Lumina difuză a soarelui de toamnă intră stingheră prin draperia din fața ferestrei camerei mele, dar ținând cont că ochii mei nu s-au închis aproape toată noaptea, imaginea frumoasă nu mă îmbie să am vreo reacție. Urletele lupilor din pădure m-au menținut trează și m-au făcut să-mi doresc să mă fac din ce în ce mai mică sub plapumă. 

          Tata a sosit târziu de la muncă, dar asta mi-a dat destul timp pentru a putea înlătura și ultima bucățică din trupul mutilat a lui Ash. Nasul și-a revenit destul de bine și este pregătit pentru o nouă zi, însă inima mea nu vrea să dea încă ochii cu Chris.

          E liniște în casă, iar vântul suflă pașnic frunzele din fața verandei. Un aer cald își face loc în bucătărie și mașina prietenei mele, Lisa, mă așteaptă tăcută afară. Îmi torn repede niște cafea în cana pe care am luat-o drept suvenir din Roma, după care îmi pregătesc lucrurile pentru orele pe care le voi avea astăzi. Pe parcursul nopții i-am tot trimis mesaje în disperare lui Jonathan, deoarece voiam să-i mai mulțumesc odată pentru ajutorul acordat, dar nici nu s-a sinchisit să deschidă conversația cu mine. Din momentul în care s-a făcut nevăzut nu am mai putut să dau de el, dar am trecut peste aspectul ăsta, gândindu-mă că ne vom revedea în dimineața asta, la școală.

          După ce apuc rucsacul și-mi iau haina pe umeri, demarez spre prietena mea și mă fac comodă în scaunul pasagerului, lăsând parfumul ei dulce să mă cuprindă.

          — Gata? mă întâmpină vocea sa caldă.

          Ca de obicei, Lisa își etalează cele mai bune haine din șifonier când iese din casă, iar eu nu pot să nu observ și să nu apreciez asta, ținând cont că astăzi mă așteaptă îmbrăcată cu o jachetă marca Vivienne Westwood.

          — Da, îi răspund în cele din urmă în timp ce-i arunc un zâmbet.

          Lisa pornește motorul zgomotos, după care începe să se îndepărteze de sălbăticia pădurii. Drumul de câteva minute până în oraș se conturează drept în fața noastră, iar aptitudinile de bună șoferiță a prietenei mele mă fac să mă relaxez și să-mi închid ochii pentru puțin timp.

          — Văd că nu ai prea dormit aseară, constată când își întoarce capul spre mine și mă face să tresar. Nici eu nu am prea dormit și mai mult ca sigur nu am niciun chef de liceu.

          Mărturisirea Lisei îmi fac sprâncenele să se arcuiască, iar tonul său inocent mă face să pufnesc.

          — Hai să nu mergem astăzi, îi propun foarte sigură pe mine. E prima săptămână, nu avem ce pierde.

          — Și unde plănuiești să mergem? mă întreabă plină de interes.

          — Nu știu, nu prea cunosc locurile bune din oraș.

          Lisa scutură din cap, după care cade câteva minute pe gânduri.

          Atât eu cât și ea suntem noi în Linkingwood, așa că e normal să nu cunoaștem prea bine orașul. Eu nu am avut până acum privilegiul de a vizita împrejurimile, deoarece m-am mutat într-o perioadă foarte scurtă, dar dacă aș putea da cumva timpul înapoi, aș alege să acord mai multă atenție divertismentului aflat la câțiva kilometri de mine. Deocamdată, singura locație care îmi apare în minte este doar cafeneaua la care am fost ieri cu Jonathan.

          — Ce-ai zice dacă ți-aș arăta locul meu preferat din oraș? îmi propune Lisa, stârnindu-mi curiozitatea.

          — Ai avut deja timp să-ți găsești locul preferat?! exclam uimită. Eu abia am învățat drumul până la liceu.

          Lisa pufnește după ce-mi aude cuvintele, după care schițează un zâmbet și întoarce brusc volanul mașinii.

          — Nu-i tocmai un loc din oraș, începe să-mi explice în timp ce pornește radioul în surdină, e mai mult o poveste care m-a captivat. O poveste al unui vechi prieten de-al meu.

          Încuviințez, după care mă întorc la poziția mea confortabilă, îmi închid ochii și las vocea Lanei Del Rey să-mi acapareze mintea. Drumul șerpuiește încă aproximativ douăzeci de minute, dar după ce lăsăm agitația orașului mult în urmă, ajungem, în cele din urmă, la destinație.

          Înghit un nod când dau piept cu atmosfera stranie din cartierul în care ne aflăm și îmi arunc privirea peste imaginea din față. Străzile sunt pline de case vechi și înalte, care parcă stau gata să cadă în orice moment, iar resturile din coșurile de gunoi pline până la refuz de pe margine plutesc deasupra asfaltului, dându-i întreg locului un aer părăsit.

          — Unde sunt toți oamenii? întreb în timp ce trântesc portiera mașinii.

          — Cartierul ăsta nu are prea mulți locuitori, mă luminează Lisa. Nu e chiar părăsit, dar un mare procent al oamenilor nu mai locuiesc pe aici.

          Ochii mei încep să scaneze fiecare colțișor din micul cartier pustiu, iar nasul meu începe să simtă un miros de iarbă proaspăt tăiată. Casele se prezintă lipite unele de altele și relativ asemănătoare din punctul de vedere al designu-lui, dând o notă foarte ponosită locului și făcându-mă să mă simt de parcă tocmai am pășit într-o altă eră.

          Lisa mi-o ia repede înainte și cu ceva mai mult curaj, se apropie de o casă aflată la capătul străzii. O privesc, făcându-mi un semn și încercând să-mi transmită puțin din îndrăzneala ei, după care mă conformez în cele din urmă și o iau și eu din loc.

          Atmosfera care înconjoară casa e una la fel de stranie precum întreg cartierul, iar sentimentul pune o piedică invizibilă respirației mele. Grădina din față e plină de buruieni și plante de tot felul care emană mirosuri stridente, iar poarta de fier ruginit scoate sunete de parcă ar fi un monstru flămând. După ce pășesc pragul casei, mă întâmpină o mobilă făurită din lemn masiv și veche de mai bine de un secol, acompaniată de un miros închis care îmi gâdilă nasul.

          — Rebecca, îți prezint casa familiei Riley, se postează Lisa în fața mea și-și deschide brațele asemenea unui ghid turistic.

          Eu schițez un zâmbet când observ bucuria de pe chipul prietenei mele, după care mă așez pe un fotoliu tapițat.

          — Îmi plac gusturile familiei Riley, o înștiințez pe Lisa în timp ce nu-mi iau ochii de pe tablourile agățate pe pereți.

          — Și mie, dar păcat că numai sunt printre noi acum.

          Lisa rostește cuvintele împreună cu un suspin, după care se proptește și ea de brațul unui fotoliu. După expresia sa, îmi dau seama că acel prieten de care a adus vorba în mașină chiar a constituit ceva important pentru ea și se pare că pierderea lui încă îi dă bătăi de cap.

          — Ce s-a întâmplat cu ei? mă încumet să întreb în ciuda emoțiilor care mai un pic și îmi năpădesc prietena.

          — Au murit într-un accident, îmi răspunde iute, fără se ezite. S-au mutat odată cu mine în Linkingwood. Inițial trebuiau să se mute în casa ta, dar tatăl tău a cumpărat-o înaintea lor. Eram cu toții prieteni de familie și au vrut să se mute aici pentru a lăsa trecutul în urmă. Părinții domnului Riley au murit de cancer acum ceva timp, așa că dânsul și-a luat familia și a venit aici în munți.

          Rămân tăcută pe tot parcursul poveștii pe care Lisa mi-o spune și într-un final tot ce pot scoate din mine este un mic oftat. Observ și tristețea de pe chipul ei, iar primul instinct care îmi vine este acela de a merge și de a-i da o îmbrățișare lungă. Starea sa începe să se strecoare și înăuntrul meu și nu-mi doresc deloc lucrul acesta acum, deoarece nu vreau să scap niște lacrimi în urma persoanelor pe care le-am pierdut și eu. Până la urma urmei și eu am venit în orașul ăsta pentru a lăsa un pic din trecut în urmă.

          — În ce fel de accident au murit? îi adresez prietenei mele o altă întrebare.

          — Cică ar fi fost atacați de un urs în pădure, asta e tot ce știu, ridică aceasta din umeri. Au plecat într-o zi la picnic și s-au întors în sicrie de lemn. A murit toată familia împreună cu ambii copii.

          Lisa se ridică de la locul ei și se apropie de o vitrină plină cu poze înrămate, după care se întoarce și-mi întinde o poză cu familia Riley. Domnul Riley se postează drept în mijlocul fotografiei împreună cu soția sa și ce-i doi copii care nu par să aibă mai mult de optsprezece, respectiv nouăsprezece ani. Prietenul Lisei se prezintă foarte impunător, cu un păr lung, lăsat pe spate și cu niște ochi albaștri de parcă nu ar fi de pe această lume, iar sora sa îi seamănă întru totul, fiind de o frumusețe asemeni lui.

          — Îmi pare rău pentru ei, Lisa, spun înainte ca blonda să așeze poza la loc în vitrină.

          — Și mie îmi pare. Nici nu au apucat să se bucure de noile schimbări. Eu una nu cred în accidentul ăla stupid, se exprimă aceasta în timp ce-mi cuprinde privirea pentru câteva secunde.

          — Nu crezi?

          — Nu, e destul de clar că șeriful a mușamalizat totul. În pădurile de aici nici măcar nu trăiesc urși, pufnește foarte sigură pe ea. Ceva i-a atacat Rebecca, dar nu au fost urșii în nici-un caz.

          Înghit un nod după ce-i aud cuvintele Lisei și încep să mă fac din ce în ce mai mică în fotoliul meu. După reacția sa, singurul gând care îmi apare în cap este cel legat de fiarele care m-au atacat noaptea trecută. Dacă prietena mea are dreptate și șeriful este conștient de prezența lor, asta înseamnă că involuntar și tata este implicat în crimele care tot apar prin oraș.

          — De asta ai vrut să mă aduci aici? Ca să-mi povestești despre ei?

          Lisa își arcuiește o sprânceană spre mine, după care își reia poziția, pe marginea fotoliului ei.

          — Nu neapărat, se proptește în coate și mă privește cu interes.

          Încerc să nu fac contact prea mult cu ochii săi, deoarece mi-e frică că poate îi voi povesti și eu pățania mea de aseară, iar asta nu ar face decât să amplifice spusele ei.

          — Deci, ce părere ai? mă săgetează cu privirea.

          — Nu știu ce să spun, Lisa. Poate n-au fost atacați de urși, poate au fost atacați în schimb de vreun lup, îmi dau scurt cu părerea, încercând să mă sustrag cât mai repede din subiect. Sunt multe animale periculoase în pădure.

          Lisa se ridică fulgerător de la locul ei și începe să pășească spre mine.

          — Rebecca, îți jur pe viața mea că niciunul dintre animalele pădurii nu i-au atacat, pufnește, iar reacția ei mă face să tresar brusc.

          — Cum de ești atât de sigură? o întreb nedumerită.

          — Am fost la înmormântarea lor. Pielea doamnei Riley era brăzdată de urme de gheare. Animalele care trăiesc în pădure maxim îți pot provoca o mușcătură asemănătoare cu cea a unui câine.

          Îmi măresc ochii când îi aud argumentele Lisei, după care mai înghit un nod. O văd foarte sigură pe ipoteza sa, iar asta mă face să mă abțin cu greu din a da drumul adevărului din mine. Mi-aș dori să-i spun că îi susțin sută la sută părerea și că, din contră, chiar am fost prada creaturilor care a ucis familia Riley, dar asta ar schimba cu totul relația noastră. După prima zi de școală, am rămas cu o lecție destul de folositoare și am învățat că nu e bine să-ți pui încrederea în nimeni. Toată lumea e pe cont propriu în orașul ăsta.

          Suspin și privesc peste umăr interiorul casei înainte să închid ușa și să las în urmă povestea familiei Riley. Sunetul strident al porții de fier mă face să mă mișc rapid și să mă grăbesc, iar răbdarea Lise se pare că s-a pierdut undeva prin pragul casei. O urmez pe blondă spre mașină, dar atenția îmi fuge în josul străzii unde zăresc o față cunoscută.

          Îl observ pe Jonathan care târăște de zor un sac după el și care e îmbrăcat cu niște haine foarte murdare. Când mă observă la rândul lui, își întoarce fulgerător capul și lasă sacul să cadă pe trotuar. Îi fac un semn scurt Lisei pentru a o înștiința de prezența brunetului, după care încep să mă apropii de el. Nu ne-am mai văzut din seara în care m-a salvat și chiar voiam să-i mai mulțumesc odată față-n față.

          — Bună, îi spun când mă apropii îndeajuns.

          — Ce cauți prin zona asta? mă întreabă brusc și văd cum trupul începe să i se încordeze.

          — Am venit să-ți mai mulțumesc odată, rostesc cuvintele în timp ce-i privesc lung expresia feței.

          Ochii săi albaștri sunt mai albaștri ca cel mai albastru cer, iar părul îi este ciufulit și stropit cu mici urme de sudoare, de parcă tocmai s-ar fi deșteptat dintr-un somn adânc. Dar chiar și așa, ceva din înfățișarea lui mă face să cred că arată perfect și că imaginea pe care vrea să mi-o creeze mă cuprinde precum o vrajă.

          — Ai bătut atâta drum doar ca să îmi spui asta? își mijește ochii în timp ce se străduiește să schițeze un zâmbet.

          — Da, pufnesc. Fără tine acum probabil aș fi moartă.

          Jonathan scutură din cap, după care apucă sacul de jos.

          — Cred că erai în descompunere, mai bine zis, mă corectează mai mult pentru el și îmi întoarce spatele.

          — Ce ai în sac? îl întreb înainte să dispară din raza mea vizuală. Pute extrem de rău.

          Brunetul se oprește în loc pentru câteva secunde, după care se întoarce și se proptește în privirea mea.

          — Animale moarte de pe drum, îmi răspunde sec. Le colectez pentru disecție.

          Atitudinea sa îmi ridică un set de întrebări acum, iar dacă Lisa nu era nevoită să mă aștepte, Jonathan nu pleca până nu-mi dădea un răspuns la fiecare dintre ele. Sacul de pe umărul său tresare brusc, iar asta mă face să fac un pas în spate. Mirosul e de nesuportat și o mică dâră de sânge începe se curgă din materialul său, stropind haina lui și făcându-l să-și întoarcă capul iute. Eu mă uit cu scârbă la urma de sânge, după care îmi ridic privirea.

          — Trebuie să plec. Ne vedem la școală și ai grijă pe unde umbli, îmi spune și se sustrage repede.

          Dâra de sânge încă șerpuiește după el și după strada pe care acesta a luat-o, iar eu simt cum o senzație de greață își face încet apariția, așa că pentru a o împiedica mă întorc pe călcâie și pornesc spre mașina Lisei.

          — Ești bine? mă întreabă prietena mea când îmi vede chipul alb și expresia de pe față. Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă.

          — Da, ți-am spus, sunt doar obosită.