By september--

Abia îmi aud pașii din cauza vâjâitului din urechi. Pulsul meu a atins cote alarmante și mi-e teamă că îmi pot pierde concentrarea oricând. Mă aflu la subsolul unei școli, unde se fac experimente pe copii. Sunt aici pentru a fura niște date, dar locul e de trei ori mai păzit decât am bănuit inițial. M-am rătăcit încercând să scap de patru gărzi, am fost nevoită să dobor alte două.
     Cotesc la dreapta pe următorul coridor, dând nas în nas cu patru matahale. Nu am timp să reacționez, că unul din ei îndreaptă arma spre fruntea mea, strigând „Ea e!". Închid ochii și aud o împușcătură, dar când îi deschid sunt vie, trasă la pământ de un om în negru. În câteva clipe îl dezarmează pe gardianul cu pistolul, îl electrocutează pe un altul și îi pune la pământ pe ceilalți doi cu mișcări precise de soldat. Se întoarce și pentru o clipă rămân înțepenită pe loc, de parcă aș avea o revelație. E înalt, cu părul șaten și ochii verzi ca ai unui copil confuz. Are chipul conturat perfect, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva e decupat dintr-o revistă de mondenități. Dacă nu ne-am întâlni în circumstanțele astea, aș crede că e doar un tip drăguț care flirtează cu o fată într-un club. Dar mă dezmeticesc rapid și îmi dau seama că într-o lume ca asta toți îți sunt dușmani.
     Se apropie de mine, îi prind brațul, îl răsucesc la spate și îi aplic o lovitură de picior în genunchi. Încerc să fug dar mă apucă de gleznă. Mă dezechilibrez și mă întorc să-l lovesc cu piciorul liber iar el își ferește capul (i-aș fi deformat fața aia frumoasă). Se ridică în picioare și sar cu genunchiul stâng pe pieptul lui, iar cu piciorul drept mă răsucesc pe după gâtul lui. Cade și impactul îl imobilizează, pe când eu profit să fug. Apoi, o durere cumplită mă săgetează în partea dreaptă a abdomenului iar când mă uit, firișoare de sânge îmi pătează haina. Ultimul lucru pe care îl văd înainte să cad la pământ e chipul meu adevărat, reflectat în geam. Părul, pielea și ochii îmi sunt colorate în albastru intens.
***
     M-am născut altfel, cu o anomalie genetică rară. Se manifestă atunci când nivelul de adrenalină crește sau când devin emoționată. Pigmentul responsabil de culoarea pielii, a părului și a ochilor devine albastru, sau uneori violet. Un caz ca al meu a mai fost înregistrat în secolul 23, cu peste o sută de ani înainte de nașterea mea. Pentru unii pare ușor de acceptat. Adevărul e cu totul altul. Ei îți zic că ești frumoasă, dar niciodată nu ar ieși la un suc cu tine. Dai test la matematică și din cauza frustrării părul tău devine albastru. Te acceptă în clubul de teatru, dar nu vor o Julieta care se transformă în extraterestru pe scenă. Mereu am avut rol de copac!
     Însă cel mai greu a fost să știu că părinții nu m-au iubit niciodată pe deplin.

     A trecut ceva timp de când am fost văzută așa colorată, din două motive: primul, m-am izolat aproape total de lume, iar al doilea, am descoperit o modalitate de a proiecta holograme pe lumină cu ajutorul capscreen-ului.
     Capscreenul este un gadget de ultimă generație, folosit în armată pentru scanarea cu infraroșii a teritoritoriilor inamice. Este un dispozitiv metalic care se întinde până la jumătatea frunții, lat de doi centimetri, cu o prelungire aproape de ureche unde are atașată o cască. Eu am dezvoltat mult mai mult acest dispozitiv, până l-am transformat într-o inteligență artificială impresionantă.
     Deschid ochii, iar prima imagine pe care o văd este chipul fascinantului meu răpitor care mă privește ușurat.
     — Te-ai trezit în sfârșit, fată-albastră! spune rânjind.
     Ce i-aș șterge zâmbetul ăla de pe față, dacă nu ar trebui să mă concentrez pe faptul că sunt încă albastră. „Capscreenul!" îmi zic. Aproape involuntar duc mâna la frunte.
     — Cauți asta? mă întreabă încă rânjind cu buzele alea rozalii și moi.
     Privesc gadgetul din mâna lui și încerc să i-l smulg, dar durerea de abdomen mă străfulgeră până în măduva oaselor. Romeo se schimbă imediat la față și mă întinde înapoi pe saltea. Abia acum constat că suntem într-o peșteră și că stau întinsă pe un pat improvizat.
     — Încetișor, zice, cu o urmă de îngrijorare în glas.
     „Deci e sensibil la durere" gândesc.
     — Uite cum stă treaba, continuă. Trebuie să plecăm pentru că suntem urmăriți și am fost văzuți împreună. Nu am niciun dubiu că dacă te las singură, Quint te va găsi și-ți va cere să spui tot ce știi despre mine.
     — Nu știu nimic despre tine, zic. Mă pot descurca pe cont propriu.
     — E de ajuns să știi cum arăt. Și în stadiul în care ești, nu vei face mai mult de 2 kilometri. Te-am împușcat cu un neurotransmițător, nu ai mari daune, dar va dura ceva până dispare durerea.
     — Ce drăguț din partea ta! răspund sarcastic. Normal că vreau să vin cu tine după ce tocmai m-ai împușcat! E tot ce și-ar dori o fată de Ziua Îndrăgostiților.
     — E 14 februarie azi? întreabă ca pentru sine. Nu contează, continuă adresându-mi-se. Orice motiv ai avea să fugi, nu e mai bun ca singurul motiv pentru a veni cu mine. Te pot ține în siguranță.
     Îi privesc chipul devenit extrem de serios. Are o alură șarmantă care în condiții normale m-ar înnebuni, dar viața mea nu a decurs niciodată în condiții normale.

***

    Ne aflăm în mașina lui, care nu e murdară și categoric nu e plină de cutii de mâncare pe bancheta din spate. Aproape mi se face rău de la miros, dar mă țin bine.
    — În regulă, zice privind drumul. Am două întrebări. Prima: de ce ai un capscreen pe care nu-l pot decoda? Și a doua, cine ești?
    „Normal că nu-l poți decoda, Romeo. Aparține unui hacker profesionist!". Îl privesc stând cu mâna încordată pe volan, îmbrăcat cu o helancă neagră mulată, suflecată la mâneci. Pe brațul drept are un tatuaj pe care nu-l disting prea bine, care contrastează cu pielea deschisă. Poartă mănuși cu degetele dezgolite.
      Îmi întăresc convingerea că a avut tangență cu armata, din moment ce cunoaște cum se utilizează capscreenul.
      — Ai auzit de Haphora?
      E pe cale să pună frână și să intre într-o stâncă de la marginea drumului. Normal că a auzit de Haphora. Nu există internaut care să nu fi auzit de identitatea mea virtuală. Asta îi răspunde la ambele întrebări.
      — Tu...
      — Ar fi cazul să pun și eu niște întrebări. Ce făceai în Școala de Experimente?
      — Căutam dovezi despre activitatea ilegală a lui Quint. Ca și tine, presupun.
      — Unde mergem?
      — În oraș.
       Mă cutremur toată. Nu am mai fost de câteva luni între oameni, până aseară.
      — Trebuie să mă ocup de rana ta și apoi să te las undeva în siguranță.
      — Nu! mă trezesc vorbind. Nu mă lăsa în oraș. Ia-mă cu tine mai bine.
      Romeo pare nedumerit. Oftez.
      — Sunt cam... Ruptă de societate. Dacă mă lași printre oameni o să am și mai mari probleme.
      — Mă vei încurca.
      — Ce pui la cale, Domnule Pericol?
      — Să fur un card de date de-al lui Quint.
      — Ești nebun!
      — Zise hackerița care s-a strecurat în școală de una singură.
       — O să ai nevoie de ajutorul meu.
       — Nu pot avea încredere în tine. Ai încercat să mă pui la pământ de două ori.
       — Mersi, și tu m-ai împușcat.
       Ne cam certăm, dar trebuie să-l conving să nu mă lase în oraș.
       — O să ai nevoie de mine dacă vrei să furi un card de date. Mă pricep de minune la așa ceva. După, adaug, ne putem vedea fiecare de treaba lui. Îți promit.
       Se gândește vreo două minute, apoi acceptă.
     — Fie... Apropo, sunt Ben.
     — Elsbeth.
      Pentru o vreme niciunul nu zice nimic, deși ambii avem întrebări. Apoi, mă gândesc să sparg gheața, ceea ce e ciudat pentru mine.
     — De ce vrei să știi mai multe despre Quint și experimentele lui?
     Oftează, dar nu își ia ochii de la drum. Deja se văd luminile orașului în vale. E ora 6 dimineața.
      — Școala în care ai fost tu ieri nu e singura de genul. În mod oficial, sunt școli pentru copii talentați, iar fratele meu e unul din acei copii talentați. Eram în armată de doi ani atunci când l-au luat, și după am fost anunțat că a dispărut fără urmă.
     Face o pauză, apoi continuă:
     — Atunci am intrat la bănuieli. Ai frați, Elsbeth?
     — Nu.
     — Atunci poate nu ai cum să înțelegi. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu Teddy al meu. Nici nu știi ce mult mi-aș dori măcar să am certitudinea că e în viață sau că a murit.
     Poate a fost o greșeală să-l întreb ceva personal. A reușit să-mi atingă o coardă sensibilă și, dintr-un impuls nefiresc, îi prind mâna care se odihnește pe schimbătorul de viteze. Sunt sfioasă. De mult timp nu am mai atins vreun om iar contactul cu pielea lui mă electrizează, mă arde și îmi face palmele să transpire, dar nu vreau să-mi iau mâna. Am citit undeva că asta îi calmează pe oameni, deși pe mine mă agită mai rău.
     Este surprins de latura asta a mea. Nimeni nu a cunoscut-o pe Haphora decât la suprafață. Îi sperii pe oameni, și m-am obișnuit atât de mult cu asta încât mă simt răscolită să văd că acest Ben, pe care îl cunosc doar de câteva ore, nu pare intimidat de prezența mea. Pare să se acomodeze ușor cu o ciudățenie ca mine.
      — Rândul meu. De ce ți-e frică de oameni?
      — Pentru că nu pot trăi printre ei.
      — De ce nu?
      — Poate ți se pare ușor, dar nu e. Nu când se uită la tine ca la un extraterestru.
      — De ce se transformă pielea ta în mov? Ca acum?
      Mă uit în oglinda laterală ca să constat că, într-adevăr, pielea mea devine din ce în ce mai violacee, ca și părul. Ochii capătă o culoare și mai intensă.
      — Am o boală genetică. Singurul caz înregistrat a fost acum peste o sută de ani, al unei surori de-a stră-străbunicii mele. „Care nu s-a căsătorit vreodată...".
     Deja intrăm în oraș.
     — O să avem probleme, spune către mine.
     Mă uit în jur și constat că are dreptate. Imagini cu noi doi apar pe toate tabloidele, în hainele de aseară. Nu ni se văd fețele, dar și așa e de ajuns.
      — Trebuie să găsim o farmacie. Dacă nu dezinfectez rana de la abdomen, e posibil să se agraveze.
      — Nu vei putea ieși așa, o să te recunoască toată lumea. Trebuie să îmi dai capscreenul și să mergem împreună. Voi crea o hologramă ca să nu fim identificați.
     Ben nu e încântat de idee, dar acceptă, știind că e singura soluție. Parchează lângă un complex medical, și îmi înmânează gadgetul. Știu că nu are încredere în mine. Nici eu, dacă aș fi în locul lui, nu aș avea încredere în mine. Creez două holograme. Eu sunt o blondă cu un costum roșu, iar el un gentleman la frac.
     — Pe bune, Elsbeth?
     — Fii antenă la mine, eu sunt Jubilee iar tu ești fratele meu, Simon.
     — De ce trebuie să purtăm hainele astea?
     — Fii serios, Ben. E 14 februarie. Și „hainele astea" sunt ultimul răcnet al modei în capitală.
     Mă chinui să merg drept, pentru că rana mă împiedică și mă doare la fiecare pas. Intrăm în complexul medical și totul decurge ok până când ajungem la farmacie. Este la etajul doi. Simon cere tot ce avem nevoie, în timp ce eu mă rog în gând să termine mai repede și să nu apară complicații.
    — Va trebui să-mi prezentați un card de identitate, spune asistenta.
    — Card de identitate? întreabă Ben iar eu mă uit spre farmacistă.
    — Am primit informația că e posibil să fie în oraș doi infractori, dintre care unul rănit, și ni s-a impus să scanăm cardul oricărui client.
    — Oh, ce groaznic, intervin eu cu aptitudinile mele actoricești. Simon, spune-mi că nu ți-ai lăsat iar actele acasă!
    — Mă tem că exact așa am făcut, surioară, răspunde intrând în joc.
     Se uită la punga cu medicamente, aflată pe tejgheaua înaltă, se uită la mine și îmi dau seama ce are de gând să facă. Mă îndepărtez doi pași, prefăcându-mă ocupată să caut cardul de identitate în poșetă. Îl privesc pe Ben cu coada ochiului. A pus mâna pe sacoșă, iar în secunda doi se întoarce spre mine strigând:
     — Fugi!
     Îmi forțez picioarele să se grăbească, în timp ce farmacista dă alarma și vreo patru jandarmi vin pe urma noastră. Coborâm la etajul 1, și ne îndreptăm spre scările rulante. Este aglomerat, așa că îmi vine ideea să schimb holograma. De data asta sunt o puștoaică rebelă iar Ben e îmbrăcat normal. Sper să ne pierdem în mulțime, dar constat că nu reușesc să-l deghizez cum trebuie pe șaten. Are același chip ca mai înainte.
     Coborâm la parter și ne îndreptăm spre ieșirea de urgență când vedem că cea principală e împânzită de poliție. Ne repedem spre ușă dar tocmai atunci intră pe ea un jandarm. Îl lipesc pe Ben de un stâlp și îl sărut, sperând ca șapca mea să ne acopere pe amândoi. Țin ochii deschiși și îi citesc uimirea pe chip. Îl sărut în continuare, adânc, intens, așa cum am văzut în filme și așa cum, în secret, și eu mi-am dorit să fiu sărutată. Pun pariu că o să facă mișto pe seama mea mai târziu, dar nu am timp să mă gândesc la asta acum. Trebuie să găsim o cale de ieșire. Mă dezlipesc de el și mă asigur că nu e nimeni în drum spre băi.
    — Să ieșim prin fereastra de la toalete! îi strig, dar el nu aude.
    — Credeam că suntem frați, nu iubiți!
    — Romeo, dacă nu vrei să te pocnesc, mișcă-te mai repede!
    — Încetișor, Julieta.
    Nu știu ce cred femeile din toaletă despre noi doi, intrând ca un uragan și cam șifonați într-una din cabine. Devenisem tot mai anxioasă de prezența atâtor oameni, de aceea răsuflu ușurată când ne găsim singuri în cabina de baie. Ce pervers ar suna asta în condiții normale, dar îmi amintesc, din nou, că nicio secundă din viața mea nu s-a desfășurat normal. Și ai fi zis că am învățat să mă țin departe de necazuri, dar se pare că viața are mereu alte planuri pentru mine. De data asta, încurcătura mea are ochi verzi și o gropiță adorabilă în obraz atunci când zâmbește.
     Ben se chinuie să deschidă geamul și sare apoi mă ajută și pe mine să ies. Doar că încordarea îmi face rana să se deschidă și scâncesc de durere când cad la pământ.
     — Elsbeth?
     Nu avem timp prea mult. Romeo nu ezită și îmi întinde plăsuța iar apoi își trece o mână pe sub genunchii mei și cealaltă pe spate. Mă cară atât de ușor, dar contactul fizic mă amețește. Renunț la hologramă și mă fac tot mai albăstruie. O fată normală s-ar înroși.
    Intrăm în mașină și conduce exagerat de rapid, până în afara orașului, în timp ce eu scâncesc.
    — Rezistă! îmi tot strigă șatenul. Gândește-te la ceva frumos.
    Îmi vine să-mi trag palme mentale pentru că sângerez, mă aflu în mașină cu un tip pe care îl știu de câteva ore, dar am impresia că îl cunosc de o viață, iar eu nu mă pot gândi decât că l-am sărutat. Și că mi-a plăcut.
    Când ne oprim, mă ia iar în brațe și mă duce într-o cavernă stâncoasă. E o ascunzătoare, asemănătoare cu prima. Mă așează pe saltea și îmi dezgolește abdomenul, iar eu protestez.
     — Stai calmă, Elsbeth. Dacă voiam să-ți dau jos cămașa, o făceam în maniera clasică.
     — Mă miră că poți glumi încă, răspund sacadat.
     Am transpirat toată, și nu știu dacă e mai mult din cauza efortului, a durerii, sau a mâinii șatenului care se plimbă pe pielea mea, îndepărtând bandajul năclăit de sânge.
     — Dar nu glumeam, eram foarte serios.
     Devin și eu serioasă.
     — După ce te ajut să furi cardul, voi dispărea.
     — Asta e partea ciudată, mi-aș dori să rămâi.
     Mă încumet să-i zic ce ar trebui să știe, dar mă doare îngrozitor, pentru că și eu aș vrea să rămân, chiar dacă ar fi o greșeală colosală.
     — Nu sunt persoana de care ai nevoie alături. Sunt o ciudățenie care ți-ar complica viața inutil.
    — De ce te privești prin ochii lor? Eu cred că ești specială, și mi-au ajuns câteva ore ca să știu asta.
     Țip de durere când dezinfectantul îmi atinge pielea, iar Ben încearcă să mă calmeze.
     — Vorbește-mi despre cea mai mare dorință a ta.
    — Mă tem că va trebui să te ucid după, zic.
    — Oricum mă ucizi într-un fel sau altul.
    Fac o pauză, respirând adânc.
    — Singurul lucru pe care mi l-am dorit cu tot sufletul,  cu toată esența mea umană, a fost o iubire ireală, ca în cărțile despre eroi celești, desprinși din legende. Doar că eu, așa cum sunt, nu am dreptul să visez așa ceva.
     — Ei bine, nu-ți pot da așa ceva, pentru că nu-s desprins din legende.
     — Știu.
     — Dar îmi cam placi, adaugă apropiindu-se periculos de fața mea. Aș putea să îți dau atenția pe care o meriți, și afecțiunea pe care n-ai primit-o niciodată, și liniștea de care ai nevoie, dacă...
     E aproape de mine și risc să nu-i pot rezista dacă mă va mai privi mult. Și nu mă mai privește, mă sărută cu o sete stranie, devorându-mi nu doar buzele, ci și ființa. Uit de abdomen ca prin minune, simțind nevoia să-l am pe Ben mai aproape, ca să nu plece vreodată.
     — ... rămâi cu mine.