Ryan's pov 

- Și acum ce facem? 

- Mergem acasă și ne uităm la un film, replică Gon, iar eu l-am prins repede de mână.

- Stai așa... Știu că îți e greu, știu și că te prefaci că nu îți pasă, dar .... nu o putem lăsa așa.

- Nu noi, doctorii o lasă, contracară Gon, iar eu am oftat.

- Tu ești doctor și eu sunt unul în devenire, așa că hai, replic eu, dându-mi seama ce sunt pe cale să fac.

- Cum adică hai? Unde mergem ? Întreabă el confuz și nervos, deși putea să ghicească ce aveam în cap. Oh, nu, nici gând. Pisicuțo, dacă tu ai impresia că o să accept așa ceva, te înșeli.

- Acceptă și îți împlinesc fantezia cu sex pe masa de operații. Dar nu în spitalul ăsta, comentez eu și încă mă mira cum i s-au aprins becurile. Aparent sexul e mai important decât propria lui mamă. Bine de știut.

- Ai probleme, profu. Probleme mari, replic eu resemnat. Să mergem să vorbim cu păpușile Chucky, să vedem dacă aveam voie. Ai legitimațiile la tine?

- Sunt în mașină, mormăie el, prinzându-mă fugitiv de fund și oftând nervos. De ce nu folosim noi masa acum și Felicia poate să o ia după? Întreabă el, iar eu m-am plesnit peste frunte.

- Du-te și adu legitimațiile, răspund eu. Apoi îți dezinfectăm creierul.

Nu știam dacă sa dau înapoi sau nu. Abia dacă reușeam să respir cu toată presiunea pe umeri și trebuia să-mi aduc aminte că unul din motivele pentru care am ales să studiez medicina e ca să fiu și mai aproape de Gon, să pot să-l ajut, să ne vindec pe amândoi în cazul în care prostia unuia din noi dă pe afară și mă îndoiesc că o să răspundă frumos dacă îl las singur și mă retrag acum.

Asta după ce a intrat deja în echipamentul de protecție, dezinfectat și acoperit în pânze albastre, cu eșarfa legată la frunte și mască. Abia dacă puteam să-i văd firele mov, numai ochii care mă scanau precum o pradă erau vizibili.

- Nici prin cap să-ți treacă să fugi, mormăi el prin mască.

- Nu risc să se dărâme spitalul peste mine cu înjurăturile tale, replic eu, în timp ce asistenta de culoare mă ajuta îmi punea mănușile pe mâini și îmi lega uniforma la spate. Am tras aer adânc, abținându-mă să nu fumez, vomit sau să dau iama la oglindă să văd cum îmi stă în smurf albastru.

- Hai s-o facem și pe asta, îl aud pe Gon oftând. Cum spitalul de aici a acceptat legitimațiile noastre fără să le conteste măcar o data e o minune în sine, iar cum au acceptat să o operăm pe Felicia mă depășește și mai mult. Cred că standardele pentru a lucra aici nu sunt prea înalte, iar asta e îngrijorător. Mă rog, nu stau eu să contest legi când soacră-mea sângerează și fiu-su e mai cu picioarele pe pământ și decât mine.

- Vrei? Întreabă el, scotând un plic alb din buzunar cu mănușa albă și chinuindu-se să-l desfacă cât timp asistenta Hulk era întoarsă cu spatele.

- Ți-ai pierdut și ultima fărâmă de minte? Îl întreb, ridicând din sprânceană. Eram al naibii de tentant, dar trebuia să-mi păstrez mintea limpede. De ce sunt eu mai îngrijorat decât tine?

- Te-ai înmuiat, pisicuțo. De asta, replică el.

- N-are legătură, poți să-ți pierzi licența, răspund eu, scuturând din cap. Ryan cel vechi probabil ar fi tras pe nas fără să fie întrebat și a doua oară. Ryan ăsta nu prea are încredere în propriile mâini cu un bisturiu în ele și capul plin de cocaină.

- Merită riscul, mormăie el. Știam că era furios pe Felicia și nu puteam să-l condamn. A ascuns repede plicul și am renunțat la idee când a venit asistenta și a trebuit să intrăm în sală.

Acolo, pe masa de operații luminată de becuri și aparate de luat presiune, cardiogramă și oxigen stătea Felicia acoperită cu un cearșaf albastru și anesteziată. Părea complet ireal. Ea, situația, soarta și ironia ei, viața ei în mâinile ei noastre, a celor pe care a încercat să-i aducă în prag de nebunie și să le curme viața cu un glonț, însă karma a ricoșat glonțul și i-a străpuns plămânul drept. 

Gon a inspirat adânc și cu pași nesiguri și deloc dornici, s-a îndreptat spre femeie, dându-i acoperământul la o parte. Rana era încă plină de sânge înnegrit și din lumina asta părea că bulbuci de plasmă erupeau din ea. În minte mi se derula imaginea și momentul împușcăturii. Era vag, ușor încețoșat și cu detalii pe care nu sunt sigur dacă mi le amintesc sau dacă le-am inventat. 

Arma era îndreptată spre mine, Gon era spre Nate și Mark, deși aveam impresia că venise spre mine, însă nu mă puteam baza pe percepțiile mele fiindcă nu eram sigur de nimic. Poate Gon s-a depărtat de mine fiindcă credea că poate să o atragă pe Felicia spre el și să mă salveze sau să-i distragă atenția de la mine. Dar ea nu s-a lăsat păcălită, a ținut ferm pistolul în direcția mea, țintind spre cap. Eram un triunghi de ținte, eu, Gon și Felicia, așezați în unghiuri perfecte, el ochind spre ea și ea ochindu-mă pe mine. 

Și tocmai când voia să tragă, Robert a venit din stânga ei, a împins-o cu capul în umăr, lansându-se în ea precum un taur furios cu mâinile legate la spate; brațul i s-a clintit din loc, trăgând un foc spre cer și tocmai atunci Gon a apăsat pe trăgaci și gonțul a lovit-o în partea dreaptă a pieptului, oprindu-se în plămân.

 Acum, pusă pe masă, cu plasă în cap, cu buzele îngălbenite nu mai părea atât de nebună, atât de feroce. Și totuși aproape că îmi tremurau mâinile, asta poate și din cauza lipsei de țigări. 

- Nu te mai gândi acum, pierdem timpul, mă trezi Gon din visare. Am tras aer în piept și nu simțeam decât miros înnecăcios de dezinfectant. 

Am luat tifonul cu cleștele și am turnat dezinfectant pe rană. Felicia stătea cu spatele la mine, supărată chiar și în pragul morții pe ginerele ei, cât timp eu îi vopseam pielea. Gon a venit lângă mine, a analizat rana cu degetul, simțind glonțul aproape ieșind pe dinafară. Asistenta care ne-a ajutat până acum a venit cu o radiografie a glonțului, confirmând teoria noastră despre locul în care s-a oprit. 

Gon nu s-a obosit să le studieze mult, imaginea i-a rămas prea bine imprimată în minte, alte o mie de gânduri, de vină, de regret l-au acaparat cât timp conducea. Îmi puteam da seama după cum își mușca degetul mare la volan, privind și ascultând absent și totuși în sala de operație orice alt sentiment dispăruse. 

Era din nou doctor, era din nou profu. Rece și calculat, același om pe care îl iubesc. Jumătatea mea bună și rea în același timp și aveam nevoie de el ca de aer. Asistenta a avut grijă ca Felicia să stea nemișcată pe o parte, cât timp Gon a făcut o incizie cu bisturiul. La aparat, bătăile inimii scădeau cu rapiditate și l-am văzut pe Gon pufăind enervat. 

Asistenta a venit și i-a verificat Feliciei tubul de oxigen din gură, i-a verificat perfuzia și a oftat. Aveam cu toții frunțile transpirate, de parcă eram într-un episod din Grey's Anatomy, acolo unde eu și Gon comentam mereu metodele nerealistice de vindecare a pacienților.

 Femeia a cărei nume era Camila a adus defibrilatoarele și noi am înghțit în sec, sperând să nu fie nevoie de ele. Starea Feliciei nu era tocmai bună, sângele a format un cheag minuscul în locul în care glonțul a rămas blocat. 

Cu cleștele de separare am ținut pielea și țesutul despărțite până când profu a văzut glonțul și l-a scos cu un clește tip pensetă, aruncându-l într-un bol cu un clinchet metalic ce a răsunat mai tare decât monitorul din sală. Pulsul i-a scăzut de la 112 la 106, iar oxiometrul arăta că saturația de hemoglobină cu oxygen a ajuns la 93.

- Cât timp SPO2-ul nu scade la 91, suntem în siguranță, spuse Camila. 

Eu și Gon am dat din cap, bucurându-ne că bătăile inimii erau stabile și deocamdată nu era motiv de îngrijorare. 

Ce griji ai putea să-ți faci pentru femeia care a încercat să-ți ia jumătatea? Strigă mintea mea indignată, dar am ignorat-o și am curățat inciziile. 

Mâinile mi-au transpirat prin mănuși și nu știam dacă mirosul de spital sau aerul respirat prin mască erau motivul pentru care aveam impresia că mă sufoc, însă abia asteptam să ies de aici, să se termine o dată și să mergem acasă. Rănile de intrare și ieșire nu au fost prea adânci și nici atât de grave cum credeam. Am aspirat sângele și aerul cu un furtun, apoi Gon a cusut și pansat la loc, iar înainte să-mi dau seama că s-a terminat și amețesc la loc, asistenta a scos-o pe Felicia din sală și a dus-o la recuperare. 

Cât despre poliție, anchete, ni s-a spus că nu e nevoie de așa ceva. Aveam impesia că spitalul ăsta nu avea cel mai curat istoric. Cine știe câtă mită și câți doctori de mafii operează aici, îmi spuneam în gând privind la geamurile noi aduse în aripa de nord, cât timp îmi fumam țigarea din colțul scărilor de la ieșire. 

Toate conditiile din interior sunt superioare întregului orășel, gresie nouă, faianță, scaune comode, birou cu monitoare Apple, aparate MRI, X-Ray și întregul echipament ce ni s-a pus la dispoziție era complet nefolosit. 

- Spital dubios, huh? Întreabă Gon, venind din spatele meu cu o cafea de la automat, sorbind încet lichidul cu care trăiam de aproape trei zile. 

- Mhm, îngân eu. Voiam să spun ceva, însă nu-mi puteam lua ochii de la el, iar cuvintele nu-mi ieșeau deloc din gură. 

Chiar atunci când am prins curaj să-i spun ce am pe suflet, ușa s-a deschis brusc și Camila a venit țipând ca din gură de șarpe.

- Pacientei i-a cedat inima, a spus femeia și paharul de cafea a înegrit cimentul de sub noi.