Media: Bad idea-girl in red
           

           Trupul fetei se întindea pe jos într-o paloare cadaverică și nu era departe de a fi un cadavru, probabil că deja își risipi ultima suflare. Mina, strânsă pe canapea își umplea al doilea pahar cu apă privind la mica fereastră care nu era acoperită în totalitate. Era sigură că cineva ar putea să privească prin ungherul descoperit și să observe sângele ce se întindea pe jos ca bălțile după ploaie. Răsuflă în sinea ei și își întoarse din nou privirea către prietena ei.

                — Cine ar fi crezut că așa ne vom reântâlni. Îmi pare rău Kyulkyung, nu exista altă opțiune. Rosti aceasta în timp ce își ștergea lacrimile cu palmele tremurânde.

              Își făcu loc printre cârpele înlănțuite pe podea cu scopul de a absorbi sângele și apucă telefonul mobil. Era stropit de câteva picături de sânge. Nu putea lăsa în urmă nicio dovadă, chiar dacă poate pe viitor filmulețul ar fi fost de ajutor, chiar dacă în mâinile ei se afla destinului celuilalt amic al ei. În plus, distruse deja viața unuia, ce anume o oprea să nu facă același lucru și cu Yeonjun. Aruncă telefonul în paharul de apă și-l lăsă devorat de bule. Sub picioarele ei Kyulkyung muri. Ochii îi erau deschiși, iar asta o înfiora. Se ghemui pentru a îi închide și îi mângâie creștetul.

                 — Mai bine mort decât cu o viață ca a mea.

               Dar nici nu apucă măcar să își i-a rămas bun de la Kyulkyung. Ușa răfuia. Câteva bătăi se confruntau cu materialul metalic al ușii, iar inima Minei deveni brusc o calotă de gheață. Privirea i se deșira în dreptul găurii cheii, iar apoi pe vizor, fix în dreptul podelei. Își lungi brațul și acoperi corpul tinere cu o plapumă de poliester. Vizitatorul apelă la sonerie care cânta ca o privighetoare mortuară.

               — În regulă, stai în tăcere!

            Cuprinse descuietoarea și o  învârti pe repezite. În prag, cu mâniile strânse în jurul unui buchet de flori și cu un zâmbet născut din profunzimea obrajilor săi, Taeil se aplecă și o salută pe Mina. Era ultimul om care trebuia să fie aici, acum. Ultimul om care ar fi priceput ce mai exact se întâmplase cu lumea Minei în noaptea aceasta.

               — Îmi pare rău, Mina! Ți-am adus flori, sper să te înveselească. Mă voi ruga pentru mama ta.

               — Oh, de asta ești aici? Răsuflă în tihnă de îndată ce auzi cuvintele sale. Primi buchetul și cu spatele rezemat pe ușă se îmbrânci în aceasta pentru a sigila dezmățul din spate.

              — Mă gândeam că poate ți-ar prinde bine puțină companie. Am adus niște filme să ne uităm. Sugeră tânărul într-o inocența și stângăcie care nu îl caracteriza mai deloc. Avem "Breakfast at Tiffany's", "Toy Story", "Pride and prejudice", "Pulp fiction"...

               Taeil nu se oprea din a scoate CD-uri din borseta pe care o avea la îndemână. Mina îi opri. Încerca din răsputeri să nu își lase emoțiile libere, căci dacă ar fi început să plângă o inundație ar scufunda pădurea într-un etern de tristețe.

                 — Mulțumesc mult! Din păcate nu am starea necesară să fiu în preajma nimănui în clipele astea. Vreau doar să mă odihnesc. Însă e minunat, promit că ne uităm la un film data viitoare. La cel pe care îl prefera și Eunha, "Dirty dancing" parcă se chema.

               Taeil scutură din cap, scărpinându-și vârful nasului. Era un tic pe care îl adoptase acum ceva timp.Privi încă o dată peste acele câteva CD-uri și mușcând interiorul obrazului o țintui pe fată.

  
               — Doar vreau să mă asigur că nu mai ignor și rănesc pe cele mai importante fete din viața mea. Vreau doar ca tu să fii bine! Dacă ai nevoie de ceva sună-mă îndată, la ce oră dorești.

              Taeil mai rămăsese câteva clipe în întunecimea nopții. Era frig, iar aburii respirației lor scriau acrostihuri în aer, nedescifrabile și totuși intime. Își balanța greutate corporală într-un mod caraghios, de pe un picior pe altul din pricina înțepăturilor oferite de vânt. Încă aștepta ceva, dar Mina n-avea idee ce anume.

                — Ai...ai nevoie de ceva? Îl confruntă Mina.

                — Știu că e momentul nepotrivit, dar poliția a găsit o pistă în legătură cu cazul Eunhei. Ultima dată a fost văzută în Seul ieșind dintr-o mașină. Era însoțită de alte două fete, în Itaewon mai exact. Era îmbrăcată în haine frumoase, deci poliția suspectează că s-a dus într-un local. Cred că poate fi găsită.

                 — Mhm, așa sper și eu. Scuză-mă!

                 Mina îl salută pe Taeil și apoi se repezi în casă încuind instant ușă. Trupul i se prelinse de suprafața acesteia și cu chipul îngropat în lacrimi începu să plângă. Un suspin violent, gutural și care-i scurtcircuita răsuflarea podidită într-un ghimpe, nelăsând-o să răsufle cât de mult aer dorea. Când până și bocetul i se stinse țipă. Țipă într-atât de tare, că doar miezul pădurii probabil putea evita acel strigăt nelegiuit.

              — Totul e din vina ta Kyulkyung! Dacă nu-ți băgai nasul atât de adânc mai apucai să respiri aerul dimineții. O învinui Mina aruncând plapuma de pe copilă. O să rezolv totul! O să le pun cap la cap! De abia atunci te vei putea odihni în pace, până atunci ești silită să mă suporți.

                O apucă de glezne și îi târâ corpul după ziduri, mai exact în camera mamei sale. Sângele își întindea nuanțele peste tot, șerpuitor, puteai spune că un bujor și un trandafiri s-au întovărășit lăsând în urmă ultimul strop din esența lor. Fiecare pas înflorea o altă linie de sânge. Un șir interminabil de sânge.

  
              Ten se afla la masă mâncând alături de tatăl său. Îi crescuse părul atât de lung încât atunci când înfuleca ceva lichid firele se pierdeau de parcă erau alge. Își privi tatăl printre claiele de șuvițe negre și îndoielnic începu să se roage, căci apetitul îi pieri și deci își terminase masa.

               — Crezi că Dumnezeu îți mai acceptă rugile? Îl sfidă tatăl acestuia, izbind furculița de porțelanul farfuriei.

              — Pe tine te-a ajutat și cu toate astea ai făcut multe rele.

              — Îndrăzneala asta...hai Ten spune, ce rele am făcut?

                — Nu mai contează. Spuse Ten pe o voce scăzută. Importante sunt cele bune și poți face ceva bun, mă poți lăsa să merg la primul proces. Ascultă...

                  — Nici să n-aud! Îi închise gura bărbatul. Nu ți-a fost suficient? De abia am reușit să te scot din secția aia, să te iau departe de derbedeul ăla care doar te folosește și tu tot râvnești să mă faci de rușine, să îl tot îndrăgești pe tipul ăla.

                   — Nu e ciudat? Să tot iubești ceva ce te rănește. Nu așa a fost și între tine și mama? Te iubea atât de mult iar tu o răneai atât de tare.

                   — Să nu îndrăznești să aduc asta în discuție! Habar nu ai cât am iubit-o pe mama ta și cât încă o iubesc, dar când mă uit la tine nu îmi pot recunoaște fiul, de parcă mama lui a dat naștere unui străin. Între tine și acel băiat nu e iubire.

                Vorbele tatăl său îi făceau sângele să fiarbă, dar trebuia să își stăpânească pornirile. Nu se putea lăsă pradă furiei, nu acum când îi trăsni singura idee prin care-l putea ajuta pe Yeonjun. Chiar dacă avea să fie imoral, distructiv și toxic, n-avea cum să își lăsă iubirea să se ofilească pentru că era împins spre marginea prăpastiei și trăia cu spiama că odată ce iubirea i se spălăcește va sfârși ca mama lui. Nu voia să moară. Nu înainte de-al scăpa pe Yeonjun.

                — Te vei întoarce la institut mâine dimineață. Nu te vei mai mișca de acolo, ai înțeles?

                — Am înțeles tată. Din păcate tu nu m-ai înțeles pe mine.

               Ten se ridică de la masă și într-o viteză fulger o năpusti afară pe ușă, în timp ce tatăl lui răcnea furios și se repezi asupra lui, dar fu prea târziu. Din clipa în care Ten aruncă funia cu crucea legată în jurul gâtului simți o libertate și o apropiere de Dumnezeu mai intensă ca niciodată. Realizase că Dumnezeu nu poate sta în calea rațiunii lui și nici în calea deciziilor. Nu va avea niciodată certitudinea că ceea ce face e corect, dar poate ghici. Iar ce urma să facă era pe cât de greșit pe-atat de corect. Își conectă telefonul la acea rețea de dating din zonă, căci era sigur că-l va putea găsit pe bărbatul care depuse plângere împotriva lui Yeonjun. Și nu dură mult. Se avântă în lista de prieteni sau parteneri pe care Jun o avea în contacte și-l găsi. Atașase o poză cu chipul acestuia ascuns sub o mască de tipul celor de carnaval care îți ascundeau partea superioară a chipului și tastase: "Mi-ar plăcea să te cunosc. Îți pot oferi ceea ce n-ai mai trăit vreodată. Scrie-mi!"

                Și chiar o făcuse. În timp ce Ten aproape adormise pe o bancă în parcul din suburbie se trezi cu o notificare. Își ridică bărbia din piept și ochii plânși i se lărgiră proeminent. "Nu primesc des mesaje de la băieți așa drăguți. Bine. Ne vedem la adresa următoare. Sper să îți păstrezi promisiunea." Deși arăta de parcă ațipi într-un tufiș, era conștient că lucrurile puteau sta diferit și se puteau îmbunătăți. Se năpusti în primul magazin. Era un second hand lăturalnic, chicios și deținut de o bătrânică mioapă. Nu asta era problema, problema era valoarea etică pe care Ten o avea. Trebuia să fure. Înghiți în sec în dreptul unei cămăși negre de satin ce avea atașat în spate o mantie din dantelă. Era un costum de Halloween vechi și ros de molii, dar se potrivea cu actul pe care trebuia să-l presteze. Împinse haina sub tricoul pe care-l purta și se făcu nevăzut.

            Adresa pe care o primi era de fapt o vilă, nu foarte departe chiar de lăcașul de cult unde slujea tatăl lui. Spre fericirea lui tatăl lui era prea ocupat astăzi pentru a ținea vreo slujbă. Din depărtare se ridica o cruce strălucind în soarele ce-și înmuia sclipirea în material. Lumina în raze ca jăratecul proaspăt stins. Ten își făcu o cruce, își îmbracă veșmintele și fără a mai aștepta -caci era conștient că dacă mai zăbovește mult își schimbă decizia- sună la sonerie. Vântul tremura și îi izbea pielea goală. Avea impresia că nici masca nu-i poate ascunde identitatea.

             — Ai ajuns? Punctul observ.

              Bărbatul se arătă în dreptul ușii îmbrăcat doar într-un halat alb și cu un pahar de șampanie în mâini. Gâtlejul lui Ten era inundat de greață și ochii, oricât de tare ar fi încercat să-i astâmpere, i se umezeau de lacrimi din minut în minut. Își încleștă pumnii și aprobă din cap.

                — Nu te cunosc, ceea ce e bine și pe deasupra mai arăți și bine. S-ar putea ca promisiunea ta să fie corectă. Spuse bărbatul în timp ce îi mângâia obrazul cu vârful degetelor.

                 Ten se fâstâci inițial, însă apoi își aminti că în buzunarul pantalonilor săi, bine plasat, se ascunde un telefon care avea să înregistreze tot ce urma să i se întâmple.

             
              — Nu prea vorbăreț. Știu că vrei să trecem la motivul pentru care ne-am întâlnit azi aici, dar lasă-mă să beau un pahar de șampanie mai întâi.
                 

              Ten îl urmă în interiorul casei. Podeaua albă se spărgea sub ai săi pași din pricina lucirii candelabrului mare și impozant ce agăța pe tavan. Peretele  decorat cu fâșii de modele din marmură, iar în centru se afla o canapea neagră din piele. Ferestrele erau ascunse de draperiile curgătoare și lungi, iar scara din colț ducea către un etaj unde pe balcon se ridicau impunătoare statuete de animale. Yeonjun nu avea nicio șansă. Omul pe care Ten într-un final îl cunoscu trăia într-un castel, era imposibil să-l scoți de după zidurile protectoare ale cetății sale. Îi era limpede că suburbia sărăcăcioasă în care locuia nu era doar o scorbură unde locatarii locuiau în carapace de melci sau raci, ci unii dintre ei poposeau în scoici perlate. Probabil că ceea ce urma să facă n-avea să dea rezultate prea bune, ba chiar îl putea incrimina și pe el, dar nici nu putea să stea într-un loc și să privească spre dezmățul pe care destinul îl coborâ.

               — De ce ești aici?

               Întrebarea îl făcu să se oprească din a își frământa mâinile în poală și a lovi cu piciorul în podea. Trăda frica. De ce anume era aici? Nici el nu știa de unde să înceapă. Nici nu știa dacă trebuie să dea un răspuns. Își curăță gâtul și cuvântă:

               — Pentru că îmi doresc să fiu aici. Nu am un motiv anume.

                — Hm, e bine! Motivele și vorbăria mă obosesc. Explică bărbatul ridicând din sprâncene și golind conținutul paharului dintr-o înghițitură.

               Se ridică și verifică dacă într-adevăr draperiile acopereau ferestrele. Apoi încuie ușa și vigilent se îndreptă către un dulap care era ascuns sub un tablou pictat în ulei ce-nconjura peretele. Ten înghiți în sec, nu putea prinde cu privirea ce anume căuta bărbatul. Își vedea reflexia dereglată în podea. Oricât ar fi încercat să se ascundă sub acea mască, încă era un copil temător. Era la un pas să se ridice și să plece, când își aminti de telefonul mobil care încă rula. Îl scoase din buzunar, asigurându-se mai întâi că bărbatul era ocupat și-l ascunse sub una dintre perne, în așa fel încât colțul camerei de filmat să se ivească de după aceasta.

               — Am vrut să încerc o metodă mai nonconformistă. Vezi tu, sunt foarte stresat în ultimul timp și poate că ceva mai...nou, mă va scoate din starea asta de moleșeală. Evident, din moment ce ai venit până aici și mai ceri și bani la final, atunci n-ai dreptul să te plângi pentru ceea ce ți se va întâmpla. Nu uita, ce se întâmplă aici, rămâne aici!

              Bărbatul apucă ceea ce semăna cu un cuțit, genul acela de cuțit de buzunar cu încuietoare. În cealaltă mână balansa cătușele și un material negru. Ten se despartă în colțul canapelei. Nu pricepea de ce anume avea nevoie de cuțit.

               — Ce vei face cu acela? Ceru o explicație brunetul.

            Ochii bărbatului sclipeau în nuanțe de maro și gri. Buzele se to ridicau în forma unui zâmbet, mai ales atunci când smulse masca de pe chipul lui Ten, căruia îi stătu respirația gândind că l-a recunoscut și acum avea să-l linșeze. Îi legă în schimb eșarfa în jurul ochilor în așa fel încât mai putea observa doar lumina ce pătrundea sub nasul său.

                  — Nu te speria. N-am de gând să te omor.

              Mina își îndrepta pașii către un loc pe care nu voia să îl mai vadă vreodată. Cutreierase o bună parte din drum pe jos, căci nu găsea forța necesară în sinea ei pentru a se urca într-un mijloc de transport și a se aseza lângă cineva. Dacă i-ar fi putut zări sângele uscat din jurul unghiilor, care nu ieși la spălare? Dacă ar fi realizat că lângă ei stă un criminal și ar fi început să țipe din toți rărunchii? Nici ea nu putea conviețui cu persoana care devenise, nici nu-și punea problema că un străin ar putea să o facă. Chipul îi era acoperit de o glugă neagră și un fes pe cap, deși afară soarele strălucea mai luminos ca niciodată. Pădurea și cerul ajunseseră la concluzia că astăzi era o zi fericită, o zi în care trotuarul putea mirosi a flori de cireș și nu glod, iar suburbia se putea îneca în strălucire, nu ceață.

              Orășelul era însă mut. Nu-i mai impresionau soarele, ci din contra, erau atât de obișnuiți cu întunericul încât orice strălucire îi iritau. Niciunul dintre ei nu erau egoiști, căci rare erau zilele în care natura să conviețuiască în deplină armonie cu civilizația, așa că doar își urmau drumul în tăcere, blocați fiecare în propria-și minte și propria-și formă a realității. Realitatea Mine în schimb deveni o un paradox. O Atlantida scufundată și povățuită cate-unui drumeț drept învățătură de luare aminte. Se putea vizualiza pe postul unui canal TV în fața unui aparat de fotografiat cu o tăblie în față pe care să scrie numele ei și numărul de deținut pe care-l ocupa. Idee începea să i se îndulcească între măsele, era curioasă câtă durere ar fi putut provoca. La cum se vor uita profesorii mască în cancelarie la chipul unei ucigașe și își vor spune "dar era un copil atât de bun. Păcat!". La cum Taeil probabil se-ntorcea acasă după o zi îndelungată, se așeza în pat și pornea TV-ul, iar apoi îi vedea fața fetei cărei îi adusese flori și în mâinile căreia încredință ancheta surorii sale dispărute, deja îi putea auzi vocea guturală spărgându-se în urechile ei: "Probabil că ea a ucis-o și pe Eunha și de aceea s-a apropiat de mine."

              Dar acum tot ce auzea era clopoțelul de intrare în celula de vizită. Mina hotărî că veni timpul să-și viziteze tatăl. Omul care în copilărie era metarmofoza unui înger, cu chip angelic și ochi blânzi și care peste noapte deveni deținut pentru ucidere din culpă. Pesemne că setea pentru sânge era o tară ereditară. Cine ar fi crezut că singurul lucru care ar mai putea să îi unească acum era tocmai lucrul care îi despărți în trecut? Noaptea în care tatăl ei se întoarse acasă în deplină beznă să își spele mâinile în chiuvetă de sânge, Mina de trezi brusc. Pe vârfuri, cu cosițele prinse în cozi se îndreptă către baie, căci auzi zgomote și altminteri cine putea fi dacă nu Zâna Măseluță sau Bau Bau. În schimb își privi tatăl acoperit de sânge, furând dintr-un buzunar al hainei mamei sale o sumă de bani. "E în regulă scumpo, mergi la culcare și va veni și tati să-ți citească!"

              Povestea rămăsese neancheiată. Semnul de carte încă aștepta la pagina 28 din cartea "Povești de noapte bună!". În seara aceea nimeni nu se mai întoarse, ci dimpotrivă, plecase. Omul pe care-l iubi mai mult decât pe oricine plecase, iar după o săptămână știrile vuiau că tatăl ei fu cel care jefui un magazin și omorâ vânzătorul. Cu toate acestea până la vârsta de 13 ani Mina încă îl aștepta pe tatăl ei, asta până când tot așteptând după figura paternă, întârzie în a își salva mama.

               — Ați cerut o întâlnire privată, nu? În cazul acesta lăsați rucsacul la intrare.

             Mina abandonă rucsacul la intrare și însoțită de gardian pătrunse în încăpere. Ceru o întâlnire privată, ceea ce însemna că nu vor exista polițiști în preajmă. Se așeză pe scaunul din fața panoului de sticlă și apucă telefonul cu fir de lângă. Doar așa puteau comunica. Nu se aștepta ca tatăl ei să o mai cunoască și în sinea ei și ea voia să nu-l mai știe pe el, însă din păcate figura lui îi rămăsese plantată în mintea ei și creștea sub forma unui lăstar de amintiri. Nu dură mult și apăru. În uniforma portocalie, puțin mai dolofan decât era atunci când îl văzu în acea noapte, cu păr facial încă neras și cu boboci de liliac la ochi. Era învinețit, iar Mina nu-și putea da seama dacă era bătută sau nedormit.

               — Mina, Mina tu ești?!

             Glasul îi era împiedicat. Sorbit de lacrimi și înghețat de mirare, acesta își plasă palma pe sticla protectoare, încercând să mângâie și să traseze chipul tinerei fete. Nu-și pierdu luminozitatea. Era aceiași Minari cu ochi scânteioși, mari și topiți în albăstrele înmuiate. În ei se spărgeau zeci de valuri împroșcând cu iubire.

              — Cine altcineva ar putea fi? Crezi că mai există persoane cărora să le pese de tine?
                 
             
             Gravitatea vorbelor care evadau din cavitatea bucală a Minei era greu de pătruns. Din păcate nu putea să i se adreseze într-un mod politicos, deși între ei nu mai există nicio diferență. Tatăl ei în schimb nu părea întristat, își ștergea lacrimile zâmbind.

                 — E important că ești aici. Mina, mi-a fost foarte dor de tine! Mi-a fost așa de dor încât...

                  — Mama e într-o stare gravă. Îl întrerupse Mina, căci nu avea starea necesară pentru a îi susține bocetul. Cred că nu mai are șanse de scăpare acum.

                 — Nu gândi așa. Mama ta nu va muri. Nu te va lăsa atât de repede, doar amândoi știm că e cea mai puternică femeie pe care o cunoaștem. Chiar crezi că va abandona totul atât de ușor?

                  — Nu. Mama e diferită de tine, mama nu abandonează și nici nu lasă în urmă. Sunt aici doar pentru că ea m-a rugat. Mi-a spus să îți dau o șansă, însă acum, aflată în fața ta, realizez că șansele au secat.

             Acesta începu să plângă. Plângea din ce în ce mai tare, iar Mina nu putea suferi acest lucru. În mod obișnuit ura atunci când oamenii plângeau violenta de față cu ea, căci nu avea idee ce mai exact să le spună. Nu știa ce mai exact trebuia să îi spună omului care i-a răpit copilăria, dar în sinea ei se adunară precum capetele de copii încercând să asculte pe la uși, câteva fraze, fraze pe care le memoră în drum spre aici, dar care acum de transformară doar în cuvinte cenzurate.

                — În dimineața în care ți-am văzut chipul în ziar nu mi-a venit să cred. În fond eram un copil, dar nu era proastă. Mama a înmărmurit. Da, poate nu te-am înțeles, căci aveam nevoie de bani, mai ales tu și datoriile tale, dar tatăl meu nu a fost niciodată un criminal. Ai idee că eu încă am impresia că știrile au fost false? Că tatăl meu n-avea cum să șterpelească un magazin și după să mai și ucidă pe cineva. Atât de imuni ne-ai crezut? Ai crezut că suntem atât de puternice încât să îndurăm și asta? Nu suntem, tată! Nu am fost niciodată puternice, mai ales eu. Drept dovadă încă aștepta să apari și să-mi citești povestea de la pagina 28. Cartea e încă deschisă, e ca un cort zăbovind în pădure după turiști.

                — Mina, gânguri acesta în timp ce mâna i se prelingea pe sticlă, lăsând o urmă ștearsă și murdară, îmi va părea rău pentru tot restul vieții pentru ceea ce am făcut. A fost oribil. Sunt conștient că nu aș merita iertare, nici din partea ta și nici din partea mamei tale căci oamenii ca mine nu o merită. Ce-i ce se simt în stare să fure viața unui alt om nu merită absolut nimic pe lumea aceasta. Tot ce te rog este măcar să mă lași să mă apropii de tine. Vreau doar să îmi petrec anii în tihnă știind că am încercat să îmi protejez copilul.

  
                 — Mama te-a iertat de mult. Adaugă Mina. De ce consideri totuși că oamenii care omoară n-or să aibă parte de iertare niciodată?

                — Pentru că furtul, furtul de vieți, e cea mai grea de dus cruce. Rămâne cu tine. Sângele care ți-a pătat palmele nu se va usca niciodată, mereu îi vei simți mirosul. Îți amintești când aveai opt ani și te duceam la gradina de lalele? Îți plăceau mult, îți plăceau cum stăteau moleșite ca albinele la soare. Într-o zi însă ai insistat să te duc toamna. Am încercat să îți explic, să te fac să te oprești din plâns și să înțelegi că toamna nu e nimic de văzut acolo. Totuși mi-ai spus că și dacă vei vedea lalelele moarte ți le vei aminti mereu frumoasa, mereu colorate precum coada unui păun. Și te-am dus. Ai intrat zâmbind, cu pașii tăi mici și cu degetele încolțite în pumnul meu. Tot ce ai putut vedea erau niște tije uscate, niște căpățâne care odinioară erau roz și galbene și atunci erau negre ca stafidele. Te-ai oprit înmărmurită în fața lor. Ai suspinat, ai insistat că vrei lalele multicolore, așa că te-am dus acasă și ți-am cumpărat o lalea din plastic. Din acea zi, de fiecare dată când te întrebam ce culoare a lalelelor îți place cel mai mult pe timp de primăvară îmi spuneai negru. Mereu ți-ai amintit lalelele negre, pentru că imaginea morții e mai impunătoare decât cea a vieții. De îndată ce omori pe cine îți vei aminti de chipul său șters pentru tot restul vieții. O amintire care nu va mai pleca și pe care vei ajunge să o revezi la fiecare colț.

                 — Poate că ai dreptate. Răspunde Mina după o clipă de liniște. Clipă în care rememoră tot ce se întâmplase în ultimele 24 de ore. Am citit recent o carte știu că ție îți plăceau romanele polițiste. Dacă ai fi în pielea personajului principal, o tânără care...ucide pe cineva, ce ai face cu cadavrul?

                 — Mina, ce întrebări sunt astea? Pufni în râs tatăl ei. A, pesemne discuți despre cărțile Agatei Christie. O da, cât de mult îmi plăceau cărțile ei! Păi, clar nu l-aș îngropa în vre-un loc părăsit. E o tactică proastă! Doar știi și tu cât glumeam cu mama ta despre greșelile celor din cărțile ei, mai ales ce teorii formam. La asta te referi,nu? Ai dezvoltat și tu un simț pentru genul acesta de cărți?

                 — Nu.

             
            Mina întrerupse apelul și pur și simplu se evaporă din încăpere, în timp ce tatăl ei striga neântrerupt după ea. Strânse din dinți și o zbughi afară, imediat ce își recuperă ghiozdanul. Inima i se încorda atât de tare încât avea impresia că mai avea puțin și se strângea în organismul ei ca un purice. Ardea. Ceva în ea ardea nespus de pătrunzător. O luă la fugă în așa fel încât să se îndepărteze de secția de poliție. Atât de brusc toate năvăliră asupra ei. Cădeau ca țurțurii în capul ei, se spărgeau și îi găureau țeasta până când puteai zări creierul. Strânse telefonul în mâini și apelă singura persoană care ar fi putut să o ajute, sau măcar să o înțeleagă.

               — Alo, Mina? O Doamne, mi-am făcut atâtea griji! Pe unde dracu ai umblat? Mina, a răsărit iadul. Ceva foarte rău s-a întâmplat. Să nu-mi zici mie pe nume, dacă n-am intrat în adevărate belele. Răspunse Seungyeon, gâfâind și vorbind răspicat, repede și acid.

                — Am ucis-o pe Kyulkyung. Am omorât un om, Seungyeon. Am ucis-o....

               Dar glasul i se prăpădi. Mina se opri chiar în fața unui magazin de tehnologie, unde, lipit de vitrină se afla o plasmă. Știrile, mari scrise cu un fond pe care-l puteau descifra și miopii rulau.

"3 ADOLESCENTE DATE ÎN DISPARIȚIE PÂNĂ LA ACEASTĂ ORĂ ÎN APROPIERE DE SEUL. JUNG EUNHA, PARK KYULKYUNG ȘI KIM DOYEON SUNT DOAR TREI DINTRE FETELE CARE AU DISPĂRUT ÎN ULTIMA PERIOADĂ, ÎNSĂ POLIȚIA SUSPECTEAZĂ CĂ AR FI MULT MAI MULTE."

Am revenit cu un nou capitol. Nu e cel mai interesant, pentru că e poarta care deschide drumul spre iadul ce se va dezlănțui în sfârșit aproape de final și Doamne, sunt atât de entuziasmată sa vedeți cum se termina lucrarea asta.