Media: Small-town boy-   Bronski Beat

         
            Yeonjun se trezi sub acoperișul unei biserici, vegheat de sfinți, serafimi și îmbătat de mireasma tămâii. Era așezat pe o bancă din lemn proaspăt lustruită, având impresia că șezutul i-ar fi putut aluneca la orice oră. Se afla într-un punct în care ultimele ore din viața lui au dispărut, putea auzi fragmente sparte din ce s-a întâmplat, însă nu reușea să vizualizeze cum și de ce era acolo. Își împinse amintirile într-un raft ascuns și încuiat. Chipul lui Ten însă îi rămăsese în minte. Brunetul era așezat în fața altarului, în genunchi rugându-se. Jumătate din silueta lui era luminată de vitraliile aprinse de farurile mașinilor care treceau, arăta ca o semilună protectoare, iar el steaua ce se rotea în jurul lui.

             — Îți răspunde? Întrebă cu glas sugrumat Yeonjun încercând să își îndrepte spatele amorțit.

           
            — Dumnezeu? Momentan nu. Acum ascultă. Îmi va oferi un răspuns mai târziu.

              — Știi și eu am încercat chestia asta cu rugatul. Nu cred că Dumnezeu m-a ascultat, pentru că încă nu am primit un răspuns.

               — Poate mai trebuie să aștepți. Spuse Ten finalizându-și rugăciunea printr-o cruce mare.

               — Nu o să spui nimănui ce s-a întâmplat în seara asta. Ai înțeles?

            Vocea mult prea amenințătoare a lui Yeonjun îi reaminti cu cine stă de fapt de vorbă. Băiatul cu păr scurs din pântecele cerului încerca pe cât posibil să își poarte armura dr zale cu vitejia, dar lacrimile formate în colțul ochilor îi dădea de furcă. O singură adiere mai barbară de vânt și  s-ar fi prăbușit în plâns. Lăcașul de cult era însă mut, abandonat într-o tăcere mortuară. Ten se așeză lângă Yeonjun privindu-i insistent julitura de pe tâmplă.

                 — Ce au vrut de la tine?

               Întrebarea inocentă din partea lui Ten îl făcu pe Yeonjun să chicotească, pentru ca mai apoi să plângă isteric. Băiatul de lângă îl privea acum mult mai duios, nu știa cum să îl consoleze, iar predica divină nu își prea avea locul. Yeonjun se ridică în capul oaselor îndreptându-se înspre ieșire.

                — Nu te-am adus aici ca să pleci imediat după. Ia loc și încearcă să te calmezi.

                — Să mă calmez?! Răbufni Yeonjun. Ai idee prin ce am trecut? Știi cum mă simt? Nu. Nu știi! Nimeni nu știe. Toți mă văd ca atletul amuzant și de treabă, mereu simpatic față de cei din jur și sunt sătul! Sunt sătul să mă comport frumos când tot ce primesc în schimb sunt pumni! Doar pentru că sunt dif-dif...

             Glasul i se sparse într-un icnet pițigăiat. Ten simți nevoia că trebuie să intervină. Își croi drum până în apropierea lui încolăcindu-și stângaci brațele în jurul taliei lui Yeonjun. Băiatul, străpuns de lacrimi îl apucă strâns de tricou măcinându-și capul în materialul de bumbac pe care îl udă cu lacrimi amare.

                — Pot să dorm aici în seara asta? Murmură Yeonjun cu vocea încă sugrumată de gemete și suspine.

               — În regulă! Aprobă Ten eliberându-l pe băiat din strânsură.

                — Nu o să pleci, nu?

              Yeonjun îl privea ca pe un cățeluș. Cu ochii bulbucați și sticloși, implorându-l pe brunet să rămână. În mod normal ar fi refuzat, dar cineva trebuia să aibă grijă de băiatul încă confuz. Dimineață l-ar fi strecurat pe Yeonjun, iar tatăl lui l-ar fi găsit în biserică. Împușcă două păsări cu un singur glonț.

            În suburbia uitată de lume, zilele rele treceau neânsemnate lăsând amprente pe victime, însă nevătămând reputația unui oraș fantomă unde nimic neașteptat nu trebuia să se întâmple. Mina și Seungyeon se pregăteau de zor pentru următoarea întâlnire, dar încă nu au găsit oferta potrivită. De asemena Mina urma să îl însoțească pe Taeil în Seul tot în acest weekend. A setat cu băiatul o oră potrivită la care aveau să se întâlnească, mai exact la două dimineața și să pornească înspre metropola ce le supraveghea din depărtarea existența.

                — Ai găsit ceva nou? O întreabă Seungyeon pe tânăra cocoțată pe bordura de metal a scărilor, mișunând prin profilele care acceptaseră propunerea de întâlnire compensatoare a brunetei.

             — "Mascul înfierbântat de 73 de ani caut o fată tânăra, brunetă și drăguță. Îmi place roleplay-ul. Ce spui?". La naiba Seungyeon, primești doar genul acesta de mesaje! În felul acesta nu o să găsim nimic bun. Se ofensă Mina lipsită de răbdare.

                 — 73 de ani? Mm, dacă plătește bine....

                 — Nici să nu te gândești! O întrerupse Mina.

                  Seungyeon scoase din geantă o sticlă de "Banana milk" în care înfipse cu putere paiul, sorbind lichidul dulce ce îi mângâia gura uscată. Curea liceului tremura sub razele mai fierbinți ca de obicei a unui soare răzleț pe un ocean învolburat de nori. Își petrecuseră toată pauza refuzând oferte, deși au promis că nu vor interfera jobul cu școala. Adrenalina și banii le țineau în priză pe ambele.

                 — Mina-yah!

                 Vocea masculină din apropiere ce o abordă pe șatena absorbită într-un ecran luminos o făcu să tresare. Cunoștea tonul acela pe dinafară, dar niciodată nu și-l imagina spunându-i numele în public, dezinvolt cu atâta entuziasm. Taeil se apropie ocupând loc în dreptul ei, în așa fel încât umerii li se atingeau.

                 — Am găsit un motel ieftin la care putem sta. Plătesc eu, nu e nevoie să îți faci griji însă ar fi de preferat să îți aduci mâncare de acasă pentru a nu mai cheltui în oraș. Sâmbăta la două. Ne vedem în gară.

               Taeil își plasă palma peste spatele ei lovind-o cu gingășie, prietenește. Obrajii Minei s-au aprins instant. Seungyeon însă o privea sceptică sorbindu-și băutura. Și-ar fi dorit să îl oprească pe Taeil din drum și să îi ceară socoteală, dar zvonurile despre ea încă mai circulau pe holurile liceului. Învățase să nu le bage în seamă, așa că o confruntare cu Taeil nu ar fi adăugat paie pe foc situației.

                   — Ce a fost asta? Întrebă Seungyeon după ce băiatul se îndepărtă. Sâmbăta, două dimineața, motel? Nu îmi spune că te-ai apucat și tu de ce fac eu. Mina-shi, te credeam fată cuminte! O contabilă de încredere, dar se pare că m-am înșelat.

                — Nu e ceea ce crezi. Taeil crede că Eunha e în Seul și ne vom duce să o căutăm și să lipim postere cu fața și detaliile ei.

                 — Și dintre toți prietenii lui te-a găsit pe tine. Nu crezi că e ceva putred la mijloc?

                — Ce vrei să spui cu asta?

                 Seungyeon își termină băutura aruncând recipientul la coș, apropiindu-se de Mina.

 
               — Mina, tu nu ești de nasul lui. Probabil vrea să îți facă felul pentru o noapte și să îți zdrobească inima. Ai văzut ce anturaj are, nu o să faci parte din el ești prea retrasă pentru asta. Tu ești o larvă, iar el e un colecționar de fluturi. Nu faci parte din colecția lui.

             — Serios? Mulțumesc mult! Știi ceva, dacă m-ai citit atât de bine de ce nu faci asta de una singură. Uită că m-am implicat vreodată în treaba asta, sunt prea retrasă pentru a face așa ceva, sunt o banală larvă.

             Mina se ridică nervoasă, trăgând rucsacul după ea și abandonând-o pe Seungyeon. Pentru prima dată un băiat frumos și simpatic prezenta interes în persoana ei, de ce trebuie să fie ceva la mijloc? De ce trebuie să fie mereu larva când la fel de ușor poate fi fluture. Nu îl va părăsi pe Taeil, ci din contra i se va alătura. Seungyeon a apărut în viața ei din senin, însă ea își plănuise viitorul alături de acest băiat și nu îl putea lăsa de izbeliște. Bruneta se va descurca și singură, la o adică face asta de mult timp, nu e ca și cum ar fi putut să o influențeze la nesfârșit.

              — Bine Mina, dar să nu îmi ceri bani data viitoare când ne întâlnim! Bolborosi Seungyeon deranjată de atitudinea prietenei sale. Își aruncă trupul de un zid, prelingându-se în jos pe trotuar înjurând în bărbie.

           Ten reveni la școală. Viața lui online a luat o pauză, întrucât după incidentul cu Yeonjun și-a dezactivat contul pentru câteva săptămâni. În noaptea aceea Yeonjun a înnoptat în biserică și dimineață, înainte ca măcar să se trezească băiatul părăsi lăcașul. De atunci nu mai aflase nimic de el. Lipsise câteva zile de la școală, dar se aștepta la asta. Experiența liceului nu era nici pe departe cum și-o închipuise. Fără Yeonjun se simțea singur, mai singur ca de obicei. Chiar dacă pe coridoarele scolii nici nu se salutau, simțea că avea un protector. O unică persoană care să îl privească pentru cine este cu adevărat.

           După ce ora de educație fizică se sfârși, Ten își aruncă tricoul alb și transpirat într-un colț al vestiarului punând pe el aceiași cămașă roșie în carouri sub care se ascundea un tricou negru. Își fixă șapca neagră pe cap pentru că părul nu i se așezase calumea, părăsind sala de sport. Era înconjurat de elevi, ale căror nume le cunoștea și totuși i se păreau atât de străini. Majoritatea ascundeau ceva, în ochii bulbucați, în cârlionții părului, în buzunarele pantalonilor de trening gri. Pășeau pe același asfalt în moduri diferite, lăsând amprente variate și totuși marcând același pământ. Singurele tălpi  identice erau ale sale și ale lui Yeonjun. Aceiași dimensiune, aceiași presiune pusă pe sol și totuși nu le puteai găsi acum. Oricât ai fi scormonit, acele urme de tălpi erau vânturate de briza haotică a unui climat încă nehotărât. Ten își așeză ghiozdanul pe spate pregătit să intre în liceu pentru ultima oră, biologie, dar silueta zveltă și totuși micuță a unui băiat cu păr de ocean îl opri. Yeonjun stătea rezemat pe zidurile din cărămidă ale liceului așteptându-și prietenii

                Erau încă în parcare unde își lăsau profesorii mașinile, așa că în toată aglomerația aceea nu se aștepta să îl zărescă, se bucura însă numai să îl privească. Părea mai vesel ca înainte, chiar fuma, dar își stinse de îndată tigara când puhoiul de elevi au dat năvală. Unul dintre amicii săi îl salutase luându-l în brațe, gest ce vizibil îl timora, dar nu avea scăpare. Colegii din lotul de înot îl înconjuraseră, râzând și făcând glume proaste fără a avea nici cea mai vagă idee cu privire la starea psihică a băiatului. Și-ar fi dorit să înainteze, să îl salute sau pur și simplu să treacă pe lângă el, dar îi era frica. Frica de a se trezi din beția sentimentelor. Propulsat puțin mai în față de ceilalți băieți, Ten se apropie îndeajuns de tare încât să le audă discuția.

                  — Nu îmi spune că ți-ai găsit o femeie de vreo 40 de ani sexy care te întreține acum și de asta nu ai mai dat pe la școală?

                   — Nu frate, îl opri jenat Yeonjun, am avut alte treburi. Acum m-am reântors și am in plan să reintru în lot. Nu aveți șansă la naționale fără mine!

                   — Ăsta-i spiritul! Bătu palma entuziasmat un alt băiat de alături. Cum rămâne cu pastilele? Când ne întâlnim?

            Yeonjun își îngropa capul în piept zâmbind jenat. Un geamăt jalnic îi părăsi buzele.

                — Momentan nu pot să fac rost de ele. Am cam dat-o în bară cu furnizorul, dar voi remedia situația cât de curând.

             Discuția despre droguri a continuat, făcându-l pe Ten și mai nervos. După toate întâmplate Yeonjun încă își dorea să își pună viața în pericol. Cu ce scop? Conversația lor s-a lungit, așa că a fost nevoit să se retragă mai departe. Când se îndepărtă de grup observă că un bărbat matur se apropia de grupul de băieți. Îl recunoscu de îndată, nu avea cum să îi uite chipul. Era bărbatul cu care Ten se săruta în seara în care au avut căutările Eunhei au avut loc. La naiba Yeonjun! De ce trebuie să intri mereu în belele? Fixându-și șapca și mai adânc pe cap, Ten se apropie de grupul de persoane.

               — Mă scuzați! Se introduse brusc în discuție străinul.

   
                 — Cine dracu mai e și ăsta? Pufni în râs un băiat care mai apoi își aprinse o țigară.

                 — Hyung, ți-ai chemat tatăl la școală?

               Grupul începu să râdă la gluma care de altfel era extrem de proastă, în timp ce Yeonjun se fâstâcea. Înghiți în sec simțind cum începe să se sufoce. Retrăia nu numai noaptea pe care și-o petrecu alături de acest bărbat, ci și noaptea terorii pe care a încercat să o îngroape în trecut.

                  — M-ai mințit! Îl bruscă bărbatul. Ai spus că nu ești minor. M-ai muls de bani pentru a mă avea la mâna nu-i așa? De unde naiba a aflat soția mea?

                 Bărbatul îl apucă pe Yeonjun de umeri trântindu-i trupul de ușile liceului. Băiatul se împiedică prăbușindu-se pe trotuar.

                  — Yaah nene, ai greși persoana! Nu vezi că suntem patru împotriva ta?

                — Târfo! Răcni acesta scuipându-l pe Yeonjun. Băiatul se abține din greu să nu izbucnească în plâns, nu de față cu toți, nu acum Yeonjun, își repeta încontinuu.

                — Ăsta chiar și-o cere! Ai ghinion moșule că pauza s-a terminat și profesorii nu sunt aici. O să mănânci bătaie!

               Colegul mai solid al lui Yeonjun își ridică mânecile bluzei încordându-și umerii lați. I s-au alăturat curând și ceilalți, făcându-l așadar pe Ten să se calmeze. Însă lucrurile au degenerat rapid. Bărbatul scoase din buzunar un briceag pe care începu să îl rotească printre degete ca un ninja priceput.

                — Moon Jun-yah, cred că ar trebui să o tulim! Știi ce se întâmplă dacă ne mai implicăm într-o bătaie, ne dau afară.

                Lui Moon Jun îi fu deajuns. Mușchii i s-au dezumflat la fel de repede cum acel briceag se plimba de la deget la deget în mâinile agresorului. Îi aruncaseră o privire grăbită lui Yeonjun părăsind scena luptei în fugă.

                 — Ce mai aștepți? Îl înfruntă Yeonjun ridicându-și capul de pe trotuar. Omoară-mă!

             Agresorul se ghemui în dreptul lui împingându-i capul în spate cu ajutorul părului pe care îl apucă în pumni.

              — Oricum nu mi-a mai rămas nimic, aș putea să îți tai beregata acum, îl amenință trecând tăișul peste pielea netedă a tânărului, dar nu o să te omor, ci o să te fac să sângerezi până o să îți dorești să mori. O să îți distrug fața asta frumoasă pentru a nu mai păcăli și alții ca mine.
            

                 Îi presă cuțitul de frunte până când o dâră de sânge închis la culoare se prelingea, coborând tăișul până în dreptul sprâncenei negre și stufoase, în timp ce Yeonjun își mușca buza inferioară de durere fără a scoate un sunet.

                  — Oprește-te! Răcni Ten care se repezi asupra lui cu un bolovan. Din toată puterea i-l arunca peste coloană auzind cum oasele i se rup sub greutatea pietrei.

     
              Dar nu fu de-ajuns, căci agresorul încă avea cuțitul în pumn înfingându-l în coapsa lui Ten. Spre deosebire de Yeonjun acesta nu își putu ține gura închisă, țipă ca din gură de șarpe când lama îi împunse carnea moale și usturime de după îl făcea să se vaite de durere. Yeonjun își reveni, ridicându-se de pe jos și târându-l pe Ten în holul liceului. Strigatul brunetului alertă întreaga școală. Însă Ten nu țipa numai din cauza usturimii, ci și din cauza a ce va urma după. Tatăl lui avea să afle și la fel putea afla și Yeonjun ce ratat se ascunde de fapt sub masca brunetului care tocmai i-a salvat viața de două ori la rând.

             După o zi tumultuoasă Mina își împacheta lucrurile pentru a pleca alături de Taeil în Seul. Nu primise încă un telefon din partea colaboratoarei ei, dar nici nu i-ar fi răspuns. Voidul care creștea înăuntrul ei pe zi ce trece dintr-o dată răzbi în a se ghemui într-un colț al organismului, nu o mai chinuia și în sfârșit avea impresia că trăiește. Nu ca o petală în bătaia vântului, ci ca tornada în sine. Își aruncă o ultimă privire în oglindă. Rochia albă cu umeri bufanți și flori, total nepotrivită pentru ocazie și greaca de piele nu o caracterizau, însă poate lui Taeil îi va plăcea. Totuși simțea că ceva îi lipsește. Când o privea pe Seungyeon sub lumina neoanelor fosforescente chipul îi strălucea de frăgezime și buzele moi, cărnoase, o asemănau cu l divă din anii 50 de la Hollywood. Asta era! Mina se apleca peste birou pentru a ajunge la portfardul verde cu model de avocado pe el, evident luat la reducere din lipsă de bani și apucă un ruj la întâmplare. Nu avea multe, se pare că la tombola norocului prinse unul de culoarea cireșii putrezite așa că îl tamponă cu grijă pe suprafața buzelor pentru a căpăta un aspect rafinat și totuși neglijent.

                Își trase ghiozdanul după ea coborând în grabă. Mama ei, vizibil în dureri privea un film distanțată de tot ce se întâmpla în jurul ei, cu toate acestea o auzi pe Mina.

              — Unde pleci la ora asta? Îi reproșă femeia coborând volumul filmului.

               — O să dorm weekendul acesta la Kyulkyung. Nu se simte foarte bine și are nevoie de suport moral. Știi și tu mama, femeile trebuie să se sprijine între ele.

               Minciuna Minei o făcu pe mama ei să râdă. Își cunoștea fiica, ura să fie scoasă din confortul el și obligată să petreacă noaptea în camera altor persoane. Dar nu putea să o împiedice. Era fericita pentru ea, căci fata în sfârșit părea să iasă din cochilia ei. Să trăiască. Adolescenții de vărsta ei deja experimentau senzații necunoscute, Mina însă era mai mereu în camera ei cu o carte și un serial pe fundal. Nu a fost niciodată copilul problemă, chiar dacă tatăl ei ar fi fost influența primară care să o fi adus pe un drum rău. Mina s-a maturizat mai repede decât ceilalți copii și asta o făcea în același timp mândră și tristă.

                 — În regulă! Încuviință femeia. În buzunarul paltonului am niște bani îi poți lua. Să nu te prind că pleci fără bani. Ni știi niciodată când o să ai nevoie de ei

               Șatena cercetă buzunarul hainei. Într-adevăr, câțiva bănuți zăceau printre facturi mototolite și bonuri, dar erau singurele economii de pe luna asta. Hotărâ să îi lase acolo. Își împachetase mâncare și apă, nu ar fi avut nevoie de altceva. Afară vremea se înrăutățea. Întunericul încă nu își scurse întreaga smoală peste pădure, oricum era sătulă de întuneric. De abia aștepta să pășească în Seul, orașul în care noaptea era mai luminoasă decât ziua.

                 — Mina!

                Rotindu-și capul înspre strigătul numelui ei îl zări pe Taeil rezemat de capota mașinii cu mâinile adânc scufundate în blugi. Instant zâmbetul i se lărgi și pădurea, supraveghetoarea tărâmului uitat de lume își înduplecă boarea de vânt în favoarea fetei. Tânăra sări in mașină alături de Taeil. Nu îi venea să creadă, totul era un vis e care îl aveai timp de o noapte, te trezeai dimineața zâmbind și sperând că într-o zi viața ta va semăna cu irealitatea produsă de mintea ta. Și uite-l, aici lângă ea conducând departe de locul acesta blestemat. Își strânse rucsacul la piept lăsându-și capul să cadă pe geam pe ritmul unei melodii lente și atmosferice.

              — Mulțumesc! Rosti Taeil. Nu am putut să mă încumet să rog pe altcineva în afară de tine. Eunha a fost mereu in copil sfios, dar se bucura să fie în preajma ta. La un moment dat chiar mi-a sugerat să te scot în oraș. Păcat că nu am ascultat-o la timp.

               — O vom găsi. Îl asigură aceasta plină de speranță în voce, mult prea multă speranță luând în calcul situația. E Seul Taeil, toate drumurile duc la Seul. Vom lipi pozele cu ea, vom întreba peste tot și poate reușim să aflăm ceva.

                  Taeil îi aruncă o privire care o înduioșă pe Mina. Drumeția lor continuă pentru aproximativ două ore. Când lumina unui semn roșiatic pe care scria "Welcome to Seoul" și muzica distantă care venea din colțurile unui oraș viu se iviră în peisaj speranța parcă le pieri. Orasul acesta mult prea mare, cu mii de starturi și colțuri umbroase avea să le-o aducă înapoi pe Eunha? Nu pare prea posibil. Aici pădurea nu mai avea nicio forță magică asupra lor, erau doua stele proaspăt născute și zămislite într-o galaxie mult prea mare pentru a le proteja lumina.

               — Unde e motelul? Întrebă Mina frapată de șoselele șerpuite care se împleticeau ca șinele unui carusel atât pe sus, cât și pe jos.

              — În apropiere de Itaewon.

              — Itaewon! E destul de scump. E un cartier al distracției, de ce am începe să căutăm de acolo?

            — Întocmai, pentru că e un cartier al distracției. Ascultă Mina, am primit niște informații cu privire la o grupare care racolează fete din împrejurimi și le aduce în Seul, mai exact în Itaewon. Instinctul îmi spune că Eunha ar putea fi una dintre ele.

              Seungyeon își administra întâlnirea din noaptea aceasta de una singură. Și nu era orice fel de întâlnire, ci una de care s-ar fi bucurat. Primise un mesaj de la un tânăr chipeș și destul de bogat din poze. Nu era un bătrân ramolit miliardar, sau un bărbat de 40 de ani sătul de soția lui, ci un tânăr de vre-o 27 de ani al naibii de frumos. Își puse cele mai bune haine având grijă să arate perfect din cap până în picioare. Și-ar fi dorit ca Mina să o însoțească, să negocieze prețul și poate să smulgă mai mult, dar noaptea asta era a ei. Avea o presimțire că aventura asta putea să se transforme în mai mult, poate chiar într-o relație. Trecându-și mâinile prin buclele voluminoase mai verifică încă o dată profilul.

                 — Încântată să te cunosc Kim Namjoon! Murmură aceasta izbucnind mai apoi într-un chicot de copilă naivă.

              Bărbatul cu care se întâlnea o aștepta la două colțuri de casa ei. Din mesaje s-au înțeles să își petreacă noaptea la un clib din zonă, în camerele private. Namjoon se oferise să plătească totul. Limbajul adoptat în conversație online era demn de laudă. Rafinamentul și franchețea i se citea din modul în care așeza virgulele, din adjectivele pompos utilizate și mai ales din complimente. Era o gură de aer proaspăt de la tot ce experimentase până acum. Tocurile îi plonjau prin bălțile formate, aparent vremea se înrăutăți și mai tare de la plecarea Minei. La fel ca și în cazul celeilalte fete, pădurea încă își încolăcea crengile în jurul localnicilor. Spaima de a îi propulsa în lumea de dinafara zidurilor de iedera a orășelului era una aproape maternală. Acești copiii nu erau gata să abandoneze cuibul și pădurea o știa cel mai bine.

                Seungyeon îi zări din start mașina. Un automobil străin a cărui marcă nici nu o putea citi. Lucea limpede sub strălucirea unui felinar. Parcată vis a vis de un magazin alimentar, Seungyeon se simți puțin nesigură de parcă auzea chemarea pădurii. Privi apre vânzător, dar nu era la tejghea. Dacă cineva ar fi putut să o împiedice probabil că ar fi ascultata și ar fi plecat, dar era de una singură. Își smulse telefonul din geantă pentru a intra în agendă. Mina nu o apelase încă. În mod normal i-ar fi trimis un mesaj pentru a o anunță unde e în cazul în care se întâmplă ceva, așa au stabilit, dar era limpede că nici Minei nu îi prea păsa. Își introduse mobilul din nou în geantă croindu-si drum înspre mașina străină. Nu fu nevoită să își deschidă ușa singură, bărbatul o ajută din start.

                  — Bine ai venit! O întâmpină acesta pe un ton mieros, determinând-o pe Seungyeon să se calmeze.

                 Fără doar și poate era un bărbat frumos și relaxat. Interiorul mașinii era luxos, în sfârșit nu mai călătorea cu jafuri care scârțâiau la fiecare curbă.

                — O să pun puțină muzică, pari cam tensionată. O liniști Namjoon aprinzând tableta din bord și dând play primului playlist de pe Spotify. Seungyeon, nu? Ești superbă! O complimentă strângându-i piciorul între palmele calde și catifelate.

               — Știi unde e clubul? Te pot ghida dacă dorești.

               — Nu cred că o puștoaică ca tine știe măcar unde e Seulul, da mai cluburile de fiță de acolo!

               — Seul? Întreabă confuză.

               — Doar nu crede-ai că o să petrecem în grota asta. Nu te culci cu mine în seara asta, ci cu șeful meu.

                 Inima fetei o luă la goană. Subtil își întinse brațul până la deschizătoarea ușii de la mașină încercând să tragă de ea fără a face un zgomot subit.

  
                 — În regulă, oftă Namjoon, tu ai vrut-o!

                Bărbatul scoase dintr-un raft ciobit în portieră o batistă albă. Seungyeon împietri, nu reușea să schițeze o expresie, să scoată un bâjbâit sau să își miște membrele, iar când capul îi fu împins de geam și gura sufocată de batistă își pierdu luciditatea. În momentul în care corpul încetă în a se mai zbate, curgând pe scaunul din dreapta ca gelatina, Namjoon îi răscoli cu mâna stânga care nu era pe volan prin geantă. Telefonul îi vibra de zor. Cu litere mari, scrise într-un fond îngroșat, ecranul ii lumina numele "MINA".

                   — Scuze Mina, dar prietena ta e cam ocupată acum.

Capitol mai lung ca de obicei, dar e ușor de citit, sper. Nu am mai actualizat de mult cartea asta însă am revenit. Știu ca nu are mulți cititori însă voi continua sa scriu la ea pentru că recunosc, îmi place mult unde se îndreptă acțiunea și sper că vă place și vouă. În sfârșit intra in acțiune Namjoon și Jiyong. O, câte se vor întâmpla de acum în colo!  Vă aștept părerile în comentarii, doar știți că ador să le citesc. Mulțumesc pentru susținere ❤️❤️❤️