Inițial, la prima oră, nu credeam că prezența lui Jonathan va fi atât de bună pentru psihicul meu. Mă gândeam că voi ajunge de râsul școlii, mai ales după incidentul de azi, sau că vorbele vor circula de acum prin liceu, favorizându-l doar pe Chris. 

          Îmi imaginez că nimeni nu se va gândi la sărmana fată nouă care a ajuns cu nasul spart încă din prima zi. Lucrurile astea se întâmplă peste tot. Chiar și la fostul meu liceu era la fel. Dacă ajungi, încă din prima zi, să treci prin ceva oribil, putem spune că reputația ta nu va fi tocmai cea mai strălucită.

          — Chris e un mare dobitoc, așa e de mult. Întotdeauna pozează în elevul prietenos la început, mai ales dacă se bagă în seamă cu o fată, dar asta o face mai mult deoarece vrea să intre în pantalonii ei cât mai repede. Presupun că ai întâlnit specimene asemeni lui și înainte.

          — Da, am întâlnit.

          Ochii mei poposesc pe chipul alb a lui Jonathan în timp ce trupul mi se calmează ușor și încearcă să uite puțin de îmbrânceala la care a fost supus. Buzele sorb stingher o guriță mică din băutura fierbinte din față, iar sângele, care a pătat holul școlii în urmă cu mai bine de treizeci de minute, s-a potolit acum și nu mă mai face să arăt precum un luptător de wrestling.

          — Totuși, ce i-ai spus atât de grav? mă întreabă Jonathan curios. O fi el o pacoste când ajungi să îl cunoști, dar ține la prima impresie.

          — A adus din nou vorba despre fiare sălbatice pe care mi-a spus că le-a văzut, iar asta m-a făcut să răbufnesc și să-l insult, îi explic brunetului de la celălalt capăt al mesei.

          — Dar de ce?

          Curiozitatea lui Jonathan mă face să mă încrunt și să oftez, dar încerc să-mi mențin calmul și să-mi păstrez tonul vocii cald.

          — Pentru că m-a enervat faptul că le lua în râs, pufnesc și-l fac pe Jonathan să-și îndrepte privirea spre mine. Se comporta de parcă ar fi doar niște scorneli, se comporta de parcă el nu ar fi fost lovit de un astfel de lucru niciodată în viața lui.

          — Păi poate că nu a fost?! Rebecca, de ce te afectează atât de mult subiectul ăsta? Chris a spus toate acele lucruri ca să pară interesant.

          Vocea lui Jonathan încearcă să mă calmeze, iar mâna sa poposește câteva secunde peste a mea, făcându-mă să tresar brusc. Simt că inima mi se oprește în loc, iar întreg trupul îmi este acoperit cu o peliculă de gheață. 

          Îmi ridic privirea spre el și observ tulburarea din expresia sa. Acesta mă privește lung, de parcă i-ar comanda ochilor săi să mă hipnotizeze, dar când observă că nu scot nici un fel de reacție își scutură capul confuz.

          — M-ai adus aici ca să vorbim doar despre Chris? îl întreb pe brunet în timp ce-mi apuc rucsacul.

          — Nu, te-am adus aici deoarece voiam să te calmezi puțin, acesta își freacă mâinile impacient, după care oftează scurt. Te-am adus și pentru că voiam să vorbesc cu tine.

          Ceva din mine vrea să părăsească cafeneaua cochetă și să alerge cât mă țin picioarele spre casă, dar, cealaltă parte, simte că vrea să distrugă totul, lăsând din nou toți demonii din interiorul meu să prindă viață. Parcă sufletul îmi este împărțit într-un război dictat de către amintirile mele, iar eu acum, nu sunt altceva decât carnea de tun care va ajunge folosită și degradată în urma lui.

          — Sunt destul de calmă și nu am niciun chef să stau de vorbă cu tine acum, îi replic băiatului cu ochi de sticlă.

          — Serios? Eu cred că vrei să stai de vorbă cu mine. Nu vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat cu fratele tău?

          Vorbele lui Jonathan mă fac să mă opresc în loc și să-mi ridic privirea brusc spre el. Ochii săi încep să pună presiune pe mine și să mă facă să mă simt de parcă aș fi captivă într-o cușcă de fier, iar gura începe să mi se usuce.

          — De unde știi tu de fratele meu? îl întreb în timp ce încerc să-mi calmez bătăile inimii.

          Jonathan își arcuiește o sprânceană, iar eu pricep destul de repede faptul că acesta își dorește să-mi transmită un aer misterios, dar mă împotrivesc curiozității și-mi mențin imaginea rece.

          — Te-am auzit spunându-i lui Chris, îmi răspunde puțin încordat, în cele din urmă.

          Înghit un nod după ce-l aud, după care îmi scutur capul sceptică.

          — Nu am nimic de vorbit cu tine, îi spun în timp ce îmi ridic corpul greoi și-mi apuc lucrurile.

          — Bine, atunci aștept până când o să ai.

          Jonathan își încrucișează brațele la piept, după care își fixează privirea pe mine până în momentul în care nu mă mai aflu în raza sa vizuală. Inițial, dacă nu voiam să mă sustrag atât de repede din conversație, urma să-l bombardez cu sute de întrebări, dar acum, nu regret faptul că am plecat, deoarece nu aș fi vrut să mă deschid chiar atât de mult în fața lui încă.

          Vântul de toamnă mă lovește puternic și mă face să-mi mijesc ochii, așa că măresc pasul spre stația de autobuz cu gândul de a ajunge cât mai repede acasă. Simt cum agitația din oraș mă obosește, iar capul începe să mă doară din nou din cauza rănii de la nas. Dacă aveam să știu că așa se va termina prima mea zi de școală, refuzam să mă mai ridic din pat sau pur și simplu îi spuneam tatei că nu mă simt bine.

          Oftez lung când ajung să ocup un loc, după care îmi lipesc capul de sticla rece a geamului și-mi pornesc muzica la maxim în căști. Pentru a încerca să-mi alung gândurile prefer să-mi distrug timpanele cu muzică și astfel ajung să pierd nopți întregi sau chiar să adorm cu telefonul pe piept.

          Când eram mai mică mă calma muzica. Mă făcea să-mi iau gândul de la tot, iar asta fiindcă îmi imaginam că trăiesc în propria mea lume când aveam căștile în urechi. Îmi imaginam cum efectiv totul în jurul meu se țese pe parcurs ce sunetele se împletesc în mintea mea. Îmi imaginam că situațiile din acele piese erau reale sau îmi imaginam că mi se întâmplă mie de fapt. 

          Dar acum, numai văd așa muzica. Acum ea reprezintă doar o ancoră pentru gândurile mele și mă ajută să nu mă pierd de tot.

          Acum trei ani chiar trăiam de parcă nimic nu m-ar putea doborî, iar asta deoarece atunci chiar nimic nu putea face acest lucru. Toate erau aranjate bine, părinții mei erau fericiți, eu eram fericită, dar după m-am simțit de parcă m-am trezit din acea viață și am fost aruncată într-o alta. Iar acum încerc să supraviețuiesc din nou și să-mi creez acea lume pe care am pierdut-o atunci.

          Privesc lung semnul de pe marginea drumului, cel care semnalizează intrarea în pădure, după care îmi părăsesc locul și cobor din autobuz. Briza întotdeauna e mai puternică aici, deoarece ne aflăm mai aproape de munte, iar asta mă face să-mi strâng haina pe corp.

          După ce mă postez pe poteca care duce spre casa mea, îmi scot telefonul cu gândul de a-l apela pe tata, dar oftez când acesta sună în zadar. Instinctiv mă gândesc la faptul că tata are treabă la muncă și că de aceea nu mi-a putut răspunde, așa că îi las un simplu mesaj pentru a-l înștiința că orele s-au terminat, apoi arunc telefonul înapoi în rucsac.

          Din fericire lumina nu a părăsit încă cerul, dar asta tot mă face să măresc pasul de fiecare dată când aud câte o frunză spulberându-se de pământul dur. Sunetele sunt asemenea unei muzici, doar că singura diferență ar fi că nu îmi aduc pace, ci mă fac și mai anxioasă decât sunt de fapt. 

          Inspir adânc când observ acoperișul casei în depărtare și schițez un zâmbet, după care încep să alerg direct către patrupedul care mă așteaptă. 

          — Hei, băiete. Știu că nu-ți place deloc să rămâi singur acasă, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne distrugi papucii, mă adresez lui Ash în momentul în care văd mocasinul dintre colții săi.

          Ash e câinele familiei și l-am primit acum trei ani drept cadou de la mama și tata. Era atât cadoul meu cât și cel al fratelui meu. Îmi aduc aminte acum că Alexandru voia de mult un câine, iar asta probabil i-au făcut pe părinții noștri să recurgă la un astfel de cadou. Acum, cred că a rămas câinele meu, deoarece moartea lui Alex practic mi l-a încredințat mie.

          — Ce e? Vrei să mergi la plimbare? întreb spre ciobănescul plin de energie. Acum vrei? Nu mai poți aștepta puțin?

          Ash îmi replică cu un lătrat, iar eu deduc imediat răspunsul pe care acesta mi l-a dat, așa că, fără să mă mai plâng, intru în casă și apuc lesa din cuier. Simt cum picioarele încep să mă doară puțin, deoarece drumul dintre stația de autobuz și casa mea nu e unul scurt deloc, dar chiar și așa, strâng din dinți în timp ce admir peisajul pădurii.

          Deși mintea mi-a fost umplută astăzi de lucruri care se voiau sinistre, înăuntrul meu nu simt vreo putere care să mă facă să vreau să fug acum. Vântul suflă toate frunzele de pe marginea potecii, iar asta creează o liniște acompaniată de niște foșnete calmante. Căldura din vară nu se mai regăsește acum, deoarece anotimpul s-a schimbat, iar culorile care acoperă copacii îmi induc o stare de pace. 

          Inspir adânc, lăsând ca aerul proaspăt de munte să-mi umple plămânii, după care mă opresc brusc în loc când aud din nou lătratul lui Ash.

          — Ce e băiete? Ce ai găsit?

          Mă apropii încet de câine, după care îmi ridic mâna și-mi acopăr nasul când simt un miros urât. Frunzele tufișurilor sunt îmbibate de sânge, iar pământul prinde încet forma unor urme care, pentru mine, nu sunt familiare deloc.

          — Haide, Ash! Cred că e timpul să ne întoarcem, îi spun câinelui agitat de îndată ce îmi simt inima bubuind.

          Ash începe să latre și mai tare, iar asta mă face să scrâșnesc din dinți, așa că mă apropii de el și și-l trag de lesă cu gândul de a-l târî spre casă.

          — Haide, băiete! Probabil e doar vreo veveriță.

          Mâinile mele reci alunecă pe bucata de piele care alcătuiește cureaua și mă fac să scap lesa lui Ash, lăsându-l pe acesta liber. Patrupedul se năpustește asupra tufișului, iar asta mă face să scot un țipăt și să-mi pierd starea de calm pe care o aveam la început. 

          De îndată ce-mi cobor privirea, îmi văd mâinile tremurând și-mi doresc să fac doi pași în spate, dar gândul la Ash mă face să-mi revin puțin și mă aduce pe linia de plutire.

          — E cineva aici? întreb înainte de a păși pe urmele câinelui meu.

          Liniștea se lasă ușor peste întreaga pădure, iar asta îmi permite să aud aproape toate sunetele naturii. Îmi arunc repede privirea peste bucata de pământ, dar ochii mei nu îl zăresc pe Ash. În schimb, atenția îmi este captivată cu totul de către silueta unui băiețel speriat și murdar.

          — Hei, ce cauți tu aici de unul singur în pădure? Te-ai pierdut de ai tăi? încerc să comunic cu băiețelul, însă acesta nu schițează nicio expresie. Nu-ți fie frică, nu-ți fac nimic rău. Ai nevoie de ajutor?

          Băiețelul din pădure scutură din cap în semn afirmativ după ce-mi aude întrebarea, iar asta mă face să înaintez și să mă apropii de el. După ce fac câțiva pași, observ de fapt că acesta nu arată deloc precum un copil obișnuit, ba mai mult, încep să fiu înspăimântată de chipul său. 

          Pielea sa e foarte uscată și deformată, asemenea unei victime proaspăt scoasă dintr-un incendiu, iar trupul îi este brăzdat de diferite urme, unele dintre ele, chiar aflându-se în stadiul unor răni deschise și infectate. Înghit repede un nod după ce observ aceste aspecte și mă opresc în loc.

          — Mi-ai văzut cumva câinele? întreb spre copil, dar acesta mă tratează din nou cu tăcere. A luat-o în direcția asta.

          Băiețelul începe să mă analizează cu ochii săi precum cristalele, iar eu simt cum tot părul de pe corp mi se ridică. Sentimentul de pericol își croiește ușor drum înăuntrul meu, ba chiar mă face să vreau să fug și să mă baricadez în casă, dar mă încumet să rămân în picioare și să respir adânc.

          — Dacă n-ai de gând să vorbești cu mine, găsește-ți pe altcineva dornic să te ajute.

          Mă întorc pe călcâie cu gândul de a mă îndepărta de copilul murdar, dar în câteva secunde sunt doborâtă la pământ și secată de energie de două brațe puternice. Simt cum privirea mi se încețoșează și cum extremitățile încep să-mi tremure. Încerc să-mi mențin ochii deschiși, deși pleoapele îmi sunt grele, și mă repun ușor pe picioare.

          Băiețelul din pădure s-a transformat acum într-un monstru care ar putea să bage oricând în sperieți toți copii. Trupul său deformat face în așa fel încât oasele să-i penetreze bucăți din piele și să iasă la suprafață, iar gura îi este plină de colți ascuțiți care mă fac să mă gândesc la acele urme de sânge de mai devreme. Picioarele mele rezistă câteva secunde, după care mă fac din nou să mă prăbușesc la pământ. 

          Durerea nu-mi mai circulă prin trup, deoarece creatura de pe spatele meu a stors și ultima simțire din mine, iar o stare de răcoare își face simțită prezența. Colții creaturii mă fac să mă simt de parcă aș fi captivă într-un bloc de gheață, iar, de parcă asta nu ar fi îndeajuns, brațele sale mă apucă cu bestialitate de păr și încep să mă târască prin pădure drept o pradă.

          Îmi vine greu să-i dau dreptate acum lui Chris, dar contextul în care mă aflu mă face să vreau să mă zvârcolesc pe podea. Îmi vine greu să mă gândesc că mâine voi da din nou ochii cu el și că va trebui să mă comport de parcă nimic nu s-a întâmplat și îmi vine greu să cred că eu am ajuns să trăiesc un astfel de coșmar.

          Îmi simt trupul precum o pană, iar asta deoarece numai dețin pic de energie și mă încumet să-mi șterg urmele de sânge de pe spatele gâtului, dar ajung să regret micul moment de curaj când observ și alte creaturi asemenea băiețelului din pădure. Toate arată la fel, având pielea și colții asemănători și toate ajung să se năpustească asupra mea de parcă aș fi o bucată de hrană aruncată animalelor de la zoo. 

          Creaturile se aruncă asupra mea cu putere și încep să-mi penetreze pielea cu colții, ca pe urmă să-și strecoare limbile lungi și reci prin orificiile rănilor mele. Încep ușor, ușor să-mi pierd cunoștința și să-mi las pleoapele să cadă, dar sunt adusă la viață de o siluetă cunoscută care se postează în fața mea.

          — Ce faci tu aici? încerc să scot o vorbă din mine, dar lipsa de putere se așază ca un zid în calea mea.

          Silueta bărbatului se apropie de corpul meu răpus la pământ, iar eu deduc cu rapiditate chipul palid de la prima oră a dimineții.

          — Am venit să te salvez.

          Jonathan schițează un mic zâmbet, pe care nu pot să nu-l trec cu vederea, după care cu o mișcare rapidă, mă cuprinde în brațele sale și o ia la goană prin pădure. Rănile îmi creează un mare disconfort, iar vântul mă face să tremur, deoarece se resimte prin trupul meu asemeni unui cuțit ascuțit. 

          Brunetul iute ca o săgeată mă ține strâns la piept și-mi acoperă capul cu jacheta sa, făcându-mă să simt o stare de siguranță după care tânjeam acum câteva minute, apoi mă așază cu grijă pe veranda casei mele. Se holbează la chipul meu sleit de culoare preț de puțin timp, iar atunci când observă că încep să-mi revin începe să-mi vorbească.

          — Ce naiba căutai tu în partea aia a pădurii? mă interoghează cu o voce răspicată.

          Îngrijorarea din glasul său mă face să afișez un mic zâmbet în colțul gurii, iar dacă starea mea nu ar fi atât de precară, chiar mi s-ar topi inima după interesul său.

          — Eram cu câinele la plimbare, îi răspund sec.

          — Cine naiba își plimbă câinele prin pădure?! Jonathan pufnește după ce-mi aude răspunsul, iar asta mă face să tresar brusc. Oamenii își plimbă câinii prin parcuri sau în locuri special amenajate, nu în mijlocul pădurii!

          Duritatea din vocea sa mă face să-l tratez cu tăcere și să-mi cobor privirea asemeni unui copil persecutat de către părinți după ce a făcut o prostie, iar postura sa masivă mă intimidează.

          — E ok, stai liniștită. Ești în siguranță acum, se calmează în cele din urmă și își coboară tonalitatea. Nu aveai de unde să știi ce urma să se întâmple.

          — Serios? arcuiesc o sprânceană spre el. Chris a vorbit despre creaturile astea, mai ți minte? Eu l-am crezut atunci, tu nu.

          Jonathan își aruncă rapid ochii peste cap, după care începe să se încrunte și să revină ușor la duritatea de mai devreme.

          — Da, mai țin minte, îmi replică. Dar cu toate astea, ai trecut peste aspectul ăsta și te-ai apropiat de ele.

          Privirea mea face într-un final contact cu cea a lui Jonathan, iar inima începe să-mi bată cu putere din nou. Probabil mă crede o incompetentă acum și vrea să-mi reproșeze asta într-un mod subtil, dându-i dreptate lui Chris sau probabil mă crede o nebună scăpată de la ospiciu pentru faptul că m-am încumetat să rămân pe loc în momentul în care fiarele au atacat. 

          Dar chiar și așa, ceva din mine se întreabă ce l-a făcut să vină până aici.

          — Jonathan? îmi îndrept privirea spre el, iar acesta se întoarce brusc. De unde știai că eram în pădure?

          Brunetul își ia câteva secunde timp de gândire, după care, fără să ezite, îmi răspunde cu repezeală.

          — Nu ești tu cea care a spus că locuiește în pădure?! Voiam să-ți fac o vizită.

          Scutur din cap cu scepticism în timp ce nu-mi mut privirea de pe chipul său, după care îmi ridic trupul obosit. Oasele mele trosnesc zgomotos când mă pun pe picioare, iar pădurea din față începe să se învârtească haotic, creându-mi o durere insuportabilă la nivelul capului.

          — Ești în siguranță acum, iar asta contează. Intră în casă și mănâncă ceva consistent, ai mare nevoie, mă sfătuiește salvatorul meu.

          — Mersi, îi spun cu un zâmbet plin de recunoștință.

          Jonathan îmi mai aruncă o ultimă privire înainte de a dispărea, după care îmi părăsește proprietatea. Eu oftez încă cu gândul la evenimentul șocant de mai devreme, apoi îmi mut privirea spre acoperișul verandei și tresar îndată ce un zgomot puternic se face auzit. 

          Spaima revine înăuntrul meu din nou, iar vocea interioară începe să se roage ca acele fiare să nu se fi întors, dar când mă încumet să arunc o privire rămân fără cuvinte și-mi dau drumul lacrimilor.

          Corpul neînsuflețit a lui Ash atârnă de acoperișul verandei, iar rănile proaspete care au răpus sărmanul animal picură sânge direct pe lemnul dur. Încerc să-mi îndepărtez din lacrimi, dar simt că tremur din ce în ce mai tare pe parcurs ce privesc resturile care au mai rămas din animalul familiei mele. 

          Primul gând care-mi traversează mintea este acela legat de fratele meu, iar al doilea cel legat de momentul în care părinții ni l-au încredințat pe Ash. Era un cadou pe care am promis că-l vom prețui toată viața noastră, iar Alex și-a respectat această promisiune cât a trăit pe pământ. 

          Cât despre mine, nu pot spune același lucru pentru că vinovăția pe care o port acum pe umeri mă face să-mi doresc să fiu și eu acolo împreună cu el.