ghinion, și mă întrebam cum m-am îngrășat. Și nu, nu era de vină tulburarea mea de alimentație, se vedeau acele kilograme în plus.

Pornind de la față, care a ajuns mai rotundă decât era, cu obrajii mai umflați. După mâinile, erau mai groase decât îmi aminteam și la fel și cu picioarele. Ajungând într-un final la abdomen, stomac, am observat cu ușurință schimbarea greutății.

M-am mai uitat încă o dată la mine, la fața mea, și abia atunci am știut cât de multe s-au schimbat din cauza accidentului. Numai din cauza lui.

Nu avea să rămână așa, trebuia să fac ceva. Trebuia să revin la înfometare, măcar puțin. Trebuia să ascund asta de mama, de familie, de prieteni și de psihologul meu. Nu știam cum aveam să fac asta, dar deja mă decisem. Deja era stabilit.

Holbatul în oglindă și gândurile mele au fost întrerupte de un mesaj primit de pe telefon. M-am dus să îl iau de pe masă, crăpat prin toate colțurile din cauza accidentului, și citesc ceea ce am primit.

Trebuie să vorbim. E urgent. Ne întâlnim duminică în fața casei tale la miezul nopții.

Era Marco. Oricât de multe mesaje îi trimiteam, nu mi-a mai răspuns la niciunul după mesajul precedent. Îmi era destul de frică, emoționată. Nu știam despre ce era vorba, dar nu putea fi de bine.

Așa că următoarele două zile mi le-am petrecut făcând teme și scriind lecții. Layla avea dreptate, am avut o tonă de scris și de învățat, mi-au ocupat tot weekend-ul, dar le-am terminat.

Ziua următoare aveam să mă duc pentru prima oară la școală de când cu accidentul, dar trebuia să mă îngrijorez pentru astă-noapte deoarece era duminică. Duminică...

Era aproape miezul nopții când am ieșit afară doar în pijamale, și am regretat instant că nu mi-am luat ceva mai gros pe mine. Era octombrie și deja era frig de parcă ar fi venit iarna deja.

Cerul era înnorat, așa că nici măcar o stea nu se vedea. Vântul bătea din ce în ce mai tare, iar Marco venea înspre mine cu o expresie indescifrabilă, rece. El era bine îmbrăcat, cu blugi închiși la culoare și o geacă neagră care părea destul de călduroasă, dar fața lui numai căldură nu emana.

— Bună...despre ce voiai să vorbim? l-am întrebat, deși nu eram atât de sigură că voiam să aflu.

— Trebuia să clarificăm ceva. Să clarificăm ceea ce s-a întâmplat la spital.

Deci asta era, acel sărut care nici măcar nu poate fi considerat așa.

— Da, dar Layla a intrat la timp. Nu s-a întâmplat nimic.

— Am avut noroc, dar dacă nu intra, Clarissa? Ce se întâmpla după?

— Nu știu, se întâmpla pur și simplu să ne sărutam și asta e.

— Asta e? m-a întrebat de parcă era o întrebare retorică, de parcă ceea ce spusesem era o prostie.

Și poate că era o prostie, dar nu mi-a păsat atunci.

— Îmi placi, Clarissa. Chiar îmi ești dragă și demult nu am mai simțit asta pentru o persoană, dar trebuie să ne oprim acum sau o să regretăm mai târziu.

— Ai mai spus asta, dar...

— Dar acum vorbesc serios! m-a întrerupt el. Nu ne mai dăm mesaje, nu ne mai întâlnim, vorbim doar atunci când o să fiu strict profesorul tău și tu doar o elevă.

Și în momentul acela, cerul a început să plângă cu lacrimi amare. Nu mi-a păsat că eram udă din cap până în picioare, că ploaia îmi ștergea lacrimile înlocuindu-le cu mici stropi de ploaie, nu mi-a păsat.

— Marco, stai..., am spus eu cu vocea spartă.

       — Îmi pare rău, dar așa trebuie să fie, a spus asta și după a plecat, lăsându-mă singură în întunericul nopții.

       A zis că mă place, a spus cu gura și cuvintele lui asta, dar nu mai contau acum. Și eu îl plăceam, chiar foarte mult, dar nu puteam să mă las afectată.

       Așa că mi-am șters furioasă lacrima care mi s-a prelins pe obraz și am fugit în casă, dar nu înainte să mă uit dacă acea mașină neagră mai era acolo.

       Nu mai era. Dispăruse.

       Nu, nu aveam de gând să plâng din cauza lui. Să plâng deoarece relația noastră s-a încheiat înainte să înceapă. Nu mi-am permis să plâng și am ținut totul în mine ascuns, printr-un colț întunecat al sufletului meu deja corupt. Dar poate asta a fost greșeala mea.

       El a avut dreptate, iubirea există doar în cărți, nu și în realitatea asta crudă.

      Eu am avut dreptate, nimeni de fapt nu s-ar sacrifica pentru iubire, nu ar risca pentru cineva, poate doar în cărți.

       Eram geloasă pe acele personaje din povești, pe acele cupluri care ar face tot ce le-ar sta în putință pentru persoana dragă. Nu în toate cărțile rămân personajele împreună până la adânci bătrâneți, dar au încercat măcar.

          Au riscat, s-au sacrificat, nu au renunțat, au iubit, au făcut totul și în același timp nimic. Deoarece, într-un final, tot ajung să fie despărțiți.

         De-ar fi așa și în viața reală! Măcar să știu că a încercat decât să renunțe la mine...la noi.

          Noi. Păcat că nu a existat cuvântul acesta pentru mine și Marco. Mereu am fost eu și el, dar niciodată noi. Putea fi ceva frumos, m-am gândit eu.

          Poate a fost mai bine că s-a încheiat acum, decât mai târziu, mi-am spus. Poate...

          Atunci când am vrut să întru în casă, ceva m-a oprit în a face asta. Așa că am închis ușa și am pornit pe ploaie doar cu o pereche de pijamale.

         Știam unde mă îndreptam? Știam de ce am ales o noapte ploioasă și friguroasă în locul unei case călduroase și sigure? Răspunsul era nu, nu știam nimic în momentul acela.

          Mi-am zis că nu plâng și jur pe orice zeitate sau divinitate în care crede lumea că m-am abținut. Poate nu au fost lacrimile cele care mi se scurgeau pe obraz, poate era doar ploaia, dar pe cine încerc să păcălesc?

          În vară l-am întâlnit pe Marco și nu am crezut niciodată că acea aventură din club va însemna pentru mine mult mai mult decât simplă distracție într-un moment de slăbiciune.

          Abia în toamnă, în septembrie am început să îl cunosc cu adevărat. Am început să-l admir, să-mi placă de el, să cred că am putea fi ceva mai mult decât relația obișnuită de profesor-elev.

          Dar în octombrie m-am îndrăgostit. Stupid, știu. Stupid și prostesc din partea mea să cred că ar putea ieși ceva bun din toată treaba asta. Dar pentru mine acel sărut a însemnat ceva. Deși abia i-am simțit buzele pe pielea mea, el a fost acolo. Nu m-a respins cum a făcut-o în parc, dar a fugit apoi cum a făcut atunci.

          M-am plimbat pe străzile goale ale Londrei, printre frunzele căzute și bălțile noroioase. Eram atât de cufundată în gândurile mele, atât de neatentă pe unde mergeam, încât m-am trezit în parc. Acel parc. În fața băncii aceleia.

          Déjà vu, déjà vécu.

          M-am uitat îndelung câteva secunde la bancă, gândindu-mă la el. Gândindu-mă la cum m-a respins, la cum tot găsea motive.

          — De ce? am șoptit.

       — Știi deja de ce, Clarissa...

Fragmente din conversație îmi veneau în minte...

       — Nu face situația asta mai complicată decât este, a spus.

       — Nu o fac.

...vocea lui mi-a rămas tipărită în minte...

       — Ai șaptesprezece ani.

       — În curând o să am optsprezece.

...atingerea lui...

       — Sunt profesorul tău.

       — Nu trebuie să afle nimeni...

          ...ochii și zâmbetul lui.

          Poate dacă mașina neagră nu trecea pe lângă parc, tot m-aș fi gândit la el toată noaptea. Mașina neagră! Când mi-am dat seama că a oprit și că este posibilitatea să ajungă la mine, am luat-o la fugă.

          Am fugit până în afara parcului și m-am oprit pentru a mă uita în spate. Mașina a rămas acolo, cu farurile stinse, nici urmă de o persoană. Am încercat să mă uit la numărul mașinii, dar era mult prea întuneric și eram mult prea departe. În nici un caz nu m-aș fi dus mai aproape de mașină!

          Dintr-o dată, apare o mașină din față. Altă mașină neagră. Inima începuse să bată necontrolată, iar picioarele mele au început să fugă.

          Mă urmărea. Fugeam cât de repede am putut eu printre bălți și pe străduțele întunecate din cartier. Era aproape, foarte aproape de mine, iar eu am încercat să fug până acasă.