Media: 30 Seconds to Mars- Bad Romance

           Ten cina alături de familia sa. După ce își terminaseră rugăciunea de mulțumire băiatul în sfârșit putea gusta mâncarea, deși simțea că fiecare îmbucătură i se lipește de peretele gâtului.

               — Cum a fost la școală? Îl întreabă tatăl său cu speranța de a mai rupe bariera  dintre membrii familiei.

               — A fost bine. Îi răspunde Ten luând o gură din kimchiul mult prea iute a mamei sale.

                — De ce ți-ai ascuns crucea?

            În clipa aceea realiză că uitase să își scoată lanțul de sub bluza neagră pe care o purtase. Înghiți în sec, știind că îl aștepta o mustrare religioasă, iar apoi ore de rugăciune.

               — Nu trebuie să îți fie rușine. Înțeleg că a fost prima ta zi și ai vrut să te integrezi, dar nu trebuie să ascunzi cine ești, în special să ascunzi minunea sfintei cruci. Poți fi un exemplu pentru toți ceilalți colegi.

              Ten se feri să îi răspundă tatăl. În schimb își asorta mâncarea, mai exact orezul căruia îi oferi o formă de cruce pe farfuria albă.

             — Ai face bine să te îmbraci bine în seara aceasta. Directorul scolii m-a rugat să îl însoțesc la voluntariatul din pădure. Mi-aș dori să mi te alături.

                — Am de ales? Murmură băiatul.

    
                 — Evident că nu. Eunha a fost o elevă exemplară și un membru al comunității creștine. Nu ar fi rău să mergem într-un pelerinaj în care să ne rugăm pentru ea. Orice lanternă în plus poate face diferența. La fel cum orice rugăciune îl poate îndupleca pe Dumnezeu și întări familia îndurerată.

                — Nici nu vreau să mă gândesc la durerea cu care se confruntă familia. Adaugă mama vitregă a acestuia, gata să își înceapă rugăciunea.

              Ten refuză să mai înfulece ceva. Fără a mulțumi pentru cină, băiatul urcă la etaj. Fereastra era încă deschisă așa că se apropie pentru a o închide. Casa lui nu era departe de liceu, ba chiar se putea vedea colțul ce ocolea intrarea din spate a liceului. Auzind niște gemete acesta își împinse capul mai adânc în întunecimea locului. Rezemat de ușă îl observă pe Yeonjun ce fuma dintr-o țigară în timp ce un alt băiat îi săruta marginea gatului. Ar fi vrut să aibă puterea de a închide fereastra, sau de a țipa la ei dar tot ce reuși să facă era să se holbeze la cei doi băieți. Era un ostatic în propriul corp și nimic pe lumea asta nu putea să doară mai tare decât renegarea propriei persoane.

            Într-un final găsi forța necesară pentru a închide geamul prăbușindu-se în pat. Cum avea să dea ochii cu el după ceea ce văzuse? Tocmai păcătuise. Nu pentru că se holba la doi bărbați sărutându-se, chestia asta o putea vedea și la televizor, ci pentru că îi plăcuse. Îi plăcuse ceea ce a văzut, iar acum se simțea mai murdar ca niciodată.

               — Ești gata? Întrebă tatăl acestuia bătând în ușă.

             Ten își făcu  cruce, iar apoi îmbracă paltonul negru. Nu avea să stea lângă tatăl său pe tot parcursul căutării, ci să se plimbe în coada lungul șir de elevi, cu căștile în urechi și să privească copacii. Ce altceva puteai face noaptea într-o pădure? Era sigur că pe Eunha nu o va găsi nimeni, iar pentru asta nici Dumnezeu și nici autoritățile nu erau vinovate. Câteodată lucrurile rele se întâmplă pentru că așa trebuie, pentru că fără rău nu ar exista bine. E un întreg circuit care ar fi funcționat cu sau fără Dumnezeu. Eunha a dispărut pentru că așa a trebuit, în schimb în urma acestei dispariții ceva bun se va întâmpla. E ca o jertfă, așa funcționează circuitul acesta. E nedrept fiindcă pedepsește unele persoane care probabil nu merită și le recompensează pe celelalte. Asta e, în felul acesta funcționează lumea și nimeni nu poate schimba ritualul ființelor umane. Nici măcar Dumnezeu. Prima sa greșeală a fost că le-a oferit oamenilor rațiune, e mult prea târziu pentru a îndrepta o asemenea greșeală.

 
            Mina alături de Kyulkyung se îndrepta  către intrarea din spate unde urma să se vadă cu Yeonjun. Purta o geacă verde groasă, însă frigul îi dezmorțea terminațiile. Kyulkyung, în schimb părea să nu schițeze o urmă de afecțiune din pricina vântului nemilos.

               — Crezi că o vom găsi?

               — Nu știu Kyul, nu prea cred.
M-am obișnuit cu gândul că Eunha pur și simplu a plecat din viața mea, a noastră. E o nebunie să ne mințim, fata a dispărut și nu va fi găsită curând. Singurul lucru care ne-a mai rămas de făcut e să îi respectăm decizia, chiar dacă poate nu a fost a ei.

                — Crezi că a fugit?

                — Toți vrem să fugim la un moment dat. Poate că Eunha chiar a avut curajul să o facă.

                — Domnișoarelor, nu mă așteptam sa ajungeți atât de repede. Se rușină Yeonjun acoperindu-și pieptul gol.

  
                — Nu e nevoie să te ascunzi, nu e ca și cum nu te vedem dezbrăcat la înot zilnic. Îl ironiză Kyulkyung.

            Băiatul de lângă Yeonjun se îmbracă și el de îndată ce le observă pe fete. Își săruta iubitul părăsind locul într-un gip de teren.

                — Nu e genul tău. Replică Mina privind mașina cum se împerechează cu obscuritate șoselelor șerpuite.

               — 27 de ani, căsătorit, gay, bogat, doi copii și manager, într-adevăr, nu e genul meu, dar banii sunt.

             Yeonjun se îmbracă aprinzând apoi o țigară rulată în foiță transparentă. În timp ce fuma își număra banii. Nu erau mulți, dar erau destui pentru a își cumpăra iarbă și halucinogene. Nu făcea de mult chestia asta, nici măcar nu îi plăcea. Nu mereu avea parte de bărbați arătoși, dar când avea parte, Yeonjun smulge oportunitatea cu dinții bucurându-se de plăcere. Nu se prostitua sau ceva de genul, pur și simplu își dădea întâlniri cu diverși bărbați mai în vârstă. Nici măcar nu le cerea bani, dar de cele mai multe ori clienții se distrau atât de bine în compania sa, încât nu se puteau abține să nu-l plătească  întocmai pentru a se asigura că tânărul va mai apela la ei, le hrănea orgoliul masculin îndoctrinat mariajului placid din care nu puteau sustrage plăcere de niciun fel. Yeonjun nu le putea satisface emoțiile, dar fizicul da. E de-ajuns o oră de plăcere pentru a nu te mai simți ca un ratat ce tocmai abuzează de un minor.

                 — Grupul s-a adunat. Sunteți gata pentru o noapte întunecată?

                 — Nu îți suntem cliente Yeonjun. Hai să mergem! Adaugă deranjată Mina.

              Grupul de trei adolescenți se reuni cu celalalt grup. Majoritatea elevilor s-au adunat, printre care și familia Eunhei. Mina o căuta pe Seolhyun, deși nu își făcu speranța să o întâlnească. Nici nu o cunoștea pe Eunha, era imposibil să li se alăture.

                 — Dacă o găsim tranșată sub un copac? Întrebă Yeonjun încercând să afle cum funcționa lanterna.

                 — Ai putea să i te alături. Spuse Kyulkyung.

            Adunătura de adolescenți își începu patrula. Erau împărțiți pe grupuri, astfel Yeonjun fu nevoit să se alăture unui alt grup, iar fetele celuilalt. Crengile se încovoiau bizar, iar nopatea îți distorsiona vederea. Era imposibil sa nu îți închipui creaturi sau zgomote ce de fapt nu existau, acesta e efectul primitiv al oamenilor. Noaptea îi înfioară, iar ziua le oferă iluzia falsă de siguranță. Mina și-o putea imagina pe Seungyeon după trunchiul unui copac, citind la lumina telefonului și ronțăind alune, sau sorbind dintr-o doză de bere. Doar gândul o făcu să zâmbească și să se elibereze de tensiune.

             Yeonjun patrula alături de echipa vest. Aici pădurea se metamorfoza mai mult într-un lanț de ierburi încolăcit și era greu să înaintezi. Majoritatea țipau numele bietei fete și comunicau prin walkie talkis. Atleții din echipa de înot erau în fața lui, încă nu l-au observat și spera să rămână așa. Nu putea să dea ochii cu ei după ce tocmai se tăvălise cu cineva. Încă nu a avut încrederea necesară pentru a recunoște cine era cu adevărat, deși majoritatea suspectau. Pentru a se feri de ochii lor Yeonjun se alătură celor din spatele grupului de voluntari. Nu erau mulți, căci le era frică să rămână la coada turmei, însă îl observă pe Ten.  Se apropie de el, atât de aproape încât îi atingea umărul, însă niciunul nu spunea un cuvant.

              — Vrei? Spuse într-un final Yeonjun întinzând jumătatea de țigară care îi mai rămăsese.

               Ten încă nu scoase nimic pe gură. Continuă să pășească în tăcere lângă noul său coleg de bancă.

              — Mă gândeam că nu vei accepta, nu pari atât de distrus ca mine. Totuși, ai râs la glumele mele, deci în cazul umorului sigur ești la fel de distrus. Îmi pare rău dacă am întrecut măsura mai devreme, am crezut că te-am deranjat cu ceva.

               — Nu mai deranjat cu nimic. Spuse Ten. În afară de părul albastru nu m-ai deranjat cu nimic.

             Yeonjun se opri șocat. Mimând o grimasă uluita de cuvintele lui Ten acesta își plasă mâinile peste buze.

               — Ștrumfii sunt albaștri și toată lumea îi place. Cum de te deranjează tocmai asta? Nu o lua în nume de rău, sunt îngrozitor, enervat și multă lume îmi spune asta. M-am obișnuit. Dar nimeni niciodată nu mi-a reproșat ceva despre părul meu, e de-a dreptul jignitor.

               Ten ridică neștiutor din umeri continuând să înainteze. În schimb acum se simțea mai degajat, fericit chiar.

                — Știu cum e să fii nou. Îl încurajă tânărul ce fuma în continuare așezându-și bățul ca mai devreme, pe umerii lui Ten care din nou se zvarcoli la atingere. Dacă vrei să vorbești cu cineva
-chiar și cu un ștrumf- să știi că te poți baza pe mine. Liceul ăsta nu e făcut pentru oameni ca tine, aici nu avem apărători, în afară de pădurea și cerul. Trebuie să începi să îți dai drumul la gură, să îți faci prieteni și de ce nu să te vezi cu cineva. Uite cum facem, spuse Yeonjun luând o ultimă gură din blunt, am o amică, o cheamă Kyulkyung și e singură. Ți-aș face lipeala și cu Mina, dar îi cam surâd ochii după cineva. Crede-mă Kyul e genul tău. Brunetă, înaltă, joacă tenis, tenis omule, îți poți imagina cum arată! Ce spui?

                  — Nu vreau să mă văd cu nimeni. Iubirea nu e genul meu. Refuză lipsit de entuziasm celălalt adolescent.

                   — Am înțeles, domnule psihopat. Îl articula Yeonjun care deja era drogat de-a binelea.

                 
               Mina continuă să strige după Eunha, însă nu primea niciun răspuns. În scurt timp realizase că toată zarva asta era o porcărie. Fetele se pozau, își pipăiau sânii pentru a vedea care dintre ele îi are mai mari și bârfeau. Era ca și cum Eunha nu contase pentru nimeni, fusese doar o altă adolescenta rasă de pe fața lumii. Reflectarea asupra rasei feminine îi fu întreruptă de sunetul sonerie. Cineva o suna, însă numărul era necunoscut.

                 — Alo?

              Mina nu recunoscu vocea. Era o fată, dar glasul șoptit și tremurat nu îi oferea o identitate pe care să o așeze în spatele unei voci tulburi.

               — Mina-ya, sunt eu,
Seungyeon-ah! Știu că ești la porcăria aia de căutare, însă nu aveam pe cine să sun. Am intrat în belele mari, poți să vii să mă iei de lângă Kurazushi, știi tu, restaurantul celebru de sushi? Serios, ce drăguț din partea ta mulțumesc! Te aștept aici.

              Seungyeon îi închise în nas fără a primi confirmarea Minei. Oricum voia să plece de aici cât mai repede, acum primise impulsul necesar. Vocea fetei nu suna bine, probabil că a plâns. Mina nu a avut niciodată o prietenă care să o sune când intra în probleme. Într-adevăr, se înțelegea bine cu Kyulkyung, însă niciodată nu au avut legătura pe care o simți când e împreună cu Seungyeon. Era o metamorfoza a unor trăiri delimitate de concepția pericolului și siguranței.

                 — Trebuie să plec! Oftă Mina. Îți trimit mesaj de îndată ce ajung acasă, sper să faceți progres. Să îi spui noapte bună lui Yeonjun din partea mea.

               Kyulkyung nu a apucat să îi mai transmită nimic. Mina o luase la fugă pulverizându-se printre cărările unduite ale pădurii. Nici măcar nu și-a pus problema că s-ar putea pierde, cunoștea locurile foarte bine. Le avea imprimate în minte încă de când avea noua ani și cutreiera hotarele misterioase împreună cu tatăl ei. Pădurea izvora din creștetul pământului asuprind înfometată o bună bucată din suburbia în care trăiau. Liceul lor era așezat la periferia orașului Seul. Era o clădire lăsată în grija naturii, nicidecum a autorităților. Deseori Mina privea luminile săltărețe ale orașului și își imagina ce anume se întâmplă noaptea în Seul, unde se duc toți oamenii care călătoresc acolo și de ce anume o fac? Când a intrat în dialog cu Seungyeon a simțiți umbra misterului, a putut mirosi o fărâmă din Seulul celebru în ea și lucru acesta o intriga.

                   Locurile nu erau departe. Centrul orășeulului se alinia perfect cu colina pe care era poziționat orașul. Pădurea se dovedea mult mai sigură decât colțurile străzilor sau depozitele abandonate. E ușor să te pierzi într-un spațiu relativ mic în care viitorul și trecutul nu sunt decât alte coordonate care ocolesc valea întunecată și rătăcesc până în Seul. Marele și luminosul Seul. Seungyeon o sunase pe Mina, vocea ei nu suna bine de parcă își controla lacrimile în fundul gâtului. Se dovedi a fi extrem de imprevizibilă, într-o clipă juca rolul prietenei binevoitoare, iar peste câteva secunde devenea o bestie de necontrolat.

                Mina se urcă într-un taxi ajungând în fața restaurantului de sushi. Cunoștea bine locul pentru că în trecut familia ei obișnuia să iasă în fiecare sâmbătă seara la cină în acest loc. Însă acum era o altă clădire luminată și nesemnificativă pentru aceasta. Nu își mai închipuia silueta tatălui ei intrând înăuntru sau mama care radia de fericire. Pentru Mina restaurantul devenise o bucată de amintire spartă. Plimbându-se în jur o ochi și pe Seungyeon ghemuită pe o bordură de ciment.

                    — Konichiwa Mina-San! Țipă bruneta.

                 Tânără fu nevoită să se oprească înainte de a înainta spre brunetă. Părul îi era prins într-o coadă ridicată în vârful capului. Purta o rochie roșie multă din dantelă ce se oprea sub fund. Arăta ca o prostituată. Dar una drăguță.

                Mina  ocupă loc  lângă ea îngropându-și bărbia în genunchii osoși, ascunși de blugii albaștri. Capul lui Seungyeon căzu instant pe umărul Minei, iar bruneta ce duhnea a alcool începu să suspine.

                — Ce ți s-a întâmplat?

                — Vreau jajamyeon!

                Replica lui Seungyeon o uimi pe Mina. Fata era pe punctul de a se prăbuși și gândul îi stătea la tăieței.

                 — Nu arăt bine, nu-i așa? Pun pariu că mi s-a scurs rimelul. Waterproof pe dracu! Ripostă această ștergându-și ochii pătați într-adevăr de mascara.

               — Haide, o să te duc acasă.

               — Nu. Nu pot merge acasă! Ce o să îi spun mamei? Că am venit într-un bar pentru a mă distra cu un bărbat care îmi poate fi tată la câți ani are, că a încercat să mă drogheze, iar eu i-am spart o sticlă de Moet în cap și după am fost târâtă afară și amenințată? Mai bine rămân în stradă și îngheț.

               Mina ridică capul fetei cuprinzându-l între palmele reci. Cu ajutorul unui șervețel împăturit în buzunar Mina șterse urmele de ruj roșu închis ce se întindea până pe bărbie și fardul maroniu.

                — Unde o să te duci în seara asta? Întrebă Mina.

                — Acasă. Voi încerca să mă furișez în garaj, iar dacă nu merge găsesc eu ceva. Voi dormi într-un tufiș alături de administratorul liceului, sau mai bine, sub un pod pe un pat de șobolani. Nu e nevoie să îți pierzi timpul cu mine, poți pleca.

               Bruneta împinse brațul firav al Minei de-o parte ridicându-se amețită. Echilibrul nu o ajuta căzând în secunda în care genunchii au simțind presiunea oaselor obosite.

                  — Ai o țigară?

               Mina își roti capul în semn de dezaprobare. Seungyeon își trânti corpul pe trotuarul rece, lăsându-și chipul să fie traversat de luminile unui oraș împăiat. Nu durase mult până ca aceasta să înceapă să plângă din nou. Mina nu mai văzuse niciodată un asemena bocet. Neântrerupt, cu sughițuri și zvârcoliri aritmice a membrelor inferioare. Nu știa cum să o ajute pe Seungyeon, sau cum să o încurajeze. Se tema că un cuvânt i-ar putea distruge starea deja instabilă.

                  — Așteaptă aici. Mă duc până la non stop și îți cumpăr jajamyeon. În regulă?

                 Seungyeon se opri din plâns. Auzea cu urechea dreaptă pașii Minei care se îndepărta de ea, iar frica reveni. Teama de singurătate și vulnerabilitate. Un balon de sentimente și frici împuns cu ace dar care încă nu pocnise. Chinul era inimaginabil.

                     — În regulă Mina, voi fi aici. Mereu aici. Murmură pe un glas stins de lacrimi și durere Seungyeon.

Vă mulțumesc din inimă pentru comentariile frumoase și voturi, nu ma așteptam sa va placa atât de tare. Încă nu am intrat în miezul acțiunii dar promit că merită să citiți. Dacă vă place ce scriu puteți să aruncați un ochi și pe Soldățelul de Plumb, Eternal Stories, His name is Vante sau Snake. Dar să revenim la oile noastre, cum spunea Rabelais,
Ce spuneți, vă place? E încă începutul așa că acțiunea nu e întocmai palpitantă, dar cred că merită citită. Am făcut și un mic aesthetic, de fapt voi face la fiecare capitol cu poze legate de acțiune, sper că nu e chiar atât de oribil, sunt la început când vine vorba de editat :)) M-aș bucura să vă citesc părerile, deci nu va sfiiți. Mulțumesc ♥️♥️♥️