.   Ten își lectura în tihnă cursul sugrumat în paginile răstălmăcite ale unui dosar albastru din plastic. Cu un marker gălbui urmărea cuvânt cu cuvânt. Istoria religiilor era una dintre materiile lui preferate, pentru că nu îți insufla forțat o pocăință pe care trebuie neapărat să o înghiți. Erau atâtea de descifrat, atât de multe perspective. Buddhismul îl fermeca cel mai adânc, deși toate se legau cam de același principii. Știa bine că între a crede ceva și a cunoaște e o mare diferență. Pentru a crede în ceva anume de obicei nu ești ucis, dar pentru că știi adevărul...asta nu poate decât să îți coase un drum de mătase înspre moarte.

                Religia străveche a romanilor era și ea interesanta. Și cum deși erau cuceritori tolerau ca fiecare provincie cotropită să își ducă mai departe cultul. Nu toți studiau. Era o discrepanță totala între biblioteca de aici și cea de la liceul trecut. Aici puteai auzi din căștile unor elevi îmbrăcați la patru ace melodii rock sau rap din care se scuipă cuvinte obscene. În vechea bibliotecă pe care o știa el mereu era liniște. Dacă-și rotea capul în spate ar fi putut să observe un băiat, sau doi, care avea buzele umede de bere sau Soju. Își ridică însă capul din carte agonizând zumzetul ce venea din partea opusă, la câțiva pași de masa lui.

               Strângând din pumni, hotărât să îi reproșeze să își dea mai încet muzica, se ridică plecând spre acesta. Nu a avut încă nicio altercație cu colegii, deși ceva îl făcea să creadă că urmează să aibă una. Biblioteca aceasta era un mozaic de confuzie. Avea coridoare pe o parte și pe alta, pline de cărți și care își scuturau pulberile de praf  într-o plapumă de nepătruns. Erau amestecate și rafturile mari, înalte, semănau cu turnurile unei cetăți doar că produceau o umbră atâta de deasă încât, aveai impresia că dacă te aventurai adânc în brațele cărților vei fi smuls într-o enciclopedie uriașă sau o Biblie ce te va crucifica în funcție de păcatele comise. Însă pe lângă asta, ceva anume ii atrăgea atenția lui Ten. Un telefon cu fir cocoțat pe perete. Îi striga îmbietor numele. Așadar vraja telefonului îl făcu instantaneu să uite de muzica din acele căști. Se risipi printre umbrele rafturilor și apoi, când se apropie de telefon tastă numărul unei persoane despre care nu mai auzi nimic de câteva săptămâni. După câteva secunde îi auzi vocea somnoroasa, șifonată.

                 — Alo? Yeonjun la telefon, cu cine vorbesc?

                 — Sunt eu. Sunt eu Ten. Șopti băiatul la receptor.

                 — Ten?! Nu mă așteptam să suni. Cum îți merge?

                 
                  — Sunt bine, dar nu am mult timp la dispoziție pentru a vorbi. Ce ai mai făcut?

                    — Nimic, totuși aș vrea să știu dacă vei putea ajunge săptămâna asta la campionat. M-aș simți bine să te văd în tribune. Știi bine că dacă reușesc sa scot un timp bun aș putea să mă calific la naționale.

      
                    — Nu pot. Mărturisi brunetul. Îmi pare rău dar nu pot pleca de aici. Îți urez succes.

               
                     — Nu îți face griji. Oricum nu contai. Rămâi la sfinții tăi, pun pariu că ei sunt singurii care se pot bucura de privilegiul iubirii tale. Eu voi rămâne la demonii mei, eu voi continua să îi iubesc pe ei!

                   Yeonjun îi închise telefonul în nas lăsând doar acel sunet de apel să cânte în urechea băiatului. Cânta la fel de monoton ca muzica din căștile colegului sau. Doar zdrăngănea nevrotic. Ten simți cum lacrimile voiau să îi evadeze din pupile, era atăt de greu să le conserve în sinea lui, așa că doar le lăsă libere.Curgeau monoton și totuși rapid peste obrajii săi. Se răniseră unul pe altul pentru prima dată. Nu știa dacă să il deteste sau nu. Oricum se detesta pe sine, cât îi mai trebuia pentru a ajunge să îi deteste și pe ceilalți?

             Mina privea pierdută în jur. Ochii i se topeau peste figurile elevilor. Nu apucase sa fie discute cu Yeonjun și Kyulkyung, deși o întâlni pe brunetă la baie și încercă să îi vorbească, însă singurele cuvinte pe care le primi drept răspuns au fost din partea jetului de apă. Avea impresia că toți o priveau cu ură, cu dispreț și instinctul de a se ascunde într-o scorbura reveni. Era rușinată, dar mai rușinată se simți când Taeil își propti palmele de umerii ei, lovind-o ușor cu degetele de parcă ar cânta la pian.

                  — Am găsit-o! Exclamă el fericit.

               Mina nu pricepuse mai întâi despre ce vorbea acesta însă își limpezi mintea când Taeil scoase din buzunar tableta Eunhei. Acesta o găsi pe femeia misterioasă din mesajele fetei. O găsi pe Yumi.

                 — Ai găsit-o pe Yumi? Rosti șoptit aceasta.

              Îi lipi mobilul de față unde scria mare locul în care se afla. Era numele unui local chinezesc de masaj. Era printre puținele locuri de aici "interzise" pentru că masajul era doar unul dintre serviciile oferite de acel loc. Mina își aminti cum mama ei mereu o avertiza copil fiind să nu se abată de la drum și să o ia prin acel cartier. În sine cartierul nu era rău famat, într-adevăr condițiile de acolo se inecau în mocirlă și neajunsuri, dar oamenii erau oarecum în regulă.

                 — Dacă ne pornim acum ajungem până la următoarea oră. Ce spui?

                 — Presupun că este bine.

                Taeil o apucă strâns de mână pe Mina, ceea ce o luă prin surprindere. Îi băgă palma în hanoracul său pornind cu ea în josul coridorului. Nu înțelesese de unde izvorî acest gest, dar o luă ca pe o anunțare oficială că cei doi sunt apropiați și de data aceasta nu își făcea filme fără cusur. Degetul mare al băiatului mângâia pielea palmei sale fine, era o senzație calmantă, ca o emulsie de energie pozitivă. Își trăgea corpul ușor, o pană în cleștii unui uliu. Mina îl urma indiferent de înlănțuire macabră de priviri care o judecau aspru. E o "prințesă Daiana" a vremurilor sale.

                 Doyeon și Seungyeon se ascundeau sub o pereche de ochelari cu lentile negre într-un restaurant din Seul. Niciuna dintre ele nu mai trecuseră pe la școală, parfumul de pin al pădurii era înlocuit cu cel de marmeladă de vișine și parfum încolăcit în smogul fabricilor. Orașul însă le primea cu căldură, încă nu își ascuți caninii în fața lor, nu îi greșiseră, totuși Mina o făcuse. Mina alesese sângele în favoarea unui compromis care i-ar fi pătat sufletul și trupul într-o învinețeală de cupru. Urma pedeapsa. Jiyong își făcu loc printre mese. Postura lui era perfectă. Oricât de tare își dorea sa nu atragă atenția asupra lor era imposibil. Pardesiul din piele negru ce îi se scurgea încăpățânat de pe umeri, cămașa albă și pantalonii în dungă îl făceau sa pară un spion rusesc.

                  — Mă scuzați pentru că v-am lăsat să aștepți, nu se cade ca doua femei frumoase ca voi sa zăbovească sub privirile mai mult mai mai puțin admirative ale bărbaților. Doyeon, te-ai familiarizat cu peisajul?

                   — Oarecum. Îngădui fata, sorbind din ceașcă aburindă de cafea.

               Cu toate că răspunsul acesteia a fost vag, aproape acoperit de zgomotul din fundal, Jiyong pricepu rapid prin zâmbetul ei că se adapta ca un cameleon în junglă. Privirea i se fixă acum pe Seungyeon. Bruneta înghiți în sec, lăsând să i se observe nemulțumirea.

                  — Din privirea ta mă încumet să afirm că ai înțeles de ce te afli astăzi aici. Din păcate gestul prietenei tale e imposibil de trecut cu vederea. Am fi putut pierde mult dacă nu aș fi remediat situația așa cum se cuvine. Mina vrea să pară tânăra rebelă, neînchipuit de curajoasă, din păcate nu și-a găsit persoana potrivită cu care sa experimenteze toate astea, așa că voi lovi unde știu sigur că va durea.

                   — Și tu ce vrei să fac? Dorești să te sprijin în a îmi distruge cea mai buna prietenă? Cred că glumești.
    
                

                   — Cred că tu glumești crezând că eu chiar am nevoie de o copilă pentru a distruge viața cuiva. În primul rând nu îmi doresc să îi distrug viața, ci doar să îi demonstrez inutilitatea. Am ținut de cuviință să vă anunț pe amândouă, dar în special pe tine Seungyeon. O poți anunța, nu mă interesează, doar i-a aminte.

 
                     — Mina a fost atinsă fără consimțământul acesteia. Ai spus că de îndată ce ne simțim amenințate putem riposta. Exact asta a făcut și Mina, iar daca pretinzi că te pricepi atât de bine la natura umană ai fi realizat până acum că Mina nu e genul de momeală care să stea fix în cârlig așteptând să fie mestecată de pești. Ți-a alunecat printre degete. Îmi mențin părerea, nu trebuie pedepsita pentru că animalul acela a atins-o iar ea s-a apărat.

                Jiyong adoptă o grimasă ce insufla condescență. Colțul gurii îi era întins la maxim și privirea o fixa meschin pe bruneta, știind cât este de topită după el.

                — S-a apărat prost. Întocmai, îți dau dreptate, Mina nu e momeala tipică, tocmai asta m-a atras la ea, însă știi ce se întâmplă când peștii nu preferă mâncarea pe care tu o pregătești cu atâta amar? O refuză, o disprețuiesc. Nu pot pierde peștii în favoarea unei râme. Sunt nevoit să arunc momeala și să o înlocuiesc în cazul în care nu e propice pentru viețuitoarele acvatice .

        
                   — Procedezi greșit. Oferă-i o a doua șansă. Imploră Seungyeon.

                    — Va trebui să se grăbească. Doyeon a fost o achiziție importantă pentru noi și e o plăcere să o avem în Saint Bernard, însă am nevoie de mai mult. De acum în colo Mina se va ocupa expres de întâlnirile compensatorii, iar eu voi avea grijă să îi arăt unde îi este locul.

                   — Jiyong... murmură aceasta,primind însă doar ignoranta bărbatului. Se ridică de la masă ca un taifun și dispăru în seninătatea orașului.

                   — Nu te mai forța. Adaugă Doyeon pe un ton mefistofelic. Are dreptate. De ce Mina nu se ocupă cu ce ne ocupăm și noi? A fost calificată în chestia asta cu traficul și calculul economic? Are vreo diplomă? Dacă e atât de dezgustată de moravurile noastre poate că ar fi bine să renunțe cu totul, pun pariu că se uită la noi ca la niște prostituate nătângi. Tot acest tratament privilegiat e supărător, iar Jiyong în sfârșit a deschis ochii. Încearcă să o faci și tu. Vei realiza că Mina nu dă doi bani pe tine.

                  Doyeon se ridică de la masă, rochia albă de voal și dantelă fluturând în zare. Devenise foarte cocheta de când a pus piciorul în Seul. Seungyeon se înfunda parcă tot mai mult în mahalaua din care țâșni. Deși purta haine scumpe mirosea a fals. Era cel mai mare fals cu inima zdrobită. Spre deosebire de Doyeon și Mina ea nu se prăbuși din Eden în Seul pentru a căuta bani sau pentru a își urma visul, ea se prăbuși pentru a descoperi dragostea, primind în schimb un duș de remușcări și supărări. Fuga ei continuă pentru o dragoste pură nu ședea nici în brațele rafinatului Jiyong și nici în brațele isteței Mina. Rămăsese singură cuc la masă ascultând "I'm a fool to want you" de Frank Sinatra, imaginându-și că localul duhnind a somon și vin avea să ardă în mrejele sfârșitului lumii. Se simțea precum ultimul supraviețuitor al Pământului.

                Mina și Taeil așteptau în fața locului. Geaca pufoasă pe care Mina o purta o făcea să semene cu o copilă de 13 ani. Trăsăturile fine,aproape inexistente îi conturau chipul unei adolescente încă nelovite de pubertate. Era subțire, cu fața gălbuie și ochii mari alungiți în sclipiri și taine. Taeil era înalt, bine proporționat și chipeș, poate chiar mult mai chipeș decât Mina. Holbându-se prin geamul colorat al clădirii își mișca neliniștit corpul. Prin acea frântură de geam colorat în roșu putea vedea doar un birou și un hol ce-și pierdea lungimea după o perdea neagră.

                   — Hai să intrăm! Rupse tăcerea Taeil.

                   — Ești sigur?

  
                  Taeil o ignoră. Se îmbarcă singur în acest pericol deschizând ușa încrezător. Mina îl urmă cu pași înceți asigurându-se în repetate rânduri că nu e urmărită de nimeni. Înăuntru se ciocni de o sală de așteptare și un birou la care se odihnea un bărbat plictisit. Purta niște ochelari cu lentile duble, deși aceștia se scurgea pe vârful nasului său. Văzându-i pe cei doi își aruncă țigara pe care o ținea între degete și îsi stinse chiștocul de o revistă sport, deschisă la rubrica deocheată. Flama se transformă în cenușă pe bustul gol al unei brunete din revista japoneză. Strâmbând din nas, le făcu semn să înainteze.

                   — Ședință pentru amândoi sau doar pentru unu? Întrebă plictisit.

                    — Amândoi. Replică sfios Taeil, nu avea habar la ce se rezuma o ședință de masaj pentru amândoi.

                   Bărbatul feri revista și își întinse brațul înspre un diapozitiv asemănător cu o tabletă. Notase câteva chestiuni și reveni la cei doi.

                   — Câți ani aveți?

                   — Eu am 21. Ea are 19. Răspunde Taeil apucând zdravăn mâna Minei pentru a o ghida înspre a sa minciună. Mina doar scutură zambind din cap.

                    — Ea nu poate să răspundă? În fine, buletinele!

                  Mina înghiți în sec. Avea actul de identitate la ea, dar în loc de 19 scria 17, în aceiași situație era și Taeil. Băiatul se aplecă peste ghișeu scoțând din buzunar un plic. Era plin de bancnote, evident că nu reuși să vadă cât mai exact,dar conturul banilor ieșea la suprafață de parcă era un pântec plin de mâncare.

                   — Nu putem rezolva așa! Nu am buletinul la mine, doar un permis de conducere. Iar ea...ea e nord coreeancă, fugitivă. Și dacă l-ar avea la ea nu ți l-aș da. Plus că nu îl vrei, crede-mă, nu vrei să intri în belele cu ei și cu granița.

                  Tonul lui era convingător, nu se bâlbâia, avea un logos precis și clar. Aproape că și Mina se încrezu în vorbele lui.

                   — E prostituată? Se miră bărbatul poziționându-și ochelarii pe ochi și analizând-o pe Mina de parcă era sub in scanner la aeroport.

                    — Da. Este

                Deși din privirea pe care Taeil i-o aruncă Minei se înțelegea regretul de a exprima aceste cuvinte, fata amuți. Cea mai mare frică a ei se adeveri. Frica de a fi considerată ceva ce nu este. În mintea ei răsunau vorbe că: "nu tu ești prostituata, altele sunt. Deși te scalzi în aceleași ape nu tu ești, e S...' nu își îngăduia să îi pronunțe numele. Nici ei , nici celeilalte.

                   — Bine atunci. Cereri speciale? Evident contracost.

                    — Ce fel de cereri speciale? Întrebă Taeil.

                   Bărbatul plescăi din buze. Le aruncă o privire urâte amândurora și căscă larg.

                     — Uleiuri speciale, muzică, maseuza? Vrei pe cineva anume?

                      — Yumi! Anunță el aproape țipând. O vreau pe Yumi.

                 Acesta mai notă câte ceva pe acea tabletă și îi îndrumă sa meargă înspre cortina neagră. Căpătaseră și un capot alb pufos ce mirosea a uleiuri pretențioase. Cu haina încâlcită sub coate s-au deplasat în spatele cortinei. Ajunseseră în camera de masaj. Pereții erau din piatră și părea că încăperea deținea și funcția de saună. Era luminată doar de lumânări parfumate și câteva neoane roșiatice și roz. În mijloc se arătau doua mese de masaj iar în spatele lor în baldachin.

                      — Dacă îți e cald mă pot întoarce și te poți lăsa doar în halat.

                 Remarcă lui Taeil o rușină pe Mina, deși știa că intențiile lui erau bune. Își aruncă geaca într-un colț așteptând, nici nu apucă să se bucure de faptul că lepăda haina că Yumi intrase înăuntru. Era o femeie înaltă și slabă. Avea o siluetă ciudațică, căci umerii masculini și formațiunea ei o asemănau cu un turn impozant lipsit de unduiri. Cu toate astea se potrivea cu chipul ei lunguieț, cu trăsături proeminente și măsliniu. Avea un nas lunguieț cu nări largi precum două scoici și ochii alungiți, fără cute în pleoape. Ai fi putut jura că era mongolă sau de prin acele părți, însă se comporta ca o coreeancă tipică. Purta o fustă scurtă și un maieu lipit de piele, îi puteai vedea coastele prin el. Deasupra își pusese un șorț alb în timp ce Taeil și Mina o studiau în tăcere. Cu toate că avea un aspect străin, iar parul ei închis la culoarea scurt până dedesubtulul urechilor semăna cu o mătură, Yumi era o frumusețe misterioasă.

                    — Doi îndrăgostiți, așa am auzit. Dezbrăcați-vă și luați loc. Îi anunță Yumi turnând niste uleiuri de lavandă într-un bol. Nu prea îmi place chestia asta in trei, deși unele colege mor după genul acesta de experiență. Sunt genul de persoană posesivă. S-ar putea să îți acaparez prietenul, e foarte frumos!

                Mina își roti ochii în creștetul capului. Altitudinea femeii deja o scotea din sărite, nu pentru că i se adresă lui Taeil de parcă era un obiect, ci pentru că emana o indecență covârșitoare.

                    — Tu ești Yumi,nu? Glăsui Taeil puțin emoționat.

                   — Mhm, de ce? Semăn cu vreo vedetă și erai pe cale să mă confuzi?

                 Sângele clocotea in el. Bolborosea precum o oală sub presiune în care-o fiertură fierbinte pleznea de arome și duhoare. Voia să o farme, așa cum își imagină că și Eunha fusese sfărâmată. Se caută în buzunare probabil pentru a înșfăca mobilul, dar înainte să apuce să îl scoată orbește din buzunar Yumi se întoarse direct înspre el. Îl ținti cu o privire amenințătoare gata să îi rupă o fâșie din chip, apoi, după câteva clipe de tăcere zâmbi.

                    — Lasă-mă să te ajut cu astea. Se oferi aceasta, ferind cu grijă haina de pe umerii lui.

                 Ochii băiatului erau umezi, roșiatici, iar Mina își dădu seama că mai avea puțin și izbucnea. Poate că ar fi trebuit să îl oprească, dar și ea simțea același lucru. Yumi avea degete lungi și unghii perfecte, se mișca unduitori și emana o grație cu totul și cu totul violentă. Când ajunsese la tricoul său Ten o împinse. Îi aruncă trupul cu putere în spate iar ea se izbi de marginea mesei de masaj. Ten își aruncă haina deasupra și se repezi peste femeie. Șezu deasupra ei cu palmele strângând forțat de gâtlejul ei subțire și cutanat de riduri.

                     — Ce i-ai făcut Eunhei? Spune! Unde e Eunha? Ce dracu i-ai făcut surorii mele?

                 Mina privea uluită. Nu se grăbi să-l oprească pe Teil. Îi plăcea privelea, îi plăceau cum venele plezneau pe gâtul băiatului și cum își mușca buza inferioara. Îi plăcea cum Yumi scotea niște sunete asemănătoare unei pisici îndurerate, sau cum licărirea din ochi era înlocuită de lacrimi. Din gură îi curgea saliva umezind o parte din bărbia acesteia crăpată în mijloc. Într-un final Mina șuieră mohorâtă și îl cuprinse pe Teil de talie încercând să îl dezlipească de corpul aflat în pragul leșinului al femeii. Motivul pentru care Mina îl opri era că din depărtare sunau abrupt niște sirene de poliție, inima i se crispă, nu erau aici pentru a ucide.

                 Yumi își trase sufletul înapoi. Gârbovită și aproape lipsită de aer se așeză în poziția gânditorului pe masa de masaj scuturându-și trupul în față și în spate. Chipul îi era roșu de parcă și-l îngropă într-o pernă țipând incontrolabil. Își ținea palmele pe gât gâfâind.

                 — Ar fi trebuit să te omor așa cum probabil ai omorât-o și tu pe Eunha. Îi reproșă Taeil scuturându-și palmele de parcă aveau sânge pe ele.

                  — Ce mai exact i-ai făcut Eunhei? Și nu încerca să te scuzi, avem dovada. Continuă Mina întrucât Taeil încerca să își oprească plânsetul să își facă loc printre ale sale vorbe.

                   — Știu despre cine ziceți, dar nu i-am făcut nimic. Bâjbâie Yumi încă tușind.

                    — Cum adică nu i-ai făcut nimic? Răcni brunetul trântind recipientele de sticlă pe podea. De ce nu o lăsai să se oprească? În ce anume s-a bagă de nu mai putea ieși?

                   
                    — În oraș! S-a băgat într-un oraș pe care nu îl cunoștea. La ce te aștepți când lași o păpădie în furtună? O vrei înapoi intactă? Cu petalele ei frumoase? E imposibil.

                 — Spune clar ce vrei să zici. Ce oraș? Ce mai exact a făcut Eunha?

                 Yumi se întremnă ridicându-se de masa de masaj. Își aruncă șorțul și  își privi în grabă reflexia veștejită în oglindă, un zâmbet se ivi pe chip ei. Un zâmbet ce răsuna: "Crezi că le ști pe toate băiete?"

                    — Ești bogat. Ai aflat rapid adresa din niște simple mesaje. Și ce ai făcut cu bogăția asta? Nu ți-ai putut localiza sora. Eunha s-a aventurat în Seul. Cum crezi că s-a descurcat cineva ca ea, fragil, neștiind nimic despre ce înseamnă cu adevărat viața. Spunea că s-a dus la Seul pentru a studia în cadrul unui curs de robotică. Mi-am spus că e o tocilara, ce căuta una ca ea prin zonele pe care le frecventam eu. Când m-am găsit Eunha era pierdută complet. Spune-mi tu, nu-i adevărat că sora-ta mergea în fiecare miercuri, joi, vineri și sâmbătă în Seul?

                    Accentul femeii era atât de înțepător încât trebuia să te chinui ceva pentru a înțelege ce vrea să zică, mai ales că acum glasul îi era răgușit și își pierdu intensitatea.

                  — E adevărat. Admise Taeil înfrânt de propria-și paranoie. Eunha studia cu un club de robotică din Seul. Nu îndrăzni însă să îi învinovățești pe ei, spre deosebire de tine ei au trecut prin mainile poliției și a anchetatorilor, urmezi tu.  Totuși nu m-ai lămurit, unde ai cunoscut-o pe Eunha și ce problema avea?

                     — Am cunoscut-o într-un bar din Gagnam. Era singură la o masă, tremura. Avea părul ud ceea ce însemna că apucă ploaia din acea noapte. Eu lucram acolo. M-am dus și am abordat-o, era clar că îi era frică de ceva. Țâșnea ca un pui de pisica atunci când cineva se apropia de ea. I-am dat niste haine și m-a rugat să îi chem un taxi. În seara aia i-am dat și numărul de telefon. Tot pe la 12 a început să îmi scrie, spunea că se simte singură, că îi e frică, dar nu mi-a spus de ce. Ia și uită-te singur. Eu am păstrat conversațiile, nu aveam nimic de ascuns însă ea avea multe secrete. Secretele o mâncau de vie și de fiecare dată când încerca să țipe nimeni nu părea să o audă. Eunha trebuia să fie fata perfectă, devreme acasă, bună la toate materiile, iscusită, virgină, înțelegătoare, harnică, trebuia să fie perfectă... însă era cea mai imperfectă dintre noi toți.

                    Taeil apucă telefonul pe care Yumi i-l dădu. Umbla cu rapiditate prin mesagerie. Nu își mai putea controla oful, așa că se distanță într-un colț, pe acel baldachin plângând și citind conversațiile. Mina rămăsese statuetă în fața femeii care încerca să își ascundă roșeața de pe gât cu o eșarfă din satin. Se simțea ca o ruină, vinovată de faptul că în ultimele luni in care Eunha mai călcase pe holul liceului o ignoră complet, deși acum, cu toate informațiile căpătate, era cert că Eunha trecea prin ceva grav. În ultimele zile în  care mai sorbea pământul din priviri se comporta ciudat. Gesticula agresiv, adormeam pe tava de metal de la cantină, nu își mai îmbraca uniforma, ci arunca o fustă albă cu pliseuri și un hanorac mare, larg, ce-i îngropa silueta micuță. Părul începu să îi crească concomitent cu bretonul,dar nu doar schimbările fizice o rupeau din peisajul ei monoton, mereu rutinic, ci atitudinea. Deși avea note spectaculoasele, gata să își câștige bursa de merit de anul acesta, firea Eunhei se contopea în fundal, era un corp fără de viață.

                 — De ce se temea Eunha? Întrebă cu glas tremurător Mina.

             — "Mă tem de mine. De ce am devenit. Mă bucur de lucruri de care nu ar trebui să mă bucur. Am vrut să ajung aici atât de tare, am crezut că orașul îmi va face bine, că mă voi schimba total și voi deveni adolescenta pe care o invidiam eu intru totul. Poate că în Seul am devenit acea adolescenta, dar în pădurile de acasă eram încă Eunha. M-au impresionat luminile de aici, roboții și tinerii atât de cool de aici, m-a impresionant totul până m-a lăsat fără aer, până ce am realizat că singura care nu mă impresionează sunt eu. În fine Yumi, m-au prins. Nu știi despre cine vorbesc, îi ști sub numele de androizi, dar n-au fost niciodată androizi. Pe ăia îi poți controla, îi poți reseta, însă pe aceștia nu poți. E vina mea. Am vrut să fiu impresionata de mine și am sfârșit prost, sau voi sfârși prost. Mulțumesc Yumi pentru tot! Eu nu voi mai trece pe la Seul. Îmi doresc să las orașul ăsta în spate și să redevin cine era, deși cred că e imposibil. Să ai grijă de tine Yumi, îți mulțumesc pentru infuzia și uleiurile de lavandă, sunt foarte calmante. "
     
                      Taeil citi acest mesaj cu glas înfundat de lacrimi. Eunha se temea chiar de ea însăși, iar Mina înțelegea că nu e nimic mai dureros decât să te temi de cine ești, de cine devii. Totuși asta nu era tot, Eunha se temea de cineva, de acei androizi cum îi denumise.

                  — Cine sunt androizii?

                  — Nu știu. Răspunde Yumi. Știu doar că undeva în Seul se ascunde motivul pentru care sora ta a dispărut. Nu v-as sfătui să căutați motivul, orașul vă va răpi exact cum a făcut-o cu Eunha. Rămâneți aici, aici sunteți apărați de pădure.

                Seungyeon și Namjoon fumau în apropierea liceului. Bruneta în sfârșit se întoarse acasă. Parcă și pentru ea orașul o măcină cam prea tare. În beția apusului privea cum cârdul de elevi se înghesuia în biblioteca pentru a studia, o cuprinse greața. N-avea să înțeleagă niciodată toată munca asta asiduă pentru nimic. Toți erau pierduți, cărțile n-aveau să îi aducă înapoi, ci să le semnaleze că citind doar realizezi că ești mai pierdut decât credeai. Incurabil.

                   — Presupun că nu ai vorbit cu Mina. Constată Namjoon trăgând din țigară.

                   — Nu. Oftă bruneta lungindu-se și mai tare pe capota mașinii. Ce vrei să-i spun, că Jiyong urmează să o pedepsească și eu nu îl pot opri? De fapt, nimeni nu poate.

                   — O poți face să înțeleagă că dacă vorbește personal cu Jiyong poate rezolva ceva .

                   Seungyeon surâde. Își risipi țigara sub papuc și privi în depărtare. Portocaliul amurgului îmbrățișa toată zona. Aveai impresia că are de gând să pornească un foc. Totul era mai clar de la depărtare. Inclusiv ceea ce simțea ea era clar.

 
                — Crezi că Jiyong mă iubește?

                — Nu. Spuse Namjoon.

                — Tu o iubești pe Mina?

                — Oarecum. De ce?

                 — Pentru că și eu o fac. Oricât de multe greșeli ar face e imposibil să nu o iubești pe Mina. Totuși în cazul meu, în cazul meu e atât de ușor să mă urăști.

                  — Suntem la fel Seungyeon. E greu să ne iubești pe cei că noi și n-o spun într-un sens măgulitor. Suntem dificili, suntem curajoși, guralivi, brute pe picioare umane. Ne urcăm de pe un oraș pe altul, ne uitam dintr-o oglindă în altă încercând să ne salvăm și coborâm dintr-un pat într-altul încercând să ne căutăm o iubire, măcar de-o noapte. Vrem să simțim intens, dar ne e frică de sentimente.

                  — Ție îți e. Mie nu, dar nu am cui să îi dau aceste sentimente. Tu mai ai o șansă. Nu te mai ascunde de propria inimă, iubește-o pe Mina dacă asta vrei. Iubește-o chiar dacă ea nu te va iubi, nu îți lăsa sentimentele la dospit așa cum am făcut eu, îmbătrânesc și nu ți le va vrea nimeni.

                Capitol puțintel mai lung, dar zic eu foarte interesant din punct de vedere al informațiilor. Am aflat cate ceva despre fiecare personaj și ne afundam tot mai tare in misterul dispariției Eunhei. Va mulțumesc pentru susținere și va aștept părerile, doar știți cât ador sa le citesc ♥️♥️♥️