Media: Cradles-Sub urban

            Yeonjun își odihnea trupul pe scările liceului. Tocmai aflase că gestul lui îl costase competiția de înot și nu numai, întreg liceul aflase că tânărul a fost violat din cauza datoriei pentru pastile. Cursurile s-au terminat acum ceva timp, iar el aștepta psihologul. Directorul ținu morțiș să facă aceasta pentru el. Deși Yeonjun era conștient că nu avea să îl ajute. Era obișnuit să își îngroape sentimentele, așa a fost învățat. I se părea prostesc să se plângă sau să bocească asupra trecutului. La urma urmei gândea că o meritase. Dezghețul timpuriu stârni interesul primăverii care părea să își facă loc printre crengi. Îmbujoreau. Iar el se ofilea.

                 — Yeonjun, poți intra! Îl anunță domnul psiholog.

                   Nu țâșni. Se aștepta să fie chemat din ceas în ceas, dar nu știa când exact va suna orologiul. Veni timpul. Se ridică din loc și o urmă. Pe hol răsărea un iz de șampon de podele semn că liceul își închise porțile cu mult în urmă. Îl urmă pe bărbat în biroul său. Nu era pentru prima dată când pași aici, de obicei studenții primeau teste de personalitate și consiliere o dată pe lună, deci cunoștea destul de bine zona. Se lungi pe fotoliu dr piele simțind cum materialul se contopește peste șezutul lui. Era mătăsos, deși lucea de parcă tocmai fusse lustruit cu cremă de pantofi.

                   — Ideea este să te simți confortabil aici, așa că dacă ceva te îngreunează ești liber să îmi spui sau să te ridici și să pleci, deși sincer vorbind plecarea doar ar fi un semn de lașitate din partea ta.

               Bărbatul nici nu apucă să își termine propoziția căci Jun deja se ridică gata să o zbughească pe ușă.

            
                 — Ia loc! Îl apostrofa acesta pe tonul unui profesor imbufnat, nu al unui psiholog.

                  — Ce mai exact doriți să faceți cu mine? O să îmi dați chestionare de personalitate?

                 — Nu. O să vorbim. Cum te simți?

                — Acum? Acum mă simt obligat să particip la o sesiune în care un consilier școlar îmi va spune dacă am psihoza sau nu. Nu am, sunt doar berbec! Yeonjun își trase suflul și se afundă și mai profund în scaun. Moleșit și văzând că bărbatul nu avea să îl lase să plece suflă adânc și continuă. Mă simt... revoltat.

                    Figura domnului se mai lumină, își scrise detaliile într-un caiet care părea proaspăt început doar pentru experimentul numit Yeonjun.

                    — De ce revoltat? Pentru ce ți s-a întâmplat,sau pentru descărcarea ta emoțională care a dus la eliminarea ta din campionat?

                     — Pentru că ar fi trebuit să înghit. A fost prostesc să dau buzna într-o biserică și să fac tot acel scandal. Nu m-am gândit nici doua secunde la ce mi s-ar putea întâmpla pe urmă.

                     — Nu ar trebui să te simți revoltat pentru că ai ales să îți verși amarul, nici locul nu ar trebui să te rușineze. La fel de bine te puteai duce și într-un parc să țipi până ți se crăpau plămânii, dar ai ales biserica și din ce am văzut pe camerele de supraveghere de acolo, ai ales-o pentru că Ten slujea în acel loc. Îți lipsește?

                  Băiatul se sfii să răspundă. Își mângâie ceafa privind lung pe geam. Se așternea smoala nopții.

                 — Yeonjun?

                 — Îmi lipsește. Răspunde. Probabil eu nu îi lipsesc lui. L-am rușinat, cine știe ce gândesc acum ceilalți despre el. Totuși o parte din mine se bucură pentru ce a făcut și poate că ar fi trebuit să dezlănțuiesc mai mult haos asupra lui, dar mi-a fost milă. Atât de el, cât și de mine.

                — V-ați rănit reciproc. Nu e nimic rușinos în a suferi. Doar oamenii cu o inimă mare sunt capabili să sufere așa puternic precum ai făcut-o tu, iar zodia n-are nimic de-a face  cu asta. Sunt sigur că Ten nu se simte rușinat, ci trist exact cum te simți și tu acum. Totuși, aș vrea să revenim la ce ți s-a întâmplat în acea noapte, de ce ai refuzat să vorbești despre asta?

                    — Pentru că am crezut că o meritam, pentru că așa am fost învățat. Mereu mi s-a spus că lucrurile rele ce ți se întâmplă sunt de obicei meritate, am socotit că e ceva normal. Nu mă gândisem mult la asta în primele zile de după eveniment, aproape că și uitasem, totuși cu timpul când simțeam că emoțiile și tristețea se aproprie inevitabil mintea rememora acea amintire. Devenise frustrant. Mă simțeam responsabil și fraier, cum de îndrăzneam sa mă simt îndurerat de asemenea eveniment când eu însămi practicasem chestii mai scârboase. O meritam și încă cred că o merit.

                   Bărbatul sorbi din ceașca de cafea. Miroasea plăcut și aburul scria basme în aer prin ale sale forme trase de un ventilator din perete. Yeonjun privea neștiutor pe geam la terenul de basketball. Câteva frunze dormeau cu capul între liniile marcatoare. Erau nemișcate de frunze și lăsarea serii nu le provoca frică. Yeonjun le invidia.

                    — Nimeni nu merită ce ți s-a întâmplat ție. Orice ai fi făcut, tu nu ai meritat acea pedeapsă. Nu ești responsabil pentru răul altor oameni, chiar dacă te consideri miserabil, poate la fel de miserabili ca ei. Trebuie să înțelegeți că ceea ce ți s-a întâmplat nu va trece, va rămâne probabil cu tine mereu, însă de asta ești aici pentru a învăța cum să trăiești cu asemenea amintiri fără a te blama continuu.

                     — Și ce sugerați să fac acum? Nu mai am nimic. Nu am demnitate, singurul obiect care mă făcea fericit anume înotul, pe Ten, prietenii. Acei oameni nu au pierdut nimic. Eu am pierdut totul! Ce ar trebui sa fac?

                   — Să nu te pierzi pe tine însăși. Ține strâns de cine ești și vei observa cum lucrurile trec. Nu cred în sintagma aia, "timpul le vindeca pe toate", nu vindecă nimic, înlocuiește vechile traume cu unele noi. În clipa de față te simți vinovat și totuși nevinovat pentru ce ți s-a întâmplat. Poate că le vrei răul celor ce te-au violat, însă nu răzbunarea pe ei sau pe tine e cheia. Ești nevoit să accepți ce ți s-a întâmplat, însă nu să uiți, ci să înțelegi că nu ești răspunzător.

                  Yeonjun scutură din cap. Acum noaptea înghiți cam tot. Privirea i se pierdea în aburii de cafea, dispăreau molcom și la fel de molcom și-ar fi dorit să dispară și el.

                 Mina pricepuse că pentru a îl învinge pe Jiyong întâi trebuia să i se supună. Aștepta în fața clubului întrucât în seara aceasta se ținea un dineu destul de pompos, iar ea făcu rost de o nouă angajată. Choi Selim. Tânăra frecventa liceul la care mergea și Mina și era o elevă mediocră. Nu excela dar nici nu se înfunda în nămol. Ce o făcea însă distinsă printre celelalte fete ce hoinareau holurile era profesia ei ascunsă. Adică falsul ei. Era imposibil să nu ai un fals în școală. Toți aveau câte un secret și o mască. Poate că Mina o avea din beton, greu de spart, dar toți ceilalți se ascundeau sub măști de lut care se spărgeau doar le suflul unei boare de vânt.

                — Ești pregătită? Întreabă Mina.

                 — Vând țigări la contrabandă Mina, ai impresia că nu știu cum funcționează chestia asta?

                  Două matahale îmbrăcate în negru apărură brusc la ușa din spate. Mina se simțea nespus de intimidata, dar cealaltă nu părea sa aibă vreo problemă. Își făcu loc printre ele și intră. Cealaltă știa că trebuia să aștepte așa că își rezema spatele de zid și oftând își închise ochii. Seulul privit de una singură era terifiant. Călca prin el de parcă străbătea gheața subțire. Tremurau ițele înghețate sub pașii ei iar dedesupt înotau cadavre, unul dintre ele fiind al ei.

                — Ți-a plăcut surpriza, nu?

                  Mina deschise ochii. În dreptul ei, la fel ca ea, se odihnea Jiyong fumând din trabuc. Mirosea a Tabasco.

                — Demnă de un gentleman. Continuă Mina.

                — Văd că ți-ai învățat lecția. Ce o recomandă?

                  — Vinde tutun rusesc contrafăcut. E destul de invizibilă, glumeață și pare a fi puternică. Îți va plăcea.

                  — Nu mie trebuie să îmi placă, ci altora.

                
                  — Ma încred în gusturile tale Mina. Nu trece zi în care deciziile tale să nu mă fascineze.

                   — Dacă te fascinez atunci așteaptă următoarea mea mișcare. Am puțină treabă, dar sper să fii pregătit.

               Mina își pierdu suflare în parfumul de tutun. Trudind prin ploaia de lumini împingea priveliștea cu vâsla. Curgea pe străzi în aval. Știa exact unde trebuie să se revarse însă fantomatică printr-un oraș cât se poate de ostil. Văzduhul se îngroașă sub ochii ei iar pâcla opacă de ceață in care își dădeau suflarea inimile luminilor străvezii și albastre o făcură pe Mina să murmure o rugăciune. Se temea. Capitala mereu a tratat-o în așa fel, dar în noaptea aceasta avea să descoase din ea niște informații pe care Mina le voia, dar se temea în același timp să le primească. Verifică îndată adresa din telefon cu manile tremurânde. Se îndrepta spre locul cel bun și chiar nu mai avea mult. Din loc în loc izvorau oameni, deși putea să le observe doar spatele și umerii lați, figura le era amorțită de stratul bolnăvicios de aer și ceață.

                  În ciuda stării vremii își reluă drumul ghidată de notele muzicale gemând în zare. Era teleghidata de acel impuls detectiv de a afla ce anume a pățit Eunha și de a își clarifica bănuielile. Apăsând pe ușile localului Mina pătrunde înăuntru. Zăpușeala era infernală, de parcă întreg condensul dispersase atmosfera și acum toți pluteau într-o continuă secreție de aburi. Își suflecă mânecile paltonului și privi tensionată în jur. Pigmenți de neon se guduroșeau în toate colțurile și barul, pironit drept în față, era asaltat de domnișoare și domni. Mina se înghesui și ea printre oameni. Cunoaștea localul doar din vorbele lui Yumi căci aici a lucrat și dânsa când a cunoscut-o pe Eunha. Ocupă loc într-un scaun curând fiind abordată de un chelner.

                   — Ce beți?

                 Mina înghiți în sec. Și-ar fi băut frica, dar era imposibil. Ceru un cooktail Molotov nu pentru că îi curgeau balele după el, ci pentru că băuse când era mai mititica în compania tatălui său și îi plăcu. Rămăsese din nou în alienare. Își scutura capul obosit trosnind în urma ei oasele extenuate. Nu dură mult până când fu abordată de altcineva. În dreptul ei se așeză un tânăr travestit. Purta o perucă roșcată căzând uniform în niște plete plastucate parcă făcute din fân. Era spoit pe față cu un strat de machiaj șters. Rujul îi era întins iar fardul de pleoape răsfirat sub genele inferioare. Corsetul pe care îl purta îi strângea armonios figura și îl făcea să arate foarte feminin.

                 — Oi, ai comandat ultimul cooktail Molotov?

                   Vocea lui răsună mai tare ca muzica, aidoma unui șirag cu zorzoane.

                   — Da. Relua Mina cu sinceritate.

               Tânărul nu mai comentă. Se trânti pe scaun privind în depărtare. Din acel "oi" Mina recunoscu un accent japonez, probabil Osaka. Curiozitatea o făcea să îl vegheze de sus în jos și să-i judece apariția, dar nu într-un mod ofensator. Cunoștea istoria drag și tot ce însemna arta travestiului doar că în micul culcuș ferit de crengi și suspendat pe sârme de neștiință aceste practici erau hulite

                  — Mă scuzi, interveni Mina, cunoști cumva o tânără numită Eunha? Obișnuia să vină pe aici.

                   — Eunha? Cunosc multe nume, însă aici nimeni nu are nume sau dacă îl are sigur și-l pierde. Unul poate Jung, unul Kan, alta Eunha, alta Sooyoung, însă toți sunt un nimeni aici. De îndată ce pășesc aici, toți sunt un nimeni. Știi de ce, pentru că de îndată ce ai un nume ai și o responsabilitate, responsabilitatea de a fi cineva. E obositor să fii cineva, nu mai ușor să fii un nimeni.

                    — Cred că asta voia și Eunha. Probabil că numele de Jung Eunha trăgea prea multe provocări. Probabil că voia să fie doar un obișnuit nimeni. În fine, chestia e că a dispărut și toți încearcă sa o găsească.

                 Companionul ei izbucni în râs. Își întoarse trupul înspre Mina și îi cuprinse palmele între ale sale. Avea unghii roșii lungi și frumos ornate.

                 — Dacă a dispărut în Seul, dispărută rămâne.

                — Pe Yumi o știi? Continuă fata.

                — Yumi? Chelnerița de aici? O știu. Machia bine și știa să facă și masaj. Am fumat împreună lavandă odată. Îți recomand, funcționează cam ca valeriana, doar că are gust mai dulceag. Bine, fumatul tot fumat e, cu sau fără gust.

                   — O cunoștea pe Eunha. Ultimele mesaje din telefonul ei erau cu Yumi. Eram curioasă ce face și de ce lucra aici.

  
                     — Ți - am spus, voia să fie un nimeni. Pe bune, în cazul ei ea chiar își dorea să își șteargă identitatea. Fugea de cineva, dar nu știu de cine. Era cam arțăgoasă, în fine, obișnuia să o viziteze un domn mai demult și venea aici în fiecare vineri seară. Încă vine. Îți zic, e foarte chipeș! Cred că au fost împreună . Venise în câteva rânduri cu flori la ea și dulciuri dar apoi când nu a mai dat de ea venea de unul singur și bea. Vino vineri, îl găsești numaidecât.

                Chelnerul reapăru cu bautura. O așeză în fața ei iar când dădu să plece cel de lângă ea îi plezni fundul cu dosul palmei și rânji înspre el.

                 — Simpatic micuțul! Glumi acesta, privind cum bărbatul strâmbă din figură.

            
                 — Cine e? Întreabă curioasă Mina.

                  — Un nimeni.

                  Ten își împreună mâinile și se lungi pe scaun. În fața sa preotul citea din Sfânta Scriptura. Glasul tuna în încăperea izolată de țipenie umană. Trecuseră două ore de când asculta tainele Bibliei pe care le știa pe din cap. Ora era pe cale să se termine. Preotul își ridică într-un final ochii din carte.

                — Cum ești Ten?

                  
 
                — Sunt bine. Răspunde tânărul. În cap însă după fiecare răspuns îi venea glasul lui Yeonjun în în cap dar imediat încerca să șteargă rămășițele tonului său.

                  — Mă îndoiesc, altminteri ai fi fost mai fericit, dar, trebuie să îți mărturisesc totuși că ceea ce s-a întâmplat mi-a deschis ochii. Tu nu ești pregătit pentru progresarea în grad.

                    Ten doar tăcu. Nu era pregătit de nimic, poate doar de moarte. Își înghesuia inima în cotloane de bube și mucegai presărate cu versete religioase doar ca să tresară o bucata de carne din el și să îi amintească de faptul că e doar un muritor.

                  — Neghiob acel băiat. Își reluă cuvântul preotul. Am simțit o arsură în capul pieptului când ți-a pronunțat numele. Apoi am aflat ca voi doi ați fost colegi. Ce părere ai avut despre el?

                 — Nu mi-a plăcut. Răspunde de îndată băiatul. Vorbeam din când în când și chiar ma vizitase la biserica tatălui meu, dar în rest am păstrat distanța. Nu știu ce l-a apucat.

                  — Ten, fiule, mi-e rușine sa vorbesc despre asta cu unul dintre studenții mei, dar atât timp cât însuși Domnul a tras un semnal de alarma cu privire la această problemă, trebuie să o abordez și eu. Ponoasele acțiunilor tale nu le vei trage acum, par așa la anii ăștia... inofensive, dar în rest, când îți va veni ceasul vei vedea ce a însemnat desfrânarea din tinerețe. Homosexualitatea e un păcat grav copile.

                Brunetul își înghiți limba când auzi acel cuvânt scuipat parcă cu o ură imensă din gura părintelui. Nici nu și-l putea cugeta de unul singur, îi părea dezgustător deși știa însemnătatea lui mai bine decât orișicine. Se întreba dacă și Yeonjun se simțea la fel de dezgustat când auzea cuvântul precum o făcea și el. Nu numai că se simțea dezgustat, dar și vinovat. Vinovat pentru că nu putea să se gândească la clipele de fericire pe care le-a avut alături de Yeonjun fără a trece de pizma bisericii.

                   — Nu înțeleg ce doriți să semnalați.

                   — "Nu ştiţi că cei ce fac asemenea lucruri nu au nimic de-a face cu Împărăţia lui Dumnezeu? Să nu vă amăgiţi! Cei care trăiesc o viaţă imorală, cei ce se închină la idoli, cei care trăiesc în adulter, precum şi homosexualii nu vor avea nici o parte în Împărăţia Sa. Tot aşa şi hoţii, apoi cei lacomi, beţivii, calomniatorii sau tâlharii". Asta scria în Corinteni. Știi bine Ten, pocăință există pentru toți, dar e scurtă și răbdarea domnului, cât vom mai trage noi cei prinși în păcat de ea?

                   — Dumnezeu va ierta, sunt sigur de asta. Grăi tihnit Ten.

                 În mintea lui însă fraza se continuă cu "Dar noi nu-l vom ierta pe el". Se abținu în schimb. Cobora privirea în podea și mină pocăința.

                  —Va ierta, va ierta, el mereu o face, dar uneori e prea târziu. Îl urăști pe acel băiat?

                 — Nu-l pot ură. Ca fiu al lui Dumnezeu nu pot să urăsc pe nimeni. Nu-l urăsc însă nici ca coleg. E doar tulburat.

                — Exact cum ești și tu.

              Iar pe birou aparu o broșură împinsă sub nasul lui Ten.

" Spitalul creștin de boli psihice Domyeon

Terapie de aversiune sexuală "

La mulți ani! Deschidem nou an cu un asemenea capitol semi dezastru
Un capitol mult mai scurt decât ceea ce scriu eu de obicei dar e împărțit în două. În mod normal capitolul întreg are peste 6000 de cuvinte dar acesta are doar 3000. În sfârșit am croit un drum către un asa zis" final" care nu știu sigur când se va ivi dar care are legătură cu ce am scris eu aici. Sper ca va place și ca nu e o mare dezamăgire. Mulțumesc ❤️❤️❤️