media: As the world caves in- Matt

                  Mina își plimba privirea neutră peste chipurile stăvilite din hol. Treceau și se mișcau robotic, toți diferiți, însă motorizați prin același raționament. Se contopeau în fire, undeva în creierul lor sigur se inflama un întreg circuit firos, roșu,galben albastru. Sclipeau incandescent. Nu îi cunoștea pe toți, deși, dintr-o singură ocheadă voia să le cuprindă alibiului. Și oarecum izbutea să o facă. Toți purtau câte o mască, însă, în jurul marginilor lipiciul începu să se întărească lăsând o pâclă tare, albicioasa să îi dea de gol.

               — Care ți-a atras atenția?

                Vocea lui Seungyeon păli în curiozitatea. Limba îi aluneca pe suprafața unei acadele cu aroma de cireșe. Genul acela de aromă artificială care îți aduce aminte de niste ursuleți gumați și plasticați, sub nicio formă de o citească coaptă și dulceagă.

                 — Nu Seungyeon. Nu e ca și cum mă uit la fața lor și îmi dau seama care s-ar potrivi pentru chestia asta. Avem nevoie de persoana potrivită, sau măcar cineva care să nu pară sceptic.

                  — Majoritatea își doresc bani. Sincer eu aș avea o opțiune. Ce zici de Doyeon?

                  — Doyeon?! Ridică brusc Mina glasul. Te referi la președinta consiliului elevilor. Tu chiar trăiești cu impresia că o persoană la fel de influenta ca ea chiar ar vrea să își dea întâlniri cu bărbați care mai au o suflare și mor?

                  — Doyeon are nevoie de bani, sau cel puțin părinții ei au. Tatăl ei lucrează pentru tatăl meu, i-a cerut o mărire de salariu pentru că fata lui dorește să de-a audiție la nu știu ce companie. Cum o să menajeze sărăcuța consiliul elevilor și viața de idol? Doar privește puțin la ea. Cămașa perfect albă, impecabil călcată. Gulerul e lăsat, ațipit și apretat. Dacă îți cobori privirea spre bustul ei vei vedea că are trei nasturi deschiși. Întocmai trei, nu foarte decoltat, dar îndeajuns încât să i se scalde lumina pe piept, pe acel bronz puțin forțat de copilă ce adoarme la soare cu vre-un roman pe pântece. Ai vrea să nu te uiți, dar ceva te face să privești, iar ea o știe. Poartă o fustă neagră în carouri cu botine și ciorapi până deasupra genunchilor. Încearcă să își astupe goliciunea, precum o parte a personalității ei care tânjește după atingeri, priviri și admirație, de unde  și dorința de a urca pe scenă. Ascunde ceva...

                Mina privi sceptică înspre Seungyeon. Bruneta aruncă acadeaua la coșul de gunoi. Se holba prea strident la Doyeon, iar fata o surprinse. Vorbea cu un băiat în partea opusă a holului și încercă să menajeze și analiza brunetei. Seungyeon pufni într-un rânjet cinic.

              — Am găsit fata perfectă!

              — Greșești! Protestă Mina întorcându-se subit înspre Seungyeon și prinzând-o de încheietura. Bruneta nu se aștepta să fie atinsă de Mina, așa că se îndepărtă cu câțiva pași în spate, iar Mina, stânjenită își drese glasul ca o profesoară ce tocmai a fost corectată de un elev. Doyeon ne-ar putea băga în belele uriașe, să mai menționez încă o dată că e președinta consiliului elevilor ? As putea ajunge exmatriculata și crede-mă, nu am nevoie de asta acum.

                   — Nu te îngrijora! Știu că nu sunt cea mai strălucită persoană, dar pot să îmi dau seama de intențiile oamenilor. Tata obișnuia să vină beat -de fapt încă obișnuiește să facă asta- îmi era atât de ușor să îmi dau seama ce anume își dorește în seara respectivă, păcat că mama nu reușea niciodată să bage la cap ce anume voia el și sfârșea... în fine, o să o iau pe ocolite, dar suntem în chestia asta împreună așa că dacă tu te scufunzi eu te voi urma până la fundul iazului. Ai înțeles?

                Ochii lui Seungyeon sclipeau, Mina înțelegând că fata nu se simțea confortabil. Înghiți în sec și aprobă scuturându-și capul. Era pentru prima dată când auzea pe îndelete ce se petrecea în familia fetei. Când își aducea aminte de tatăl ei bloca amintirile instant. Orice urmă din trecutul pe care Mina îl avuse alaturi de acel om putreziseră undeva pe șoselele acestui loc, spălate de ploaie și inundate de frunze. Nici măcar nu observă că bloca dulapul lui Taeil, care aștepta la câțiva centimetrii cu mâinile în sân. Se dezmetici și își desprinse trupul de suprafața rece de oțel alabastru.

                — Scuze! Murmură Mina ferindu-se din calea lui.

                  Taeil nu răspunse. Își deschise dulapul în liniște privind înspre orarul de pe perete. Mina observă pozele pe care le avea cu Eunha. Aproape că îi uitase chipul, era atât de drăguță. Zâmbea larg alaturi de Taeil în fața unui templu. Amândoi erau îmbrăcați într-un hanbok larg, al ei de culoare galbenă precum o narcisă prematură, iar al lui alb. Nu își putu abține zâmbetul să nu se răsfrângă peste buze și să se arcuiască larg, iar Taeil observă și asta.

              — Aveam 15 ani. Adaugă băiatul închizând dulapul. E trist să te gândești că de atunci nu mai avem poze împreună. De parcă timpul s-a oprit fix în acea clipă, iar restul...restul au fost doar niste secunde pe care nu le mai dumiresc.

               — Știu că e o întrebare stupidă, mai ales după ce am spus în acea noapte, dar te simți bine?

               Taeil își scărpina ceafa oftând. Băiatul arăta bine, deși existau multe detalii care îi trădau starea, iar Mina le cunoștea cel mai bine. Se preocupase adânc de holbatul la trăsăturile lui în timpul orelor, acum îi venea atât de la îndemână să își facă iluzie cu privire la de ce obrajii îi sunt lăsați, sau cum pieptănătura nu respectă unghiul anterior. Doar din aceste mici nelegiuiri Mina realiza că Taeil e frânt.

                  — Nu îți cere scuze, nu am mai fost întrebat cu atât sinceritate de mult dacă sunt bine și adevărul e că încerc. Ba chiar azi am primit înapoi tableta Eunhei, nici nu aveam idee că are una, de fapt nici părinții nu știau. Au găsit-o săptămână trecută îngropată într-un ghizdan vechi. Nu am reușit să o decodez așa că am dus-o la cineva iar acum că o am înapoi plănuiam să plec de la școală pentru restul zilei și să văd ce se mai află pe acolo. Ți-o reamintești cu tableta aceea? A folosit-o vreodată în preajma ta?

                  — În fapt chiar o folosea des la școală. Spuse Mina. Mi-o amintesc bine, cum o ținea la piept și mereu scădea luminozitatea când butona pe ea. Mereu mă întrebam dacă poate să vadă ceva prin acel ecran complet negru, însă părea că petrecea timp îndelungat în ferestrele de dinaintea orelor. Ferestrelea astea erau singurele în care Eunha reușea să își ia gândul de la ore și învățat, de aceea nu îndrăzneam să o mâhnesc și o lăsăm singură.

                — Vino cu mine! Propuse Taeil. Voi garnta eu pentru tine, promit! Ești singura care a fost apropiată de Eunha, atât de apropiata încât îi cunoști și tableta. Eu am fost un frate tâmpit și nu m-am interesat niciodată de starea ei sau de ce anume făcea. Ne vedeam uneori la cină și atât, iar când apucam să fim închiși în aceiași încăpere nu ne scoteam o vorbă, ci doar ne judecam prin priviri otrăvite. Ce spui Mina?

             Își roti capul spre Seungyeon, însă bruneta se evaporase instinctiv din peisaj și la fel se întâmplase și cu Doyeon. Nu avea nici o problema cu absențele de la următoare clase, mai ales că nu de pregătise pentru nici una. Asta putea fi șansa de a se revanșa și de ce nu, de a afla ceva legat de dispariția Eunhei. Cugetă preț de câteva clipe, gândind că Seungyeon ar putea avea nevoie de ea încercă să caute o scuză, sau să pună în balanță opțiunile și totuși, chiar și în acel caz, Taeil era mai important.

               — În regulă.

              Seungyeon pășea în dreptul fetei și nu putea decât să o soarbă din priviri. Nu era genul de persoană care să fie geloasă pe alte fete, însă Doyeon părea a fi o excepție. Era impecabilă. Din cap până în picioare era un fir de aur ce nu se mai termina. Nu avea tocuri prea mari și totuși postura i se alungea într-un cap prelung, topindu-se în claie de păr castaniu. Acum purta un sacou negru, ce o făcea să arate ca o secretară plicticoasă. Doar acele platforme negre copilărești îi mai dădeau credibilitatea unei adolescente mimoză. Tenul i se scutura într-o strălucire pe care sigur o căpătase grație unei rutine stricte. Își încolăcea mâinile în sân pășind alaturi de Seungyeon pe lângă peluza liceului. Mirosea a furtună și nu una gingașă, ci una prea turbată pentru a fi conținută de brațele vânjoase de molid al pădurii.

                 — De ce anume dorești să îmi vorbești? Sparge Doyeon tăcerea oprindu-se la câțiva pași de Seungyeon.

                  — Cum e să fii într-un consil al elevilor?

                   — O! Scutură din cap ușurată. Dacă vrei să te înscrii să știi că perioada de admitere e închisă, dar de îndată ce se eliberează un loc te pot anunța.

                  — Nu vreau. Îmi imaginez că trebuie să fie foarte plictisitor. Totuși președinta consiliului...asta sigur mi-ar plăcea. Nu te speria, n-am de gând să îți fie locul nu e ca și cum cineva m-ar vota după clipul care a tot circulat prin liceu. Tatăl tău a cerut o mărire de salariu, poftim!

              Seungyeon scoase din servieta din piele cu integralele "Versace" un teanc prins într-un șnur de purpură pe care ședeau iscălite literele "Sain Bernard". Cu un gest rapid îi pasă banii în palmele fetei care miji ochii mari.

                — Aici sunt vreo 30 000 de yeni. De ce mi dai mie?

                — Pentru că pot și pentru că sunt ai mei. Nu-mi spune că nu îți trebuie, crezi că te poți târâ pe scenele alea mari doar cu salariu unui amărât de muncitor ? Haide Doyeon, tu însuși ești președinta a ceva, știi bine că inferiorii nu contează. Tatăl meu nu ți-ar fi plătit tatăl niciodată cu atâta. Păcat că eu nu sunt ca el.

               Doyeon apucă câteva bancnote numărând în grabă. Palmele îi tremurau, își ridică iscoditor privirea înspre Seungyeon și izbi banii de pământ. Se risipiră într-un covor verde, rămânând agățata de degetele ei subțiri doar acea bandă de purpură.

             
              — Încerci să mă umilești? Ți-ai găsit persoana nepotrivită.

               Doyeon pași strașnic pe bani, aceștia scrâșnind sub ale sale tocuri precum spicele uscate de grâu. Cu o greutate de fier apucă bărbia fetei din fața ei ridicând-o în sus. Unghiile ei lungi săpau în moleciunea pielii, iar Seungyeon gemu strâns.

                  — Te umilești singura! Nu îți vreau banii murdari. Ești doar o târfă proastă!

              Doyeon o eliberă pe Seungyeon care sfârși tușind însă când criza lipsei de aer se pierdu, se prăbuși într-un hohot de râs. În colțul ochilor ei apărură lacrimi, iar obrajii erau din nou sărutați sălbatic de sângele unor bujori japonezi.

   
                — Saint Bernard. Banda aia pe care o ți in mână e singura ta cheie înspre ceea ce vrei să faci. Ești frumoasă și poate că și talentată, dar ești săracă și asta e un impediment. Pe spatele benzii ai un număr de telefon, dacă te răzgândești sună acolo. Mai bine o târfă proastă decât una săra!

                  Mina îl aștepta pe Taeil în mașină. Afară se porni un vânt încă monoton, însă câteva gloanțe de apă ciocneau parbrizul în grabă. Observă un breloc drăguț în forma unui caracter animat japonez. Nu cunoștea partea această pe care Taeil nu o afișa. De obicei se spune despre bărbați că vehiculele pe care le conduc sunt o poartă către interiorul lor și poate că într-adevăr era așa. În spate zări un sac de mâncare pentru căței, câteva doze de soda și în rest totul părea aranjat. Înainte de a apuca să mai inspecteze locul Taeil izbucni înăuntru. Părul i se scurgea pe frunte în valuri apoase. Tremura, deși Mina dibui că nu era din pricina frigului. Își deschise geaca de fâș scoțând alert tableta de sub ea. Era exact cum și-o amintea Mina, parcă încă putea rememora mânuțele mici ale Eunhei scrollând incontrolabil.

               — Crezi că o să găsim ceva? Întrebă Taeil, așteptând ca ecranul device-ului să se lumineze. Mina refuză în a îi răspunde și doar privi ecranul ce își schimbă întunecimea într-un fundal minimalist, galben cu citatul: "We're not who we used to be". Ambii au avut nevoie de un moment pentru a penetra adânc mesajul și când în sfârșit îl înțeleseră părul li se zbârci pe șira spinării. Taeil , cu un gest apăsat lungdin deget ajunse pe ecranul principal.

                 Nu erau multe aplicații, însă prima pe care o deschise fu galeria. În afară de câteva poze downloadate ce nu aveau nicio importanță, în rest nu se mai arăta nimic. Eunha nu avea rețele de socializare, așa că Taeil intrase direct la jurnalul de apel unde pre surprinderea lui nu zăcea decât numărul mamei sale.

                 —Nu-i nimic pe aici. Răsuflă îmbufnat trântind tableta de genunchi.

                 — Ai incercat mesajele?

                 Taeil oftă reaprinzând ecranul de blocare. Se îndrepta direct spre iconul mesageriei, apăsând scurt. Existau cinci mesaje. Primele două erau adresate mamei și Minei. Șatena înflori un zambet nostalgic atunci când își văzu numele acolo, tânjea după acele vremuri în care viața nu îi era atât de complicată. Mai existau însă alte două mesaje. Unul primit de la o așa zisă: "Yumi" și celălalt de la un utilizator notat "Anonim". Taeil verificase mai întâi mesajele intitulate Yumi.

                Eunha: Ai spus că lucrurile se vor desfășura întocmai după cum mi-ai promis. N-a fost deloc așa -_-

Yumi: Nu aveam de unde să știu. Dacă ești atât de marcată de ce s-a întâmplat atunci încearcă să le spui, deși nu vor fi bucuroși să afle.

Eunha: Ști bine că nu pot să fac asta. Yumi, vreau doar să las totul de o parte și să mă opresc. Ai idee cum aș putea face asta?

Yumi: Eunha, nu poți să pui punctul a ceva ce tocmai a inceput. Asta e viața, maturizează-te!

                Acestea erau ultimele mesaje, restul conversațiilor fiind șterse. Data în care s-au petrecut era în urma cu doua săptămâni înainte de dispariția tinerei. Mina se holba la Taeil, era limpede că Eunha într-adevăr își băgase nasul unde nu ar fi trebuit, iar pentru ea nu mai existase o cale de scăpare.

                — Cine e nenorocita asta? Mârâi pentru sine Taeil încercând să îi apeleze numărul. Așteptase preț de câteva secunde cu apelul deschis, până ce robotul anunțase că numărul apelat nu mai există. La naiba! Înjură acesta.

                 — Haide să le verificăm și pe celălalte. Sugerează amorțită de câteva picături de lacrimi Mina.

Eunha: Răspunde!

Îți știu jocul, știu că dacă nu îmi răspunzi azi îmi vei răspunde alta dată. Asta e meseria ta, să te ocupi de noi!

Yaah! Nu mă ignora, nu îi va plăcea să audă despre dezinteresul tău.

Ok...

Au trecut trei zile și nimic. Ați promis că mă veți chema înapoi. Cu ce am greșit? Uite, îmi pare rău pentru ieșirea nervoasă, acum sunt bine, o pot lua de la capăt. Doar sunați-ma la dracu!

Anonim: Dragă Eunha, a fost o plăcere să te avem printre noi. Îți mulțumim pentru tot, însă serviciile tale au expirat. Te rugam sa nu ne mai contractezi. O zi frumoasă!

                  Mesajele erau trimise la intervale de timp diferite. Însă ultimul fusese trimis cu doua zile după dispariția fetei. Anonim nu avea nici un număr de telefon atașat, ca și cum era doar un robot tembel. Taeil închise tableta așezând-o în spațiu de sub volan. Un mic orificiu in care puteai să depozitezi obiecte.

                 — Ce crezi că înseamnă toate astea? Izbucni Mina.

                 — Eunha pățise ceva, era băgată adanc într-un loc în care nu trebuia să fie. Nu înțeleg însă cine era Anonim și de ce îi scrisese asta după dispariție. Pesemne nu o cunoștea, însă Yumi... Yumi tot încerca să îi țină gura închisă într-un fel sau altul și nu îmi pot imagina de ce.

                   Ploaia tenebră fluiera din ce în ce mai violent. Parcarea deveni subit goală, doar semnele de trafic strălucind gârbovite de furtună. Taeil privea pierdut printre gânduri spre parbrizului care acum arăta ca o oglindă de pe care se scurgea apa în formă de cascade. Mina avea însă rea multe gânduri. Căuta prin amintiri frânturi de conversații pe care sa le f avut cu Eunha în care sa se regăsească o temere, un anonim sau o Yumi. Oricât încerca să înoate în vastul ocean al memoriilor, nu putea să pescuiască nimic. Tăcerea însă fu demolată de un apel pe telefonul Minei. Tânăra apucă agonizată de oboseală mobilul fără a mai verifica cine o apela. Taeil doar privea cu mâinile în buzunar înspre o clădire veche ce stătea strașnic în fața furtunii.

              — Alo?

              — Cum îți merge Mina? Ai găsit ceea ce căutam?

               Mina nu răspundea. Nu își putea da seama cu cine vorbește, așa că doar așteptă împietrită.

               — Ești cu cineva, pentru că altfel mi-ai fi răspuns. Ți-e frica sa afle cu ce te ocupi de fapt? O haide micuțo, cu siguranță va fi încântat! În fine, dacă vrei sa mă tratezi cu tratamentul tăcerii o să trec la subiect. Urmează o petrecere incredibil de importantă și te vrea acolo de mână cu prietena ta și cu viitoare ta prietena din liceu pe care sper că deja ai descoperit-o. Tematica e bal mascat. O sa primești la ora șapte o livrare din partea mea, va fi adusă de Namjoon. Să fii discreta, doar nu vrei să moară biata ta mamă înainte de termen, nu?

              Yeonjun își petrecea timpul alături de lotul de înot. Regionalele se apropiau, iar așteptările mărețe fluturau deasupra capetelor lor. Nu apucase să cugete asupra sărutului, era atât de ocupat încât nu mai cunoștea plăcerile vechi. Fiecare gând năștea un nou zbucium, o lumină ce încerca să îl convingă că va eșua. Se confrunta cu frică asta de mult, frica de a înota nu spre suprafață, dar spre fund. Își imagina cum trupul i se zbate printre alge țepoase și cum peștii i se strecoară deasupra ochilor in forme obscure de jad sau auriu. Putea să simtă apa cățărându-se de pe tălpi pe frunte, până ce era absorbit de bule lichide și dispărea în negura oceanului.

                    — După concurs ne spargem. Sugeră într-un hohot de râs un alt atlet, bătându-l în valul de râs pe Yeonjun peste umăr.

                  — Lăsă-l, nu vezi că hyung e pe gânduri.

                  — Nu sunt. Reveni la realitate Yeonjun. Evident că petrecem după. O să ne îmbătăm până nu mai vedem pe unde să călcăm. Poate facem rost și de pastile.

                  — Facem. Vociferă bucuros un brunet din stânga lui Yeonjun. Ce dracu face călugărul drogat cu taică-su la director? Întrebă el după o pauză în vorbire.

              Yeonjun își întoarse instantaneu corpul unde într-adevăr îl surprinde pe Ten și tatăl lui discutând ceva cu directorul. Îi putea analiza profilul perfect. Avea o pieptănătură caraghioasă, scurgându-se molcom pe fruntea lui. Purta o cămașă neagră și jeanși albaștri, iar deasupra cămășii agăța sumbru crucea aurită. Băiatul avea privirea ruptă pe podeaua de sub el, iar mâinile îi era încolăcite la spate. Yeonjun nu își putu abține zâmbetul să nu răsară într-un vrej luminos de dinți perfect aliniați și amintirea acelui sărut. Atunci când Ten purta crucea strâns pe gât Yeonjun îl privea distant, înțelegând că alegerea lui primă n-avea să fie niciodată el.

                  — I-a înmânat diploma de sfârșit de an. Pe ăsta sigur îl mută. Își dădu cu părerea alt atlet.

                — De unde ști asta? Iabuzni Yeonjun.

                 — Pentru că și eu am primit diploma aceea când m-au dus la internatul sportiv. E ca un fel de recunoștință și merite pentru activitățile și notele elevului. In cazul meu nu era o diplomă întreagă, au irosit degeaba hârtia căci doar un petic era completat cu acele puțin note de zece.

                   — Și alea la sport. Interveni un coleg stârnind râsul celor din jur. Toți în afară de Yeonjun care își croia drumul șerpuit înspre Ten și al său tată.

              — Bună ziua! Salută bâlbâit.

              —Buna fiule! Yeonjun,nu? Întrebă tatăl lui Ten întinzând lung mâna. Yeonjun i-o scutură asigurându-l că într-adevăr acela îi era numele, deși în clipele acelea și-ar fi dorit să fie ordine altcineva, numai nu sărmanul Yeonjun cu inima zdrobită. Ai lipsit de la slujbe. Îl dojeni bărbatul.

                 — Ce faceți aici? Îl întrerupe blondul, fără a își apăra pozitia de păcătos in fața acestui preot. Plecă capul precum cel al unui retezat.

                  — Am venit să ne luăm la revedere de la director. Ten se va muta la internatul bărbătesc catolic.

                   Chipul i se strânse într-un mănunchi de expresii ce încercau să astâmpere un bocet violent. Privi înapoi spre Ten, care la fel, era atât de pierdut în ochii celuilalt încât Yeonjun doar își văzu reflexia amețită, scluptată în ochii acestuia. Era crud. Al naibii de crud

                  — Pot rămâne singur să discut cu Yeonjun? Ceru voi Ten. Tatăl lui îi aruncă drept răspuns o figură acră.

                  — Întârziem. Încercă acesta sa își apere poziția.

                  — Doar doua cuvinte și vom fi plecat. Te rog!

                Bărbatul se înduplecă, își roti exasperat ochii în cap și își pierdu urma pe hol înghițit de sonerie și câțiva elevi târziu ajunși la ore. Dispăruseră până și grupul de atleți, iar sub lumina de plumb a unei după-amieze ploioase coexistau armonios doi copii îndrăgostiți.

                — Când te vei întoarce? Dori Yeonjun să știe,cu o curiozitate îmbibată în lacrimi.

               — Anul viitor. Până atunci voi studia teologia și restul materiilor acolo.

                 — Minunat! Constată baiatul mușcând lacom din buza de jos, obrajii îi luau foc din pricina furiei. Te voi putea vedea în timpul liber?

                  — Ți-am mai spus, nu. Nici nu vei dori să mă vezi. Voi fi hidos. Or să mă tundă periuță, voi îmbrăca o uniformă urat mirositoare și voi avea crucea asta permanent la gât. În plus, vei uita curând. Incepe campionatul, ai altele pe cap. Vei fi uitat de mine înainte ca măcar să îți amintești.

                — Nu voi uita. Nu voi reuși să te uit. Ce-i drept vei arăta oribil tuns, dar nu te voi uita și tot voi dori să te văd. Când credeam că mă îndrăg....

                  — N-o spune! Îl opri cu seriozitate Ten. Nu schiță nicio o emoție, pe când Yeonjun începu să suspine. Crezi prost. Îți mulțumesc pentru că mi-ai fost singurul prieten de aici. Îți mulțumesc pentru tot!

               Ten se clinti din marmura care-i acaparase trupul și întorcându-se, mârșălui înspre ieșire. În schimb blondul doar privea cum silueta lui se îndepărta cu fiecare lacrimă scursă. Vântul răcnea prin zăbrele, iar ploaia râdea în hohote în fața acestei despărțiri. Yeonjun se străduia să își controleze plânsul, pentru că dacă l-ar fi lăsat să evadeze ar fi fost mai zgomotos decât ploaia. Sunetul unui mesaj acompanie serenada haosului încuiat între un coridor și o natură neputincioasă. Yeonjun își șterse în grabă lacrimile cu podul palmei și verifică.

Red_Monk: Și eu mă îndrăgosteam de tine și încă o fac. O să mă îndrăgostesc de tine până o să mă satur, iar anul viitor când mă reântorc vreau să îți regăsesc parul albastru. Doar așa mă voi putea asigura că Yeonjun a rămas acel Yeonjun de care mă îndrăgostisem nebunește.

                 — El era! Scandă Yeonjun și într-un răsuflu o luă la fugă. Picioarele îi alunecau pe coridor și imaginile laterale se prelingeau precum niște pete de culoare studiate printr-un caleidoscop.

          
                   Ajuns în miezul iadului dezlănțuit strigând numele băiatului pe care îl iubi cu adevărat fu întâmpinat doar de pădure. Îl privea cu ochi dureroși, ai unei mame ce tocmai era spectatoare a unui dezastru emoțional cu care se confrunta copilul ei. Și-ar fi dorit să îl acopere într-un ierbar de îmbrățișări și să îl legene printre crengi, dat în iubire nu își avea locul. Ea îi putea apăra doar de primejdiile ce îi așteptau la pândă după toată salbaticia pe care o fierbea înăuntrul ei. Îi apăra de un Seul primejdios, care tot încerca să îi răpească copiii nepregătiți. Deja le luaseră pe Mina, Seungyeon și Ten și mulți mulți alții în fapt. Acum pădurea mușca cu dinții de mezinul familiei, pe care îl voia cu orice preț în cuibarul ierbos. Îi acoperi zarea în așa fel încât Yeonjun observa doar un luminiș dens și plouat, amintindu-si cât de limitat este că ființă umană.

                  Mina își îneca amarul într-un ceai de mușețel in timp ce privea cum noaptea țesea o pânză groasă și de nepătruns. Nu primi încă niciun mesaj sau apel de la Seungyeon și sincer nu și-l dorea, voia sa se bucure de o zi in care mintea să îi zguduie subit doar din pricina gândurilor neutre, ca ploaia, testul de mâine, un roman necitit părăsit pe vreo noptieră și un film pe care îl văzuse în trecut și de care brusc își reaminti. În schimb ea era nevoită să se gândească la ce naiba se întâmplase cu Eunha, sau ce prostii făcu bruneta, la Jiyong și bătu lui umană. Toate astea o consumau precum o ciuperca de mucegai. Ecranul mobilului vibra, iar mesajul ce apăru o făcu să țâșnească precum o oală sub presiune: " Sunt la colț. Vin-o să îți iei coletul"

                Mina aruncă un cardigan negru peste umerii ei goi, de care se lipeau doar două bretele ale unui maieu alb și cobora îndată. Jos, mama ei privea în întuneric o emisiune. In trecut obișnuiau să o privească amândouă, dar acum, când Mina i se alătura femeia adormea în câteva secunde de la începere. Fata înțelesese că acel somn era unicul în care se putea odihni pe îndelete, neavând frica că nu ar găsi-o nimeni în cazul în care ar fi murit. Era dureros, dar erau purul adevăr. Afară natura se potoli, mirosea a iarbă și asfalt ud. Mirosea frumos. Mina grăbi pasul când observă farurile pâlpâind. Își lipi bărbia de piept gândind că un vecin ar fi putut să o vadă și mai apoi să îi destăinuie mamei sale că prea iubita sa fiică își da întâlniri noaptea cu bărbați. Și totuși așa era. Namjoon deschise ușa îndată ce o zări, încercând să nu se arate fericit la vederea ei.

                   — S-au inundat drumurile la intrare, de aceea am ajuns atât de târziu. Explică acesta.

                   — Doar dă-mi pachetul. E frig și mă grăbesc.

                   Namjoon se apropie de Mina și cu degetul mare feri cardiganul de pe umărul fetei, observând că brațele îi erau complet zvârcolite într-o goliciune lăptoasă.

                — La naiba, tu nu ai auzit de răceli? O dojeni Joon ferindu-si geaca de pe umeri și așezând-o pe corpul fetei, care îndată se scufundă în marea de material.

               Namjoon o privi preț de câteva clipe, era frumoasă, deși ochii îi erau înconjurați de cearcăne și câteva lacrimi imprimate pe a sa piele. Se dezmetici când mina bătu în geam pentru a îi face semn să se grăbească, așa că Namjoon deschise portiera și îi înmână o cutie albă, cu un model dantelat legată cu o fundă neagră din dantelă.

                — Jiyong a ales rochia, eu nu mă pricep la din astea.

                — Mi-ar fi plăcut să ma aflu în situația în care să nu fi trebuit să port o rochie, mai ales știind pentru ce eveniment e. Transmite-i mulțumiri.

                 Mina nici nu se uită înapoi, nici măcar nu realiza că încă purta geaca lui Namjoon. O apucă la fugă când observă că vremea își ascuți și mai tare colții.

               — Măcar mi-a luat geaca...

                Ajunsă înapoi în camera ei și tremurând de frig își aruncă corpul pe pat in dreptul cutiei. Nu și-ar fi dorit să o deschidă, dar era mult prea curioasă. Desfăcu funda și scoase capacul. Rochia era învelită într-un ambalaj de hârtie pe care se odihnea un mic bilețel.

" Ai spus că pseudonimul tău e Suisen, adică narcisă în japoneză și într-adevăr, galbenul pal arată sublim pe tine, de parcă polenul și mierea se scurg duios de pe netezimea unui pieli strălucitoare, dar vreau să te privesc și să îmi iei răsuflarea, de asta am ales negru. Vreau să pui piciorul în prag cu rochia asta și toate privirile să se piardă într-o negură feminină. La urma urmei și în tine zace un întuneric macabru, ar fi păcat să nu îl punem in valoare."

Cu drag,
al tău Jiyong

              Mina apucă rochia și observă că era lungă, mulată, că spatele îi era gol și ca se răsfira într-o crăpătură pe care nu știa dacă avea curajul sa o poarte potrivit. Se hotărâ sa se schimbe. Renunțase cu rapiditate la top și pantalonii largi și își acoperi corpul în acea ploaie de material negru. I se mula perfect pe cirp, deși avea impresia că arăta a o scândură în ea. Slabise in ultimele zile ,coastele înțepând elasticitatea rochiei. Se învârti în fața oglinzii lunguiețe, crăpătura de la picior era o nimica toată in comparație cu cea de la spate, era atât de joasă. Ce-i drept arăta bine, dar avea o stima de sine prea scăzută pentru a se prezenta așa. Înainte de a se dezbrăca din nou aruncă o privire fugară către pervaz observând ca draperiile nu era trase si ca geamul îi contura figura atât de clar de parca privea prin luciul unui izvor. Se repezi rușinată să le tragă, iar jos, rezemat de capota mașinii era Namjoon privind lung către geamul ce o surprindea pe șatenă. Acum se priveau reciproc. Erau conștienți că în acea privire se ascundea un șir lung de reproșuri și tensiuni, dar Mina le feri pe toate la o parte precum praful alb al  unei crete pe o tablă, tragand brutal de ața ce declanșa jaluzelele sa se urmeze una pe cealalta ca într-un domino.

După o oarecare pauza am revenit cu un capitol lung, consistent, dar sincer printre preferatele mele. Sper că vă place la fel de tare precum îmi place si mie. Char sunt curioasa sa va aud teoriile despre dispariția Eunhei si despre noul personaj Doyeon, ce credeți, va fi negativ sau pozitiv? Are y'all shipping Namjoon and Mina as hard as I am? Și mai ales ce credeți că se va întâmpla între Yeonjun si Ten.Va aștept opiniile căci mă ajuta enorm. Mulțumesc mult pentru susținere! ❤️❤️❤️