By Moony691

Walpurga urmărea îndeaproape pregăirile ce aveau loc în dormitorul nepoatei sale,
dând indicații slujnicei despre cât de strâns să lege rochia bleumarin și cum să așeze safirele
la gâtul fetei. Trebuia să se asigure că Sieglinde, urmașa familiei, avea să arate perfect pentru
măreața clipă. Moștenise frumusețea stirpei lor, fiind zveltă, cu păr negru și ochi de culoarea
nopții, o adevărată bijuterie a familiei Landau.
— Știi ce ai de făcut? întrebă Walpurga pe un ton apăsat, ce șfichiui aerul.
— Da... doamna... mea, veni răspunsul docil al fetei.
Bătrâna stăpână încuviință. Câtă vreme își amintea să vorbească rar, nimeni n-avea să
ghicească faptul că se născuse cu buză de iepure. Ce se mai chinuise cu biata copilă! Câte
lacrimi curseseră și cât sânge se vărsase în noaptea în care Walpurga îndreptase greșeala
naturii cu propriile-i mâini, în temnița castelului, la lumina torțelor! Murmurase neîncetat
incantații în vreme ce cosea rana, chemând toată puterea străbunelor sale în ajutor. În timp,
îndemânarea și sângele ei rece dădură rezultate: fata se vindecă și crescu armonios. Totuși,
necazurile nu se opriseră acolo. Sieglinde era veșnic pradă unei frici fără nume, tresărind la
cele mai mici zgomote și adesea bâlbâindu-se când era luată repede. Walpurga nu putuse face
nimic în privința minților ei tulburate, dar o învățase pe fată ce se cădea să facă din postura de
stăpână a ținutului și ce nu și care era menirea ei.
Da, multe apăsaseră pe umerii ei, dar, ca o adevărată Landau, biruise. Viața
Walpurgăi, aflată la șasea decadă, era, una peste alta, împlinită. Contribuise la bună–starea
familiei, adusese pe lume urmași și condusese regiunea cu mână de fier.
În acea noapte, ca urmare a Inițierii lui Sieglinde, avea să-l revadă pe Lord pentru a
treia oară. Walpurga se ruga să apuce și o a patra revenire.
— Când termini cu rochia, piaptănă-i părul pe spate! Lordul trebuie să sosească!
Acesta fiind spuse, părăsi încăperea. În drum spre Marea Sală, trecu pe lângă tânărul
Cyril, pe care nu-l învrednici nici măcar cu o privire. Deși Cyril îi era de asemenea nepot,
Walpurga îl disprețuia profund, căci nu era de-al lor. Îi îngăduia să trăiască între zidurile
fortăreței doar fiindcă îi aducea alinare bietei Sieglinde, dar în curând avea să se poată în
sfârși descotorosi de băiat, așa să-i ajute stelele!

Cyril se deprinsese de mult cu atitudinea bătrânei doamne; nu de aprecierea ei avea
trebuință. Se grăbi către camera surorii sale și o găsi aproape gata de întâlnirea vieții ei, după
cum șușoteau toate femeile din castel.
După ce slujnica-i lăsă singuri așa cum blajin fusese rugată, Cyril luă peria de pe
măsuță și o trecu prin cosițele brunete ale lui Sieglinde. Fiecare suflu al ei emana durere, iar
inima băiatului i se strânse în piept.
— Ce-i cu tine? șopti, rotind-o cu fața către el.
— Mi-e f-f- frică, fră-ți- țioare...
Ochii-i mari erau plini de lacrimi, lucind ca apa lacului în miez de noapte. Pentru a
mia oară, Cyril își blestemă obârșia și cutumele care înrobiseră generații întregi.
Sieglinde se cuibări la pieptul lui, oftând din adâncul ființei ei diafane. Temându-se
pentru sănătatea ei, Cyril îi mângâie creștetul și-o îmbăie în cuvinte liniștitoare ca în atâtea
alte dăți.
Din străfundurile fortăreței se auzi bătaia morbidă a gongului. Ceasul reîntoarcerii
Lordului sosise.
Strivit între legende pe jumătate cunoscute și dorința năvalnică de a-și proteja sora,
Cyril trebui să ia fulgerător o decizie. Când în sfârșit vorbi, se urî așa cum nu-și ura nici
măcar bunica:
— Trebuie să coborâm, draga mea! Așa se cuvine! O împinse ușurel căre ușă,
repetând neîncetat: N-ai teamă, Sieglinde! Sunt exact în spatele tău! N-ai teamă!
Odată ajunși, Sieglinde își ocupă locul lângă Walpurga la intrarea în pasajul ce ducea
către criptă, iar Cyril se plasă lângă o firidă.
Toată suflarea castelului Landau și rubedeniile de pretutindeni se reuniseră pentru
marele moment. Indiferent de rang, cu toții ascultau de Walpurga, actuala lady de Landau. În
fiecare generație, numai o femeie cu sânge pur purta acest titlu până ce fiica ei avea să
împlinească douăzeci de ani și să-i preia locul. Ziua lui Sieglinde era chiar în noaptea aceea,
când avea să-și cunoască tatăl...și soțul.
Walpurga descuie poarta și-o deschise larg pentru ca strălucirea torțelor să lumineze
calea iubitului ei Lord. Sunetul pașilor se desluși vag, apoi din ce în ce mai clar pe măsură ce
acesta se apropia de lumea celor vii.
Inima lui Cyril bătea nebunește. Aceea era clipa în care avea să întâlnească
misterioasa forță ce guvernase ținutul și soarta familiei Landau timp de secole!
După ce urcă și ultima treaptă, Lordul Alberich zăbovi cât să tragă în piept aerul
libertății după care tânjise în lungu-i somn.

Privirea-i zăbovi asupra femeii din stânga sa, a cărei rochie neagră îi evidenția chipul
demn; părul de un alb desăvârșit îi strâns la spate într-o coadă lungă. Numele acesteia îi veni
pe buze fără greutate, de parcă ieri l-ar fi rostit ultima oară:
— Walpurga...
— Lordul meu, se înclină aceasta. Iat-o pe Slieglinde, moștenitoarea noastră.
— Sunt fericit să te cunosc, fata mea.
— Domnia Ta... e prea ... bună..., rosti ea după cum fusese învățată și făcu o reverență
adâncă.
Lordul o analiză fugar, câteva clipe fiindu-i suficiente pentru a o citi: splendidă, la fel
ca predecesoarele sale, dar lipsită de patima legendară a neamului Landau. Păcat.
Gândul îi zbură numaidecat la un suflet drag ce-ar fi trebuit să fie acolo, dar care
lipsea.
— Unde este Miriam?
Numele acela, rostit cu neașteptată duioșie de către o ființă așa aspră, aproape aduse
lacrimi în ochii celor doi orfani. Mai multe capete se plecară într-o tăcere respectuasă.
— Fiica noastră s-a stins de inimă rea, răspunse Walpurga. Moartea soțului ei a
răpus-o cu nouă ani în urmă.
— Regret să aflu cumplita veste. Mă voi reculege la mormântul ei înainte să plec.
Alberich cuprinse din nou sala cea mare cu privirea și se declară mulțumit de
pregătirile făcute în cinstea lui. Prinse a se plimba printre cei ce-l întâmpinaseră, statura lui
semeață înveșmântată complet în negru dominând întreaga sală. Lordul se opri câte o clipă în
dreptul fiecăruia, adresându-li- se pe numele mic, ceea ce-l surprinse pe Cyril.
— Și domnia ta? se interesă Lordul când ajunse în dreptul lui, măsurându-l îndelung.
Aveau aceeași înălțime și aceeași culoare abisală a irisurilor, însă aici se terminau
vagile asemănări dintre ei. Tânărul era mult mai bine legat și purta părul nisipiu scurt, pe
când șuvițele lungi ale lordului Alberich i se odihneau pe umeri, tresăltând la fiecare mișcare.
— Numele meu este Cyril. Sunt fiul lui Miriam și al baronului Cavendish.
— Așa deci, rosti meditativ Lordul Alberich.
Nu doar că iubita lui Miriam se căsătorise după plecarea sa, ci mai și făcuse un copil!
Aprigă femeie!
Fără alte cuvinte, se întoarse pe călcâie și se îndreptă către scara principală. Conform
poruncii sale, în apartamentele sale îl așteptau veșminte curate și bucatele preferate.
Și totuși...

— Tinere baron, escortează-o pe lady Landau în camerele mele! tună acesta peste
umăr.
Remarca sa îl readuse pe Cyril în simțiri.
Cel din fața lui era cauza tuturor nenorocirilor – primul lord de Landau, care, din
lăcomie, se învoise cu Moartea ca la fiecare douăzeci de ani să calce pe pământ din nou pentu
trei nopți ca să asigure păstrarea averii în sânul familiei culcându-se cu propriile sale fiice.
Acestea îi creșteau fiicele și conduceau familia în așteptarea lui. El era vrăjitorul temut,
mostrul care-i distrusese mama, iar acum voia s-o folosească și pe sora lui.
Cu furia fremătându-i în vene, își înșfăcă sora și se grăbi pe urmele Lordului
— Sieglinde, îl vrei pe omul acesta? șuieră acesta deîndată ce fură departe de urechi
iscoditoare.
Fata, cuprinsă de spasme, clătină din cap.
— Atunci te voi scăpa de el. Mergi de te ascunde! Te găsesc eu pe urmă! Fugi!

***

Lordul Alberich nu se arătă surprins de vizita pe cont propriu a tânărului. De cealaltă
parte, faptul că acesta purta doar o pereche de pantaloni negri și un zâmbet cutezător îl
tulbură pe Cyril în asemenea măsură, încât își închise ochii. Îl subestimase pe Lord, căci
alcătuirea sa viguroasă sugera faptul că era un luptător redutabil.
Cyril se reculese numaidecât și dădu glas grijilor sale:
— Am venit să te previn. De te vei apropia de sora mea, îmi vei simți mânia!
— Tot ce aveți e numai datorită mie, punctă Alberich, înaintând către celălalt bărbat.
Nu vă cer decât să-mi duceți sângele mai departe.
— Există legături mai puternice decât setea de avuție, să știi!
— Cum ar fi?
— Iubirea, răspunse tânărul fără a sta pe gânduri. Iubirea care a făcut-o pe mama să se
stingă de dor și iubirea ce i-o port surorii mele!
— Și iată unde v-a adus iubirea asta! exclamă Alberich, întinzându-și brațele către el.
Părinții tăi sunt morți, iar tu te ofilești pe dinăuntru între aceste ziduri. Iubirea pălește în fața
terorii.
— Nu mă tem de tine!
Cu un gest brusc, Cyril își scoase pumnalul și-l înfipse în tăblia mesei. Lama zbârnâi
sub forța impactului, dar altfel rămase neclintită, semeață – un avertisment.

— Am așteptat toată viața să întâlnesc stafia care mi-a ruinat familia. Acum că ești
carne și oase, te afli la mâna mea. Dacă te-atingi de Sieglinde, nu vei mai apuca o nouă zi!
Alberich ridică palma stângă. De parc-ar fi primit o lovitură în piept, Cyril fu împins
înapoi câțiva pași. Se îndoi de mijloc, străduindu-se să-și recapede suflarea.
— Ți-ai uitat locul! rosti Alberich pe un ton glacial. Nu ai niciun cuvânt de spus în
această casă! Afară!
Lordul privi îndelung în urma tânărului. Dintre cei doi frați, cu siguranță el moștenise
patima mamei. Alberich clătină din cap cu amărăciune.

***

Sieglinde țipă când ușa dormitorului ei se dădu de perete fără veste. Cyril sări pe dată
din scaun, pregătit de orice.
În prag, figura lordului rămase nemișcată. Nu se așteptase ca fratele netrebnic să stea
de pază, dar nu era o piedică reală pentru el. Mai întâi avea să-l doboare pe el, apoi avea s-o
cuprindă pe fată în îmbrățișarea-i legendară.
Zărindu-i chipul înverșunat, Sieglinde își strânse așternuturile la piept, temându-se
pentru viața ei.
Alberich dădu să pășească înăuntru, dar nu se putu mișca. Era ca și cum cineva
ridicase un zid nevăzut între ei.
— Credeai c-am să mă las? rosti Cyril sfidător. Nu ți-am moștenit numai averea, ci și
puterea! Piei, piază-rea!
Numai atunci văzu Alberich praful roșiatic presărat la hotarul camerei, oprindu-i
înaintarea: sare amestecată cu sângele fraților, fără-ndoială. Așadar, junele cunoștea artele
întunecate.
— Prea bine..., se învoi Alberich și-și înclină capul într-un salut batjocoritor.

***

Era ultima lui noapte printre cei vii. Nu-i putea permite băiatului să-i ruineze planul.
Trebuia să-l ucidă.
Dar cum s-o facă? Cu o vrajă, o otravă, cu tăișul sabiei? Ar fi putut cere să fie legat și
silit să-l privească posedându-i sora sau ar fi putut...

Un fior îi trecu prin trupul veșnic tânăr. Mâinile-i albe tremurau de nerăbdare. În
curând, aveau să fie acoperite de sângele tânărului baron. Scăldat de lumina lunii, Alberich
înmărmuri. Gândul la moarte și la căldura trupului de femeie stârni în el o voluptate
copleșitoare.
— În curând..., murmură pentru sine, trecându-și degetele reci de-a lungul feței.

***

— Lordul Alberich te cheamă degrabă, anunță una dintre mătușile lui după mamă.
Dorește să-ți vorbească. Dacă refuzi, a spus că mă va ucide.
Cyril își încleștă dinții. Cruzimea lordului chiar nu cunoștea limite? Se învoi, dar,
temându-se de o capcană, îi ceru femeii s-o păzească pe Sieglinde până la întoarcerea lui.
Băiatul zăbovi pe coridor numai cât să-și recapete suflarea în urma goanei. Oricât își
frământase mintea, nu putuse înțelege motivul convocării. Luându-și inima în dinți, intră în
camerele Lordului.
Odaia era răvășită și numai câteva lumânări pâlpâiau ici–colo. Cyril înaintă cu băgare
de seamă până se convinse că era complet singur.
— M-a păcălit! vocea i se frânse sub imperiul disperării. Dacă m-a atras aici, iar el a
încolțit-o pe biata Sieglinde?
Numaidecât, un trosnet cumplit îl făcu să se rotească în direcția din care venise. O
pereche de brațe îl îmbrânci către perete cu atâta forță, încât obrazul i se zdreli de piatra
neșlefuită a zidului.
— Cutezi să mă acuzi?! mârâi o voce groasă în urechea sa.
Cyril n-ar fi putut răspunde nici de-ar fi găsit vorbele potrivite. Strivit între suprafața
aspră și forța bărbatului din spatele său, abia mai putea sufla.
După câteva momente, simți una dintre mâinile lordului presându-i ceafa, iar cealaltă
atingându-i pieptul. Cerceta fugar fiecare porțiune, ajungând tot mai jos și mai jos cu fiecare
mișcare, spre stupoarea tânărului. Cu o mișcare burscă, Lordul smulse pumnalul din teaca sa
și-l privi cu dispreț.
— Dacă cineva ar fi în postura de a face reproșuri, eu aș fi îndreptățit. Ce-nseamnă
asta? Plănuiai să mă ucizi?
Cyril simți furia abia stăpânită a lordului sfredelindu-i sufletul.

Încercă să se justifice, dar Alberich îi tăie vorba numaidecât, înfigând lama în lemnul
masiv al ușii, la doar câțiva centimetri distanță de chipul lui Cyril.
Lordul reîncepu să răvășească trupul lui Cyril cu și mai mult patos. În căutarea a ceva
numai de ele știut, degetele lungi trăgeau fără băgare de seamă de straiele tânărului baron,
atingându-i, în răstimpuri, pielea ce se înfiora sub acele atingeri străine, dar mult râvnite.
Băiatul înghiți în sec. Prin ce festă a soartei sau farmec aflase Lordul singura lui
slăbiciune? Era dominat de-o văpaie pe care nici sărutările domnițelor, nici mânuirea spadei
până la ultima suflare, nici îmbăierea în ape reci de munte n-o putuseră ostoi. Ani la rândul
negase și iată că, în acea noapte, pofta lui căpătase un nume.
— Alberich..., murmură el, apucând mâna subțire a lordului.
Și atunci Alberich găsi în sfârșit răspunsul la problema sa.
Își presă ușor genunchiul între coapsele lui Cyril, iar acesta, fără a se gândi, își depărtă
picioarele pentru a-și păstra echilibrul. Abia atunci, lordul își strecură mâna sub centura
pantalonilor săi. Sub atingerea fermă, Cyril gemu, incapabil să se abțină.
Alberich jubila în sinea lui, însă vocea-i sună fermă când îi ceru băiatului să se
întoarcă și să-l privească.
Rușinat de ieșirea-i înjositoare, Cyril se supuse șovăitor. Spre ușurarea lui, celălalt
bărbat îl privea cu deferență.
— Te vreau pe tine în locul surorii tale, rosti acesta. Oferă-mi- te acum, iar ea va
rămâne neatinsă. Alege.
Cyril își simți obrajii arzând. Nici în cele mai îndrăznețe visuri nu sperase la atingerea
unui bărbat precum lordul, iar acum i se oferea șansa vieții sale. Și totuși, o mică parte din el
se temea de înșelăciune. Nu. Era ultima noapte a lui Alberich în castel pentru încă douăzeci
de ani, iar el avea să se asigure că acesta nu va ajunge la Sieglinde prin orice mijloace. Fără
a-l privi în ochi, se învoi.
Lordul profită de neatenția lui pentru a-i cuprinde buzele într-un sărut apăsat.
Cyril îi cuprinse umerii cu palmele și-i răspunse mușcându-i pătimaș buzele. Îmbătat
de gustul propriului sânge, Alberich îl devoră pe tânăr până ce amândoi rămaseră fără suflu și
trebuiră să se despartă.
Când ar fi trebuit s-o facă? se întrebă Alberich, privindu-l pe băiat în ochii
împăienjeniți de patimă. Strategia dăduse roade, într-adevăr, dar era prea devreme. Trebuia
să-i dărâme neîncrederile una câte una pentru a-i putea strivi sufletul.

— Prima dată când ne-am întâlnit, ai spus că nu te temi de mine, rosti Alberich cu
buzele lipite de gâtul lui Cyril. Ce simțăminte nutrești, atunci?
Tânărul nu avu șansa să răspundă, căci Lordul îi mușcă pielea. Un scâncet de
neajutorare și total abandon părăsi gâtlejul lui Cyril, provocând un fior de încântare în trupul
celuilalt bărbat. Îi făcea deosebită plăcere să provoace durere.
Lordul continuă să depună sărutări pe pieptul dezgolit, aventurându-se tot mai departe
și mușcând tot mai des...
Alberich se opri. Respirația îi era întretăiată, iar inima i-o luase la galop de parcă ar fi
dezmierdat pe cineva pentru prima oară.
Simți degetele tremurânde ale lui Cyril desfăcându-i cămașa. Îi înșfăcă încheieturile
și-l privi stăruitor. Ar fi vrut să-i cuprindă frumosul cap cu mâinile și să-l sucească brusc
într-o parte, punând astfel capăt tuturor necazurilor lor, dar nu putea, căci era cuprins de o
sete mai mare decât cea de sânge.
— Îngenunchează.
Sunase mai mult ca o rugăminte decât ca o poruncă și se ura pentru asta.
Alberich expiră zgomotos când simți buzele lui Cyril cuprinzându-l. Blestemat să fie
că-l abătuse din cale! își spuse. Nu mai știa care dintre ei îl subjugase pe celălalt. Simțea deja
spasmele dându-i târcoale și închise ochii. Acea desfătare îl costa timp prețios.
Fiecare parte a sa era sclava mișcărilor lui Cyril. Respirația i se întretăiase. Gândurile
îi erau haotice. Trebuia să ... isprăvească .... numaidecât ... ca să-și îndeplinească datoria ...
cu sora lui.... așa cum fusese menit.
Un geamăt prelung îi părăsi buzele înainte să se poată stăpâni. Cuprins de extaz, lăsă
capul pe spate, însă totul se preschimbă în agonie. Cyril se retrase numaidecât, îngrozit de
ce-i vedeau ochii. Din pieptul lui Alberich se ițea vârful pumnalului său.
Lordul se prăbuși cu ochii holbați în sus, către Sieglinde. Când aceasta vorbi, nu se
auzi nici urmă de bâlbâială:
— Eu sunt stăpâna acestei case și te gonesc, Lord Alberich, în negura din care te-ai
ridicat!
Aberich încercă să râdă, dar se înecă în propriul sânge. Fusese nesăbuit, iar acum
plătea prețul. Cât îi iubea pe amândoi! Urmașa lui neînfricată și amantul lui păcătos! Cât de
mult îi iubea...!

***

Sieglinde își îmbrățișă fratele și-i mângâie părul. Lacrimile lui tăcute îi udau
materialul rochiei de noapte. Bietul Cyril! Lăsase inima să-i conducă mintea și acum avea de
suferit.
— Am făcut-o pentru binele nostru, înțelege! murmură. Așa ar fi vrut și mama!
Toți anii de prefăcută nerozie conduseseră la acel glorios moment. Sieglinde privi cu
mândrie cadavrul lordului. Avea să-i dea foc drept pedeapsă că se folosise de scumpul ei
Cyril.
Așa fusese scris să fie.
Uneori, cavalerii cădeau răpuși pentru ca regina să surpaviețuiască, iar familia Landau
avea o singură regină. Pe ea.
Sieglinde îi cuprinse fața în mâini și-i depuse un sărut pe frunte.
— Ridică-te, frate al meu, și ia-ți pumnalul! Este momentul să-i facem o vizită
bunicii.