Pădurea dansa. Dansa deasupra capetelor celor doi, unduindu-și trupul lemnos de pe o pală de vânt pe alta. Frunzele se cutremurau într-o voluptatea întunecoasă. Se simțea ca un sfârșit. Era gol, însuflețit în nimic și nimeni. Mina se ghemui deasupra movilei. Pământul proaspăt îi flutura sub tălpi din pricina vântului și purta cu el rămășițe de humus. În josul ei, groapa se tot afunda și atunci când vântul își înhăța avântul, plonjând furios deasupra ei ca o limbă de foc avea impulsul de a se lăsa împinsă drept la trei metri sub pământ. Însă nu putea să o facă acum, căci în dreptul ei stătea Taeil cu un trandafir pudrat de un roz scorojit. Într-un final , după clipe de privit în jos și gândit, groapa se acoperi, iar trandafirul căzu deasupra țărânei umede.

          — Odihnească-se în pace! Cuvântă Taeil.

         Mina vârî dintr-un buzunar o poză crăpată de timp și cu colțurile înegrite de cafea. Era singura poză pe care o avea cu Eunha.

           — Îmi pare rău Taeil!

           — E în regulă. O asigură acesta, aproape cu seninătate în glas. Trebuia să o fac și pe asta. A trecut prea mult timp și dacă Eunha a murit nu vreau să gonească peste tot pentru a-și găsi un loc de odihnă. Va veni aici în mijlocul pădurii și va ațipi un timp.

          Însă lacrimile nu întârziară să apară, Taeil prăbușindu-se deasupra gropii și șuierând în ultra-violențe de suspine. Mina îl bătu ușor pe umăr, dar nu găsea un cuvânt potrivit pentru a îl consola. Se gândea doar la faptul că peste câteva ore cineva va plânge la fel deasupra mormântului ei.

           — Te-am adus aici și acum reacționez așa. Adaugă plângând Taeil în timp ce-și ștergea lacrimile cu podul palmei. Pământul lipit de pielea lui se imprimă sub ochii brunetului. Acum arăta și mai obosit.

            — E în regulă. Mă bucur că ai considerat că eu merit să îți fiu alături și crede-mă, știi cât de greu îți este. Trebuie să fii puternic, să continui să trăiești pentru sora ta și dacă încă este în viață sunt sigură că se va întoarce într-o bună zi. Sunt sigur că o vei mai putea îmbrățișa, măcar o dată.

           Trupul fetei fu smucit de Taeil într-o îmbrățișare caldă. Lacrimile lui se împleteau în firele de fibră ale pulovărului Minei. Zvâcnea plângând, iar tot ce putea ea să facă era să privească cu o scurtă nepăsare. Oricât ar fi încercat să simtă triștea pe care băiatul o simțea, inima îi devenise atât de împietrită și creierul atât de cenușiu încât, precum un zid, nicio emoție nu mai putea penetra acea întunecime. Tot ceea ce știa era că ea era singura ființă care merita să zacă într-o groapă și că mai avea foarte puțin până când acest gând să se materializeze.

            — Ce bine că exiști. Îi șopti Taeil la ureche, iar apoi își propti capul de umărul ei încercând să-și astâmpere scâncetul.

         Iar peste 24 de ore existența Minei era spulberată. Își plisă cutele rochiei albe și se privi în oglinda din living. Nu mai rămăsese nimic din ea. Bucată cu bucată de desprindea la unison. Seungyeon, aflată tocmai în spatele ei, îi închide colierul care se moleși apoi pe pielea ei albă. Chip lângă chip se holbau la figurile lor sticloase din oglindă.

          — Oare murim? Suflă șatena.

          — Dacă o facem atunci sper să mor cu un pahar de șampanie în mână. Răspunse cealaltă.

           — Planul ăsta e prea mare pentru noi. Continuă Mina și se desprinse din vizorul oglinzii. Cum vom coborî în subteran precum ne-a sfătuit Doyeon? Cum o vom lăsa pe Kyulkyung acolo? Cum vom fura banii? Cum o vom salva ulterior pe Doyeon? Sunt mult prea multe chichițe.

             — Asta pentru că tu le cauți! Din câte știu la parter se află sălile frigorifice unde este alcoolul. Explică Seungyeon târând creionul asupra unei schițe ce semăna cu un coridor lung. Sub toate aceste refrigeratoare se mai ascunde un nivel, nivelul ascuns al "Saint Bernardului" singura cale care ar putea exista se află în unul dintre aceste frigidere uriașe. Trebuie să fie un tunel, sau cel puțin o trapă ascunsă în unul din astea. Doyeon nu-și amintește cum exact a ajuns la cel mai jos nivel al clubului, dar știe că a fost scoasă la un moment dat din hala în care se află și după cum vezi din desen a trecut pe lângă o cameră care se pare că atunci era între deschisă și a observat un seif uriaș marcat cu "SB". Dacă spusele ei sunt clare și desenul meu e corect, atunci sub "Saint Bernard" se ascunde un spatiu de dimensiunea unui studio de apartamente. Trebuie doar să găsim calea care să ne ducă spre el.
  

            Mina își limpezi privirea privind schița la care lucrase Seungyeon. Însă nu construcția în sine era problema, ci oamenii care se piteau după zidurile acelui loc. Seul era necruțător, iar "Saint Bernard" era doar o extensie a ceea ce orașul fumegând degaja. Pădurea n-avea să le urmeze până acolo, ba chiar își sufleca mânecile verzi de îndată ce șoseaua lua curba. Erau pe cont propriu.

           — Cine îl va distrage pe Jiyong în tot acest timp? Știu că petrecerea e mare și va fi ocupat, dar cineva trebuie să-l țină departe pentru un timp.

         Tăcerea brunetei îi răspunse Minei. Ea avea să fie cea care îl va distrage pe Jiyong.

   
            — Nu pot să o fac. Continuă Mina.

     
             — Ba poți. Știi, adevărul e că m-am îndrăgostit de Jiyong și chiar până peste cap, dar el e primul bărbat care m-a refuzat, care te-a ales pe tine. Am stat să cuget puțin la alegerea lui și mi-am dat seama că oricât de urât ar suna, voi doi vă asemănați. Sunteți inteligenți și...

            — Necruțători. O completă.

            — Necruțători. Cu tine ar putea duce o lungă discuție, însă cu mine discuția ar putea lua o altă întorsătură. Nu sunt strălucită ca tine, nu mă pricep la numere sau la vorbe, sunt puține lucruri pe care știu să le fac, dar vreau să îmi demonstrez mie și ție că pot să fur acei bani, să o salvez pe Doyeon și pe celălalte fete și apoi să ardem locul ăla din temelii.

            — Și sunt sigur că-ți va reuși.

           Vocea groasă și masculină le făcu pe amândouă să tresară, ba chiar Seungyeon scânci. În pragul ușii, într-un costum negru și elegant se afla Namjoon strângând în mâini o canistră de benzină.

             — Tu ce cauți aici?!

             — Ți-am promis că te voi ajuta. Explică Joon. Seungyeon m-a chemat. Planul nu sună rău, dar aveți nevoie de un al treilea om. Un intrus care să controleze gărzile de corp și haosul ce se va dezlănțui în noaptea aceasta. Dacă aveți de gând să distrugeți "Saint Bernard" atunci trebuie să înțelegeți cum funcționează un câine de genul. Câinele acesta e hrănit în permanență, e atât de plin încât atunci când își găsește prada doar se joacă cu ea. Evident, își înfinge dinții adânc și rumegă cu botul umed sângele și căldură ce tot se scurge din trupul victimei care schingiuiește în plânsetul zgomotos și dureros. Jiyeon e un astfel de câine. Am atâtea mușcături din colții lui și încă nu m-a omorât, deși avea sute de motive, a continuat până acum să se joace cu mine pentru propriul său amuzament. Astfel va face și cu voi. De asta Jiyong trebuie să moară în seara asta, altfel veți sfârși mai rău decât jucăriile lui sângerânde.

           Iar odată cu sfaturile lui Joon, pădurea le ștersese urma. Luminile se împiedicau în forme alungite sau rotunde. Își prelungeau cozile luminoase până ce înșfăcau umbrele rămase, iar din depărtare muzica pâlpâia prin obloane. Aveai impresia că urma să pătrunzi în petrecerea douăzeci-istă a domnului Gasby, doar că de îndată ce ceața suburbiei și voalul botnic se dizolvau, tutunul și parfumul străinilor încolțeau zarea. "Saint Bernard" își ridica fortificația într-o măreție furtunoasă, iar Mina se putea gândi doar la acel turn uriaș în care acum curgeau lacrimi de fecioară arzând. Lumina focului urma să fie cea mai strălucitoare. Itaewon-ul va curge în cenușă și toți cei din jur se vor pierde din cărbune în cărbune.

            — O să fie bine! Se roti Seungyeon de pe scaunul din față a mașinii și îi strânse mâna, asigurând-o cu seninătate în voce.

            — Seungyeon, în cazul în care simți și cel mai mic pericol, promite-mi că o să o iei la fugă fără a te mai gândi la mine. Promite-mi că dacă ceva îngrozitor e pe cale să se întâmple vei uita îndată numele de Mina și vei fugi în grabă.

         Tânăra scutură din cap și când Joon îi deschise ușa se ridică din locul ei urmată fiind de Mina. Rochia vaporoasă ștergerea trotuarul în valuri de material alb rozaliu pudrat. Joon se aplecă și ridică o parte din ea pe care o pasă în palmele micuțe și reci ale Minei.

           — Dacă ceva e pe cale să mi se întâmple te rog să nu mă salvezi!

           — Cu siguranță asta o să fac. O ironiză Namjoon. Mă voi uita la cum Jiyong îți zboară creierii cu un pistol, nu?

           — Exact! Apoi îi vei zbura creierii și lui.

            — Asta nu mai sună atât de rău! Râse Namjoon. Mina, ce facem în seara asta e al naibii de periculos, așa că nu te pune nici pe tine în pericol.

          Mina nu-i mai dădea ascultare. Se legă în urma brunetei și pătrunse în cimitirul distracției. După cum se aștepta nu puteai arunca un ac din pricina aglomerație. Lojele de sus erau pline de oameni bogați, iar jos, cât mai aproape de iad, se zbenguiau neimportanții. Fântâni cu șampanie susură în depărtare, iar muzica acum mai încălzită de o armonie gingașă purta trupurile în mișcări nelegiuite de dans. Câteva chipuri cunoscute pe care Mina le introduse în acest peisaj le traversau orizontul, dar nici urmă de Jiyong.

            — Unde sunt frigiderele alea uriașe? Îl întrebă Seungyeon pe Namjoon ridicând tonul din cauza mucizii.

             — Nu poți ajunge acum la ele. Trebuie să depărtăm gărzile de corp, iar pentru asta Jiyong e nevoit să fie cumva în vre-un pericol. Aici te ocupi tu Mina. Când eu împreună cu gărzile de corp vom izbucni în scenă voi avea grijă să le îndepărtez pe toate, inclusiv pe Jiyong. Înainte de toate însă trebui să mă ocup de asta.

         Namjoon își feri sacoul și le arăta fetelor ceea ce semăna cu un dispozitiv pâlpâind într-o luminiță verde. Niciuna dintre ele nu știa că aceea e de fapt un dispozitiv de detonare.

          — Ce e aia, un walkman?

          — Nu Seungyeon, e o bombă.

          Răspunsul le făcu ochii să se mărească precum cepele și liniștea să mocnească în dialogul lor.

            — Ce dracu se întâmplă aici?! Tună înapoi bruneta. Ne detonăm? Facem simulări antitero?

            — Nu poți arde tot ce e aici cu o canistră de benzină. O lovi acid cu vorbele bărbatul. Voi pune asta în epicentru, apoi totul va arde și va exploda. De asta trebuie să ne grăbim și atunci când fiecare și-a terminat misiunea să se întâlnească drept în fața statuetei.

          Fetele își întinseră privirea înspre statuia măreață din aur care reprezenta un câine cu colții lungi și ascuțiți măcinând între canini o bucată de carne. În acest context nu mai era penibilă și ridicolă, ci înfiorătoare.

            — Cum rămâne cu toți cei care sunt aici?

            — Asta nu mai depinde de noi. Dacă au norocul să iasă atunci când alarma de flăcări răsună, atunci se salvează, dacă nu...

          Seungyeon privi din nou spre Mina care se holba atent la acea statuie. Deși îi vedea chipul doar din profil era ușor să detecteze umbrele care-i jucau vals pe față. Atât mai rămăsese din Mina, umbre și oase.

            — Ce nopate nebună!

          Muzica se opri subit, iar glasul lui Jiyong tremura de undeva de la etaj. Într-una dintre loje, așezat pe un baldachin și cu un microfon în mâini acesta se adresa mulțimii și asemenea unui dictator care apare pentru a își scanda numele la propria ceremonie Jiyong se bucura de orațiile publicului.

              — E o noapte într-adevăr specială. Li se adresă acesta ridicând mâinile teatral spre cer. O da, cât ne vom mai distra! Va fi de pomină! Se prăbuși acesta într-un râs maniacal, glasul rupându-i-se la jumătate. Sunt mulți invitați pe care îi iubesc, la care țin nespus, invitați care vor fi tratați regește grație partidei de fete excepționale din Saint Bernard. Știți cum merge treaba, așa că să-nceapă petrecerea!

           Aceea a fost clipa în care Mina a condamnat o întreagă sală la moarte. Niciunul nu merita să trăiască în pace după ceea ce avea să se petreacă în această seară la "Saint Bernard". Fiecare dintre ei purta un gram de vinovăție, la fel cum purta și Mina. Fiecare știrbi și furase câte ceva: fie bani, fie iubire, fie bunuri, sau chiar și vieți. Toți se îmbăiau în același păcat, doar că păcatul lua forma trupului în care zăcea.

            — Luați astea și folosiți-le la nevoie! Le sfătui Namjoon oferindu-le amândurora două pistoale cu o țeavă lungă și specială ce avea să estompeze sunetul la tragere. Din moment ce le oferise asta înțeleseseră că sigur vor trebui să tragă la un moment dat.

        Își aruncară o ultimă privire, o privire mai degrabă mută decât cuvântătoare, iar apoi vâsliră prin mulțime.

         Mina-și îndreptă pasul către oblonul prețios, oblon unde răsăreau striviți de vreme arborii cei mai înalți ai "Saint Bernard-ului". Jiyong tocmai părăsise discuția cu un domn care ar fi putut cumpăra atât clădire, cât și pe cei care petreceau aici. Când ochii li se intersectară Mina forță un zâmbet încercând-o un straniu sentiment de neliniște.

           — Chiar mă întrebam unde mi-ar putea fi partenera. Spuse Jiyong vărsând conținutul paharului de șampanie jos pe gâtlej.

           — E chiar aici. Aici și gata să discute cu tine ceva foarte important.

            — Mina-yah, după ce am fost de acord să târăști în noaptea asta specială cadavrul prietenei tale până aici acum mă mai și sustragi pe ascuns de la petrecere? Ai devenit cam nepoliticoasă.

           — Știu că voi ați ucis-o pe Eunha!

             Mina nu-și măsură tonul, iar cuvintele se împrăștiară la suprafață tocmai atunci când muzica luă o pauză, iar ritmul descrește. Chipul i se crispă, iar mandibula  încordată mai mai că nu se frângea. Un extaz hidos îl cuprinse și fără a mai ține cont de împrejurări o smuci pe Mina de braț și o goni prin perdele roși. Dacă planul ad-hoc pe care-l făuri în minte urma să dea roade, atunci Seungyeon avea cale liberă spre hală și seif. Urcară scările spiralate unde spațiul semăna cu el dintre stalactitele și stalagmitele unei peșteri, sugându-te de viața și oxigen.

            — Aș fi îndreptățit să-ți smulg limba pentru curajul pe care îl ai! O bruscă de perete țipând.

            — Serios? Mă bucur măcar că nu negi afirmația mea. Chiar crezi că te voi lăsa să scapi acum că știu că mi-ai ucis prietena?

           Jiyong o eliberă și se depărtă cu câțiva pași de aceasta. Râsetul lui inițial răsuna ca un sâsâit de clopoțel, însă apoi se transformă într-un hohot turbulent.

          — Nu știu despre ce vorbești. Nu-s eu ăla care omoară fetițe de liceu. 

           — Am conectat toate informațiile pe care le aveam, ceva îmi spune că Eunha fie e în viață ascunsă pe undeva de voi, fie e moartă.

           Camera în care o conduse pe Mina era tocmai camera în care prima ședință atunci când s-au cunoscut a avut loc. Jiyong șezu pe mini bar luând o gură solidă de whisky. În tot amuzamentul care-l încerca azvârli dopul sticlei și-l lăsă să se învârtă până ce se ciocni de vârful pantofului Minei.

           — Adu-l aici! Ordonă acesta plescăind din buze.

           — Spune-mi ce s-a întâmplat cu Eunha.  Îi ceru tânăra izbind dopul de metal de tejghea. Chipurile li se ciocniră din nou, de data aceasta mai aproape și mai cu râcă.

            — Eunha e moartă. Completă el cu indiferență. Însă nu eu sunt cel care i-am stins răsuflarea, ci micul tău amic Namjoon. Vrei să știi pe îndelete cum a murit? Bine atunci. Idiotul de Joon avea o prietenă, Yumi, iar întâmplarea face că și Yumi lucra aici. A întâlnit-o pe Eunha și cumva și Namjoon a ajuns să o cunoască. Aparent după spusele lui Eunha plănuia să dea în vileag tot ce se întâmpla aici. Așa că Namjoon a sugrumat-o până ce și-a pierdut viața și mai apoi a ars-o. Deci dragă Mina, nu pe mine trebuie să fii supărată.

          — Ce naiba căuta Eunha aici?! Se răsti iarăși Mina, și-l apucă de gulerul cămășii pentru a se asigura că contactul nu se estompează.

            — Ca și tine, lucra aici. Nu prea cunosc multe detalii despre cum a ajuns în Seul, dar știa multe despre codat, computere, programe, iar noi aveam nevoie de un angajat care să se priceapă la asta. Norocul nostru că Eunha era și o fată și una deloc urâtă. Explică Jiyong rânjind mândru.

            — Asta veți face și cu noi, nu? De îndată ce avem în gând să sărim calul ne veți sugruma.

             — Cum mi-aș putea sugruma partenera? Adaugă pe un ton mieros și îi mângâie obrazul cu degetele. Lasă-mă să-ți dau o informație în exclusivitate. În seara asta Saint Bernard își deschide botul spre China, Taiwan, Myanmar, Thailanda și chiar și Pakistan. De acolo din păduricea ta îngustă nici nu-ți poți imagina unde-s acestea pe hartă. Taiwan e următorul și construcția deja a început. Vreau să îți propun ceva, ceva ce n-am mai propus nimănui. Vreau să vi cu mine în Taiwan. Oricum nu mai ai nimic de pierdut aici, decât pe tine. Ce crezi că poți face? Te vei întoarce în orășelul ăla unde trei fete au dispărut și cumva tu ai treabă cu toate? Te vei duce înapoi în locul în care te-a renegat, unde ți-ai ucis prietena? Dacă nu-ți vor pune capul pe-o cioată și te vor decapita înainte să te ia la secție atunci ai noroc.

           Taiwan. Ar fi putut spune da și chiar se opri să cugete puțin asupra acestei propuneri. Jiyong nu se înșeală, Mina nu avea nimic de care să se mai prindă în acel oraș. Atât pădurea, cât și suburbia o renegaseră. Dar înainte de a mai pierde ceva, trebuia să și câștige. N-avea să plece nicăieri fără bani, căci învățase în lunile acestea că fără bani nu poți cumpăra nici moartea, nici viața.

            — Pun pariu că aveai impresia că pur și simplu te voi lăsa să pleci, nu? Nu poți face asta. Nu poți să-ți strangi bagajele și să te cari la mama naibii după ce ai făcut cu Doyeon, Eunha și Seungyeon.

           Jiyong încerca să o înțeleagă pe Mina, dar atunci când aceasta apucă un pistol dintr-o geantă și se năpusti afară, în jos pe scări își dădu seama că era o cauză pierdută. Luă o altă gură de whisky și își pocni oasele gâtului amorțit.

           — Nici nu știe cum să tragă...

           Însă vorbele nici nu țâșniră îndată pe gură, căci din lojă se auzi o împușcătură nărăvașă, apoi țipete. Țipete și țipete. Jiyong își mușcă interiorul obrazului iar oftând se repezi afară doar pentru a vedea la ieșirea din tunelul de scări înguste câți dintre partenerii lui se înecau în sângele propriu, întinși pe jos, zbierând și acoperindu-și rănile.

              — N-are țintă proastă micuța. Mârâi pentru sine și curând sala se umplu de gărzi de corp. Singura problemă era că în noaptea asta niciun organ al legii n-avea voie să fie chemat, așa că ceilalți invitați fură bruscați de colo colo, iar telefoanele le erau smulse din borsete. Jiyong nu-și permitea să lase poliția sau medicii să intervină. Nu acum. Nu în seara asta. Așa că toți acei cinci oameni tăvăliți la pământ fie cu pancreasul ciuruit, fie cu pieptul rupt în două trebuiau să îndure, sau să moară cât mai rapid.

           Semnalul era clar. Seungyeon își privi îndată telefonul al cărui ecran era acum acoperit de o imagine de fundal al unei schițe. Haosul mocnea. Oamenii se izbeau între ei, unii răcneau, alții se bruscau unii pe alții, iar gărzile de corp încercau din răsputeri să îi golească de telefoane.

            — Ai sunat deja la salvare?! Zbieră o matahală din depărtare.

            — Ce aveam să fac? Cinci oameni sunt împușcați.

     
            — Acum sunt șase.

             Iar creierii acelui domn părăsiră craniul. Era momentul oportun. Haosul năștea haos, când altcândva se putea furișa după cortinele roși? Seungyeon o apucă de-a lungul coridoarelor cu pereți din satin burgundiu. Dacă se năpustea la dreapta ar fi ajuns în zona camerelor private, în schimb dacă se năpustea la stânga ar fi ajuns în zona birourilor. Zonă încă neexplorată și pentru prima dată lipsită de suflare umană. Își apucă materialul rochiței lungi și se pierdu printre ziduri. Holul birourilor nu era extrem de lung, din moment ce majoritatea nu se aflau aici, dar înșiruite ușa-n ușă, nu îi trebui mult până ce să ajungă la capăt unde nu se afla nimic. Pipăi pereții, se uită în jos înspre podea și nimic nu i se întrevede.

           — Caut seiful unui club sau al unei ambasade? Dacă aș fi Jiyong ce mai exact aș face? Se prăbuși pe gânduri bruneta.

            Nu existau oricum multe opțiuni, așa că după ce epuiză toate ipotezele se repezi asupra unui birou marcat cu "S.B.F." ușă se deschise larg iar în spatele ei, după cum se aștepta era doar un birou monoton. Seungyeon se trânti pe scaunul de piele și își lungi picioarele pe birou suflând gânditoare.

             — Ar trebui să angajeze un designer interior, locul ăsta e hidos. N-are nici ferestre.

          Privind în jur fisa îi sări. Ferestre...putea jura că zări ferestre în drum spre aici, dar în camera aceasta doar un candelabru lucios clipocea camera în baia aurie de lumină. Țâșni de pe scaun și privi sub picioare. Se ghemui peste carpetă și prinzând-o dintr-un colț o feri. Poate că o tânără normală care se pierdea pe culoarul ăsta ca o albină din flore în floare n-ar fi dibuit că una dintre placajele podelei era ridicată în relief, în schimb Seungyeon nu mai era de mult o albină, ci un păianjen cu opt picioare căutând să sugă vietatea de sânge. Apucă bucata de parchet și o sări din cuie, acțiune care de altfel fu ușor de îndeplinit. În fața ei se deschise un hău, un tunel spre vid iar o scară nesfârșită se scufunda în oceanul de smoală.

           — N-aveam de gând să dau jos pantofii aceștia, dar cu banii de aici îmi voi cumpăra zeci de perechi.

           Ca un aluat din smoală așa se întindea și întunericul de jos iar frigul se curba între oase și îți făcea pălea măciucă. Subteranul era gol, doar ecoul unor tălpi călcând pe beton se mai distinge. Seungyeon își cuprinse brațele între pumni, se zvârcolea din pricina frigului, conștientizând de altfel că se află în hala frigorifică. Continuă să meargă de-a lungul holului unde pălea neonul alb. Nicio puzderie de om.

          — Doyeon? Doyeon unde ești? sunt eu Seungyeon!

          Își primi vocea ca răspuns. Cintinua să meargă dar pe o parte și pe alta podeaua năștea frigiderele uriașe, de parcă erau așezate fără noimă. Seungyeon nu zarea camera seifului, dar curiozitatea o determină să apuce mânerele acelor lăzi frigorifice de șase metrii. Era imposibil să se ascundă băutură și mâncare aici. Și nici nu se punea problema să fie acestea acolo, căci când ușile se deschiseră larg teancuri de bani în pungi sigilate se întindeau precum ciupercile după ploaie.

             — Yah! Aplaudă Seungyeon țipând. Nu zeci de perechi de pantofi, ci sute! Și azvârli câteva teancuri într-o sacoșă pe care o avea ascunsă în clutch-ul de mătase neagră.

             — I-ați mâinile de pe ei, scumpă Seungyeon!

            
           — Într-adevăr Jiyong, chiar am în plan să mă opresc pentru că îmi ordoni tu. Scumpă Seungyeon a dispărut!

            — Te implor Seungyeon! Suspină din spate vocea armonioasă dar plânsă a lui Doyeon. Seungyeon își desprinse mâinile de pe acele câteva teancuri și se roti pe călcâie cu mâinile sus și goale.

             — Ști bine că am să o omor dacă mai continui să furi. În fine Seungyeon, te credeam mai inteligentă dar ești bună doar la ați deschide picioarele.

            — Zici? Crezi că tot ceea ce se întâmplă sus e o coincidență? Cred că și tu o ști, ești terminat! Altfel n-ai fi cărat geamantanul ăla după tine și nici nu ți s-ar fi aplecat sprâncenele de parcă ai văzut un zombie. Recunoaște, pisca a zgâriat câinele.

            — Dar nu l-a ucis. O amenință el. Niciuna dintre voi nu va scăpa cu viață de aici, o spun doar așa ca să nu zici că nu te-am anunțat. Continuă mârâind Jiyong, încărcând mai apoi pistolul.
             
             
             — Nu ești singurul cu astfel de jucării.

            Seungyeon se aplecă și scoase din decolteul rochiei pistolul cu țeavă. Îl îndreptă spre pieptul lui Jiyong, dar mâinile îi tremurau de parcă erau zguduite de unde electrice.

             — Poți oare să mă ucizi? Pufni el în râs și o eliberă pe Doyeon din strânsoare, lăsând-o de izbeliște. Uite, pun pistolul în curea și chiar vreau să văd dacă ai sânge în tine pentru a apăsa pe trăgaci.

             Jiyong se apropie de brunetă și când în sfârșit ajunse în apropierea siluetei ei simțind acel miros dulce zâmbi. Îi atinse claiele de păr ondulate căzute pe pieptul ei gol și bronzat, apoi inspiră parfumul părului ei.

             — N-ai simțit niciodată iubirea pură, așa-i? De asta te-ai și îndrăgostit de mine de abia când m-ai zărit. Cum o numesc alții... Stockholm syndrome? Aișh Seungyeon-ah, ești nespus de fragilă! Mă mir cum de nu te înspăimântă gândul că amica ta a ucis cinci necunoscuți și pe propria prietenă. Crezi că nu va face la fel și cu tine? Sincer îmi plac fetele ca Mina, fetele care par atât de gingașe dar care ascund o hidoasă himeră în ele. Tu ești plictisitoare, slabă, fricoasă, răsfățată, ești...

             — Ce sunt Jiyong? Continuă Seungyeon apăsând pe trăgaci și țintind pieptul bărbatului care se scufundă în brațele tinerei.

             — Nu poți să mă omori! Răcni el căzând la pământ.
 

              
            — Haide Doyeon, locul ăsta o să explodeze curând.

           Seungyeon se apropie de Doyeon în timp ce Jiyong se îneca pe jos, gemând și încercând să se lungească înspre armă. Când o apucă pe Doyeon de mână observă că palmele îi erau însângerate și reci.

            — Doyeon?

          Șatena feri mâna stângă de pe abdomen și lăsă la iveală o pată și mai mare e sânge care nu se oprea din a mai curge. Se tot mărea ca o petală de bujor înflorind. Doyeon fusese înjunghiată.

           — Haide, trebuie să ieșim de aici! O alină fata lăsând-o pe șatenă să-și piardă cunoștința pe spatele ei.

          Deși Namjoon trebuia să fie cel care apăsa tragicul, Seungyeon nu dorea să mai fie pisica neagra care doar zgârie, voia să muște. Își înfipse adânc și zdravăn colții în acea bucată de carne lăsând să sângereze precum un izvor.

          Înăuntru dezmățul guverna. Legea haosului mereu găsea moduri stranii de a își băgă nasul în orânduiala prost făcută. Chiar și acum, fără Jiyong, fără Namjoon, gărzile de corp erau depășite. Zburau prin aer țipete, pumni sau gângureli șoptite, cu toate acestea nimeni nu găsea o sabie pentru a tăia în două această lege a catharsisului.

           — Nu mai e timp, trebuie să ieșim! Explică repezit Namjoon.

            — Nu plec de aici fără Seungyeon.

            Bărbatul suflă iritat. Își lipi palmele de umerii Minei rotind-o înspre el. Chiar și în mijlocul djihadului aceasta își păstrase ultimul gram de seninătate.

            — Nu-mi da lecții Namjoon, comentă Mina sutrăgându-și corpul din ale sale brațe, m-ai mințit. Când mai exact aveai de gând să-mi spui că tu ești cel care a ucis-o pe Eunha?

            — Haide Mina! nu-i nici locul, nici momentul pentru asta acum.

  
     
            — De ce n-ar fi momentul? Ți-e frică să mori? Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să o ucizi pe Eunha. Mai am un singur glonț și acum mă gândesc serios dacă ar trebui să îl folosesc pe tine. Să închei cu voi toți și să îmi iau la revedere de la mizeria asta!

             — Bine atunci! îi răspunse Joon pe același ton și își apropie pistolul de frunte. Haide Mina, ucide-i pe toți cei care sunt exact ca tine. Poate atunci când te întorci cu spatele și vezi ce ai provocat o să realizezi că îți mai trebuia un glonț pe care-l să-l țintești în propriul cap.

          Își priveau ochii scânteind în marea de întuneric scăldată doar în câteva lasere colorate. Oamenii din jur se împingeau, scânceau, fugeau, dar nimeni nu le putea dilata orizontul. Mina se vedea atât de limpede în ochii lui Joon încât avea impresia că acum se zări pentru întâia oară și nu era un portret drăguț. Era o față ovală, cu ochi lunguieți și obraji pătați de biluțe de sânge.

           — Acoperă-ți capul! O avertiză Namjoon cu seriozitate în glas, iar după ce dinții îi mușcară din frază o bubuitură puternică își începu oda. Amândoi căzură la pământ, unul peste celălalt respirând același aer cu mireasma de benzină și foc.

          — Câți au murit? Murmură Mina de îndată ce liniștea vuia mai tare decât acele câteva scântei din jur.

             — Nu contează. Te ridici de aici fără a te uita în jur. Continui să mergi fără a te învinovăți măcar o secundă de tot rahatul care s-a petrecut în noaptea asta aici.

             Mina-și înghiți lacrimile și își împleti degetele între pumnii lui Namjoon. Nici dacă ar fi dorit să se uite prea mult în jur n-ar fi reușit. Un glob de întuneric se sparse peste mulțime, iar muzica fu retezată din scurt. Auzea în jur oda focului și era conștientă că pășea prin el, căci căldura îi învăluia trupul într-un cearșaf fierbinte. Namjoon începu să tușească și să se oprească din pas în pas, dar nu se opri din a fugi. Uneori șatena simțea că piciorul i se afundă în ceva moale, ca o gelatină și când limpezimea îi scurtcircuita mai apoi capul știa că ceea ce călcase în picioare era probabil un om. Se depărtau de sală, căci se întrevedea coridorul înspre ieșire cu fântâna de marmură și florile ce-și năștea inflorescențele în nelegiuirile nopții.

            — Mina?!

           Tânăra nu se mai lăsa trasă de bărbat, își chiorî vederea suflată cu un strat de cenușă și praf în urmă și-o zări la câțiva metri în spate de Seungyeon. Chipul îi era pătat de funingine și din câte dibui ea palmele arse cam până la umăr. Pe spatele ei se odihnea un alt corp, părea a fi Doyeon.

             — Seungyeon fugi! Răcni Namjoon.

             Însă nu putea înainta. Își scapă trupul pe genunchi tușind, iar Doyeon se prăbuși la pământ.

              — Nu o să o las acolo! Plânse Mina și își luă avânt să se întoarcă, dar Joon o prinse de talie trăgând-o înapoi și suflându-i în ureche:

              — Nu te poți întoarce acolo. Trebuie să ne grăbim, dacă focul ajunge la alcool sau alte surse electrice murim cu toții.

            — Seungyeon, te rog încearcă să te miști! Imploră șatena.

             — Și Doyeon?! Țipă înapoi bruneta cu diafragma obosită, trăgând de corpul lui Doyeon pentru a o ridica.

              — Trebuie să o lăsăm aici. Ascultă-mă Seungyeon, trebuie să mă urmezi, nu mă poți abandona de abia acum! Trebuie să o lași pe Doyeon și să încerci să vi înspre noi.

           Seungyeon privi în josul ei spre Doyeon. Tânăra nu-și mai deschise ochii de ceva timp, dar palma încă îi strângea materialul rochiei brunetei, de parcă încerca să-i spună să nu o lase de izbeliște. Ridicându-și privirea observă că focul se întețea, vâslea spre o coloană de lemn peste care creșteau plante pentru a mima un colț verde, dacă nu se grăbea întreaga structură avea să cadă peste ea și să o zdrobească în două.

            — Îmi pare rău!

         O luă la fugă. Strânse din dinți simțind cum puterile i se zdrobeau sub oase și îi erau măcelărite de arsurile care într-adevăr nu apăsau atât de tare grație adrenalinei. Cei trei o goniră afară unde lumina orașului pălea în convalescență. De îndată ce aerul rece se înmuie peste trupul lor luară o gură de aer și își proptiră corpurile de ce apucau. Mina se ținea de un stâlp gâfâind, în timp ce Namjoon se așeză pe trotuar, iar Seungyeon era de nemișcat. Își privea palmele rozalii cu urme de sânge pietrificat de-a lungul degetelor.

           — Am reușit! Suflă Mina încet,iar apoi realizarea ei se preschimbă într-un țipăt fericit smucit din adâncul plămânilor.

            — Lasă-mă să te ajut. Se oferi Joon prinzând sacoșa cu bani care era grea, dar de care ținu cu dinții Seungyeon. Din palmele fetei căzu și o agrafă care se rostogoli pe jos.

            — Asta e agrafa lui Kyulkyung. Explică Seungyeon. I-am găsit corpul, însă probabil că acum e arsă de-a binelea.

           Mina călcă în picioare agrafa fără măcar a băga de seamă că Namjoon a scăpat de urmele crimei. Se aplecat deasupra sacoșei și își împreună mâinile deasupra banilor.

            — Îi poți duce la mașină.

            Namjoon ascultă și cărând geanta se pierdu în nemărginirea nopții. De abia atunci înțelesese Seungyeon că banii pe care-i furase nu erau pentru amândouă, ci doar pentru Mina.

             — Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat cu noi?

              — Nu știu. Răspunse cu mâhnire în voce Mina. Trebuie să mă asculți, trebuie să ciulești urechile la ce-am să îți spun acum. Nu pot rămâne aici, nici măcar nu am unde să mă întorc. Mă vor găsi, dacă mă întorc în orășelul ăla mă vor găsi cu siguranță. Nu mai pot juca pe victima. Eu cu Namjoon vom pleca în seara asta. Nu știu să îți spun exact unde, dar până mâine dimineață Mina și Namjoon nu vor mai exista. Te vei preface că n-au existat niciodată, că au fost niste simple fațade, falusuri. În schimb tu vei rămâne aici. Te vei rezema de un stâlp și vei aștepta poliția. Le vei spune tot ce s-a întâmplat în seara asta, prin tot ce ai trecut și te vei asigura că vina cade într-utotul pe Saint Bernard. Vom răzbuna toate acele suflete și colege care și-au pierdut viața în noaptea asta, ai priceput?

           Mina îi zgâlțâia în tot acest timp umerii lui Seungyeon, fără a îi mai păsa că fata era sever rănită. Vorbele se desprindeau de pe gura ei în viteză și uneori se împleteau între ele neavând nicio noimă. Seungyeon pricepuse că Mina pe care o considerase în tot acest timp prietenă era doar un fals. Masca de ceară i se topi în seara asta, iar adevărata față a Minei era îngrozitoare.

             — Mulțumesc Seungyeon! Continuă Mina, îmbrățișând-o strâns. Știu că par o persoană oribilă în ochii tăi și chiar te rog ca de acum încolo să îți amintești de mine ca fiind o femeie îngrozitoare. Pesemne Mina n-a existat niciodată, pesemne că a fost doar un coșmar fără sfârșit din viața ta, dar îți jur că te iubesc. Te iubesc și sunt sigură că după câțiva ani când inima ți se răcește și gândul îți e clar vei realiza de ce am făcut tot ce am făcut în noaptea asta. Vei pricepe și mă vei înțelege pentru că la urma urmei tu ești prietena mea cea mai bună, nu-i așa?

            Seungyeon scutură din cap și zâmbi cu lacrimi în ochi. Se abținea cu greu să nu scoată un răcnet de furie și amar. Făcu așa cum o instrui Mina. Își întinse rochia lungă pe trotuarul rece privind spre cer. Nici urmă de stea. Auzea în zarea motorul mașinii lui Namjoon desprinzându-se de pe șosea și de undeva din apropiere sirene. Gândul îi stătea acum doar la șiragul de falsuri pe care-l deținea. Care dintre acele toate falsuri lustruite avea să prezinte acum? Prietena loială, nenorocita corectă, victima rănită, salvatoarea ingrată, ucigașa nobilă...

          Nu știa sigur cine era. Cerul se topea deasupra ei și cu ochii închiși putea rememora pădurea pe care o tot huli atâta timp. Ar fi trebuit să rămână acolo, la rădăcina unui frasin sau scăldată într-un iaz. În fine, nu mai conta acum. Seungyeon începu să râdă. N-avea putere să le răspundă polițiștilor care trăgeau de ea și încercau să îi descoasă masca. Era mult prea fixă. Râdea. Râdea atât de puternic încât o dureau obrajii și gândul care-i curgea prin minte era:

"Lumina din Seul s-a dovedit mai întunecată ca niciodată."