— Vă rog să vă așezați și să faceți liniște! Vociferă profesoara.

        Câțiva comentară, alții pleoscăiră din buze și unii râdeau, dar curând se așternu liniștea cu toții socoteau că discuția din auditoriu nu urma să fie prea plăcută.

            — Ne-am adunat astăzi aici pentru a discuta despre campania de căutare pe care liceul nostru a elaborat-o. După cum știți, Min Bora a dispărut în urmă cu două zile iar tragismul acestui eveniment e de neconceput. Poate e greu să pricepeți ce pericole zac după zidurile de arbori ai acestui oraș, dar știu mai bine decât voi că luminile din zare pot fi înșelătoare. Bora a fost o elevă model, o persoană specială a acestei comunități și totodată o tânără despre care am auzit că era destul de marginalizată. Deja știți că liceul acesta nu acceptă nicio formă de bullying, însă oricât de vigilenți am încerca noi cadrele didactice să fim, nu de fiecare dată reușim să pătrundem în sufletele și mințile voastre. Vreau ca fiecare dintre voi să se organizeze în grupuri, să scrieți mesaje frumoase în online, sloganuri, echipe de căutare și suport moral familiei, s-a înțeles? Cât despre patrula de căutare vă anunț că ne vom întâlni toți și repet răspicat, toți, în fața liceului astăzi la ora șase. Aveți grijă de voi și în cazul în care știți ceva vă rog să anunțați la cancelarie. Sunteți liberi!

           Afișele cu chipul Borei înfloreau pe fiecare perete. Dispariția tinere învălui școala într-un spirit posomorât, de parcă pădurea eșuase din nou, însă cel mai acut o simțea doamna Kim. Mersul i se grăbea ca și cum acele afișe cu poza tinerei își aruncau ochii asupra ei și șușoteau: "Se întâmplă din nou!" . Timpurile își îmbrăcau alte veșminte, nu mai erau la fel. Purtau și ei alte măști, de neclintit acum. Realitatea era că niciodată nu aveai cum să epuizezi curiozitatea și dorința. Oricât ai fi încercat să îngrădești niște suflete într-un perimetru închis umbrit de frunze, argilă și ploi, pădurea nu avea capacitatea de a se ridica mai înalt decât luminile din Seul. Scânteiau în noapte precum licuricii suspendați de o sfoară și balansați în fața unei reptile pentru a înfometa și înrăi prădătorul.

           — Doamnă Kim, vă așteptă cineva în birou! Săltă glasul secretarei care tocmai ieșea din cancelarie.

           — Mulțumesc Jeong-Min!

          Își întoarse pasul către birou. Nu ținea minte să fii invitat în audiență pe cineva, dar pe moment gândi că erau părinții Borei, așa că fără a sta pe gânduri intră salutând.

            — Mă bucur că v-ați făcut timp să veniți, chiar doream să discut cu...

            Nu erau părinții Borei. Era o femeie brunetă cu mănuși negre din catifea pe palme suflând dintr-o țigară stând pe biroul doamnei Kim. Fusta scurtă îi lăsau picioarele bronzate să lucească și pieptul îi era dezgolit din pricina cămășii decoltate.

            — Ah, niciodată nu mi-au plăcut școlile! Remarcă femeie stingând chiștocul pe una dintre foile albe lăsate pe birou.

             — Ce cauți aici? Ieși afară! Porunci doamna Kim ușor consternată.

              — Ce atitudine! Cum de ai devenit profesoară, nu voiai să fii cântăreață? În fine, poate că ți-a răsărit instinctul matern în inimă. În liceul erai o scorpie, îți amintești Doyeon?

             — Numele meu nu e Doyeon. O corectă doamna Kim îndată. Sunt Kim Yeobin! Dacă nu ai nimic de zis te rog să părăsești biroul, sunt cam ocupată.

           Seungyeon se coborî de pe catedră și o luă la pas prin încăpere. Nu se schimbase mai deloc. Rujul roșu încă și-l purta la fel de strident, iar părul îi rămăsese la fel de închis. În schimb Doyeon era o cu totul altă persoană. Îmbătrânise și nu se mai vedea nici urmă din președinta consiliului elevilor pe chipul ei. Pusese câteva kilograme în plus iar tunsoare scurtă la baza gâtului o făcea să pară de peste treizeci de ani.

              — Nu-mi spune că încă îmi porți ură pentru că te-am abandonat atunci în incendiu? Pufni în râs bruneta. O haide, amândouă ne-am ales cu răni. Bine, poate că una dintre noi cu mai multe răni decât s-ar fi așteptat, dar sunt ok acum, plus că mănușile astea mă fac să par mai elegantă.

             — Nu am nimic de împărțit cu tine Seungyeon. Din câte vezi am lăsat tot trecutul la o parte. În fapt, chiar mai bucur că ești bine. La urma urmei te-ai îmbogățit de pe urma experienței tale la "Saint Bernard". Cum te numea presa? A da, ultima victimă a Saint Bernardului! Ai scris până și o carte despre asta, chiar mi-a plăcut. N-aveam idee că zace acest talent în tine. Însă cred că ai omis câteva detalii. Nu aveai tu o amică...Mina?

           Seungyeon rânji. Nu-i mai auzi numele de atâția ani încât deveni exact cum a prezis și șatena în acea noapte, doar un coșmar lung și uitat.

           — Ai rămas la fel de nesuferită! I-o întoarse aceasta. Dacă ești atât de curioasă o să îți povestesc. Nu mai știu nimic de Mina și sincer nici nu mă prea interesează. Poate te aștepți să o disprețuiesc pentru ce mi-a făcut atunci, dar hai să din sinceri, fără ea nu eram astăzi aici! Sunt curioasă cum o mai duce. În schimb nu sunt aici pentru a vorbi și a depăna amintiri, dacă vrei asta citește-mi noul volum care apare în mai. Sunt aici pentru că am auzit că o adolescentă pe nume Bora a dispărut.

            — Și? O trase la răspundere Doyeon, împreunându-și mâinile la sân și ocupând loc pe fotoliul din piele. Ai de gând să fii responsabilă?

            — Amândouă avem suspiciunile noastre, dar nu te preface că nu gândești că orașul a rapit-o. Poate că "Saint Bernard" a dispărut, însă moștenirea lui nu. Doar în două luni au dispărut nouă fete din acest soi de suburbii. Nu putem lăsa să se întâmple ce s-a petrecut și atunci.

             — Și ce propui? Să ne luăm și să batem la pas capitala? Să ne tărâm din club în club? Haide Seungyeon, doar pentru că în trecut ai reușit să scapi din rahatul ăla, asta nu înseamnă că o mai poți face și acum! Ai uitat câte vieți ai luat pentru a te salva pe tine? Da, rănile de pe mâinile tale sunt dureroase, dar nici nu vreau să mă gândesc la rănile din mintea și inima ta. N-aș vrea să fiu în locul tău noaptea când mă pregătesc să pun capul pe pernă..

             — Nu vrei să te răzbuni? Nici măcar umpicuț? Citește asta.

           Seungyeon îi vârî sub nas un articol care părea imprimat de pe un blog.

"Mă numesc Sang Jeon-Mi și în urmă cu un an am plecat în Seul pentru a căuta un loc de muncă. Am intrat în iad și am ieșit de printre diavoli mai rău decât ei. Am nevoie de ajutor, dar nimeni nu dorește să mă bage în seamă! Locul în care am intrat e o lume frumoasă în aparență, dar când pătrunzi cu adevărat picioarele ți se blochează în mocirla pe care de afară n-ai fi putut să o vezi. Acel loc se numește Suisen, iar eu sunt printre puținele care au mă ieșit de acolo. Nu știu dacă voi fi încă vie după ce postez acest articol"

          — Suisen?! Suisen nu era numele fals al...

           — Întocmai. Confirmă Seungyeon aprinzând altă țigaretă. Suisen era numele fals al Minei!

         
             Anii spălaseră culoarea verdelui și al albastrului. Se ofili pigmentul și acum erau mâncate de nuanțe spălăcite. Soarele încă își tăia bucăți din el pentru a le scufunda pe unde apuca, dar nu mai rămăseseră foarte mulți pentru a se bucura de el. Pădurea rămânea în fiecare deceniu abandonată de câte o generație pe care o crescuse precum puieții la baza rădăcinilor. Pentru unii încă ținea doliu, căci coroana i se întunecă și frunzele căzură. Un loc în schimb rămăsese neatins. Îl conservase cu grijă, căci știa că la un moment dat va fi revizitat. Uneori rămas-bunurile nu sunt pentru totdeauna. Nici natura nu e infinită, dar a avut grijă ca acest spațiu să rămână neatins. Soarele se îmbăia în apa transparentă unde-și petreceau algele viața și se vedeau ca vase de sânge sparte, iar pomii încă strângeau într-o menghină puntea de lemn. Un băiat își îmbăia tălpile în luciul ei, și altul fredona o melodie într-o armonie joasă.

            — Nu te mișca, am să îți pătez fruntea!

            — Haide Ten, nu tu îmi spuneai că eram un ștrumf? Acum ai ocazia să îmi vopsești și pielea în albastru.

          Ten întindea culoarea uniform cu o pensulă, în timp ce Yeonjun își lăsa obrajii copți la soare. Îi fusese dor de această culoare, dar niciodată nu-și găsise timpul necesar să revină la ea. Yeonjun a fost mereu albastru, în timp ce Ten a fost mereu alb. Continuă să tragă culoarea în jos înspre gât și când se apropie de el îi oferi un sărut pe pielea arsă.

            — Când pleci? Îl întrebă Yeonjun, iar sărutul pieri din nou în nesfârșitul necunoscut.

            — Sâmbătă. Răspunse Ten. Nu pot să mai rămân. Sunt convocat la organizație și nu-mi pot permite să lipsesc. Yeonjun, de ce nu mă urmezi în Seul? Nu te-ai săturat de locul ăsta? De când ai ieșit din pușcărie ai continuat să te zbați aici, când e clar că suburbia asta nu o mai duce mult.

           Yeonjun îl opri pe Ten din a mai continua să întindă vopseaua, prinzându-l de încheietură și trăgându-l înspre el pentru a-l înfățișa.

           — Exact! Locul ăsta se prăbușește și simt că pădurea se mai ține în picioare doar pentru că eu a rămas aici. Poate că îmi dau o importanță uriașă, în definitiv lucrez într-un restaurant ca ospătar, dar oricât aș vrea să fiu și eu frapat de strălucirea Seulului, orașul ăsta mic îmi amintește că doar aici pot trăi. Nu m-aș integra printre ei, n-aș putea să înot dimineața în apa iazului simțind cum ploaia, soarele sau norii mă dezmiardă. N-aș fi capabil să ofer alcool gratis celor din liceu și să povestesc alături de ei amintiri, n-aș putea să mai trec peste podul unde ne-am sărutat pentru prima dată, n-aș putea să mai fiu Yeonjun.

           — Dar ai putea să fii mereu cu mine. Îl întrerupse Ten.

             — Dar sunt mereu lângă tine. Ne separă o pădure și un iaz, atât.

         Își apropiară buzele într-un sărut, iar apoi Jun se aruncă în apă trăgându-l și pe Ten după el. Apa se împânzi într-un albastru marin ce se scurgea din părul lui Yeonjun în jos. Pădurea își continua cursul. Creștea, se veștejea și din când în când încerca să mai blocheze un suflet la poalele ei. Era într-o continuă defensivă încercând să separe lumina de întuneric și putea doar să spere că nu va mai purta doliu într-o zi. Putea doar să spere că rădăcinile rămân înfipte în acest pământ și că într-o zi toate acele suflete pierdute se vor regăsi în inima ei. Mina, Seungyeon, Taeil, Eunha, Doyeon, Kyulkyung, Ten, Yeonjun, Bora, toți aceștia se vor uni sub un morman de frunze pictate în argint și plumb privind spre cer și tot ce vor vedea vor fi crengile înflorite ale pomilor, sau frunzele dansând una-ntr-alta, nicidecum lumină albă a orașului. Nicidecum luminile false brodate pe cer.