Media: High enough— k.Flay

   
         
           Dezmățul crengilor nimicea ondulațiile fierbinți ale soarelui care încerca din răsputeri să își răsfrângă cununa de tije înflăcărate. Le tot întindea fără noimă și se sensibiliza când își simțea tendoanele pocnind într-o suflare de lovituri minuscule, ca cele de articulații. Bulgării de crini, sclipitori și trântori pluteau repetat pe cer. Se întețeau și își împreunau cozile de nea străbătând oceanul vast și de la departare rece, mortuar, sihastru. Erau ca niște prunci obosiți după o zi de joacă, unde genunchii le erau verzi, cruzi și răniți, nasul galbejit ca aripioarele unui fluture din vina polenului, obrajii pătați de niște ventuze umflate, de ciupiturile țânțarului și unghiile jumate sub țărâna deja uscata între cuticule.

              Pădurea se cocea. Și dacă ți-ai fi dorit să te holbezi în delung la mișunatul frunezlor, sau să asculți oda sinistră și totuși măiastră produsă de fluierul șuierător al frunzelor de plopi, mesteacăn sau ulm, n-ai fi putut decât să scoți un mârâit mut. Primeai doar silueta lor, o formă diformă de frunze. O alegorie nelegiuită de lacrimi verzi, venoase și lipite sau răsfirate între ele. Își apleca cocoșată ramurile ce înjunghiau hain pământul. Îl înțepa cum acul se înfige într-o pânză mult prea albă, atât de albă că înțepătura se vedea ca un hău furios, un vârtej de electromagneți într-o burtă de agonie și disperare.

             Seriozitatea închisă de iarbă, nouri, pământ devenea melancolica. Întreg orașelul se ascundea în cochilia unui melc și mirosea a sânziene și iriși. Lepăda petale într-o veselie. Îți era teamă să nu cumva să calci pe mătasea lor scursă în mucusul melcului, până și dâra densă, țesută într-o reverie de culori verzi și galbene, ca de păpădie era remarcabilă. Întreg orașul vuia în cuptor, pocnind ca lemnele carbonizate. Cenușa degajată era absorbită de inima pădurii, neagra ca de smoală. O filtra și alegea ce-i mai de preț, vuietele, suspinele, râsetele și bârfele. Câteodată și culorile de păr vestejite. Într-o parte un grădinar tundea iarba țepoasă. Zâmbea, deși nimeni nu-i știa motivul. În cealaltă parte doi tineri își lipeau buzele stângaci. Înlănțuirea de sărutări monotone însoțite de sudoare era chiar sensibilă. Nu avea mai mult de 14 ani.

                În partea cealaltă în schimb, după gardul viu, roiau mulțimi de elevi. Cu ochii lipiți de cărți cartonate, mânjite de kimchi, pete unsuroase de sos de soia, sau urme de ciocolată din bomboane. Uitarea. Atât plutea în jur. Identități fără buletine. Uitate de ei însăși. Mască de mască, falsuri cu falsuri. Urmau senili poteci nedefinite. Voiau să fie forme diforme. Printre ei era și Mina. Umbla meschin, și leșinată. Pășea cumva febril. Kyulkyung o însoțea. Părul negru îi curgea lin. Arăta mai bine decât Mina, deși fiindcă era anemica și slabă fața îi era mereu ștearsă. Acum lucea. Sub ochii minei înfloreau inflorescențe violacee, coapte, cearcăne de purpură. Purta o rochie albă, cu cupe revărsate și mâneci de dantelă.

              — E din cauza fundului, nu? Știam eu! O să îl umplu cu pluș. O să fiu ca o păpușă gonflabilă. Până nu mă dezumflă careva nu mă las.

               Mina era însă mult prea depășită de situație. Era un contur negru cu un interior transparent și gol, așteptând să o umple careva, fie cu acuarele de apă, fie cu niște simple creioane de ceară. Nu voia să mai fie goală. Nici măcar nu reuși să se gândească la ce îi spuse Jiyeong. Nici despre Seungyeon nu mai știa nimic după acea noapte. Ea străbătuse drum lung cu trenul, iar Seungyeon urma să fie adusă acasă de Namjoon. Sigur ajunsese, căci într-una din zile când se plimba hai hui pe străzi, mai mult alergând și plângând în loc să mențină un ritm relaxat, se împiedică de casa ei, unde lumina albă imaculată îi lumina dormitorul.

              — Dacă ți-aș spune că Taeil e chiar în fața ta, citind un roman de Marcel Proust, m-ai crede?

             Mina se trezi din reverie. Încă se simțea ca într-un vis, căci nu și-l imaginase pe băiat stând pe o bancă și citind, dar era real, pentru că ticul său jucăuș de a își învârti perciunii între degetele persista. Își crease zeci de scuze, dialoguri ad-hoc sau scenarii demne de Hollywood, totuși stând în fața lui era ca o piftie gata sa fie strivită de roțile grele ale unui tir. Băiatul dibui că era privit, așa că își ridică privirea aruncându-i fetei o ocheadă plină de regrete. Mina se decise. Trebuia să discute cu el. Luând o gură de aer fata o rupse într-un marș rapid înspre acesta.

               — Trebuie sa îți vorbesc! Tună într-un rasuflu fata.

              Taeil nu îi adresă niciun cuvânt. Închise cartea și își îndreaptă privirea către Mina așteptând să audă ce are de spus.

                — Înțeleg perfect că nu vrei să îmi vorbești, dar măcar ascultă-mă. Ce am spus despre sora ta, că e știi tu...moartă, nu am vrut sa spun asta. Sunt sigura că o vor găsi... vie. Taeil, făcu o pauză scurta Mina, îmi pare nespus de rău!

               Brunetul abandonă cartea pe jos, căzând pe trotuar și ridicând o saltea prafoasa în atmosferă. De îndată ce se ridică o umbri pe Mina. Razele nu-i mai mângâiau chipul, dar totuși se simțea în siguranță sub umbra dură a băiatului. Era învăluită în negura lui, ca o potârniche ascunsă de vânători sub crengile unui plop plangator.

                — Eunha e moartă și poliția o tot spune. După 48 de ore, în cazul unei persoane dispărute se poate considera și decesul o opțiune. Nu e nevoie să mă consolezi, nici tâmpenia asta de carte pe care o tot citea ea nu mă ajută. Obișnuia să îmi spună ca cititul o relaxează, dar eu am rămas singur cu mintea mea, cu celălalt eu din mine și deja sunt terminat. Mai rău mi-a făcut. Ascultă Mina, am reacționat prost și îmi cer scuze, dar pentru numele lui Dumnezeu încetează! Știu ca te înțelegeai cu Eunha și nu te pot privi în ochi. E ca și cum o revăd acolo, mută și ghemuită pe retina ta. Nu pot să stau nici în camera ei, sau să trec pe acolo. Nu pot să îi mai privesc pozele de pe perete și să oftez îngreunat. Nu pot să te mai vad și să nu îmi aduc aminte de ea.

              Iar soarele o ciocni din nou în ochi. Cât ai clipi Taeil plecase, lăsând până și cartea în urmă. În ochii Minei se formaseră lacrimi ce încă nu se scurgeau, căci ținea de ele ca și cu dinții. Știa ca va avea nevoie mai târziu. Își tapotă ochii cu palmele uscate întorcându-se. Kyulkyung o aștepta cu brațele întinse. Nu avea nevoie de îmbrățișări, căci în mod real niciodată nu le simți intensitatea, avea nevoie de niște ițe de care să se prindă.

             — Bipolaritatea lui e foarte complicata. Remarcă bruneta pe un ton amuzat. Nu te întrista, știe și el că Eunha ar putea fi moartă. Cât despre faza în care a spus ca te va evita? Imposibil.

              — Și dacă e posibil? Spuse Mina.
               

                În loc de răspunsul fetei primi în schimb urletul unui claxon. Îndreptându-si privirea către un colț, nu foarte depărtat, zări o mașină luxoasă, lucind limpede în lumina sublimă a dimineții fierbinți. Dar nu mașina era raza cea mai sclipitoare, ci o brunetă cu ochelari de soare, într-o rochie mulata, simplă și neagră. Mânecile lipseau fiind înlocuite cu un top tip tub. Seungyeon se hlizește la fereastra unui automobil Acura, lung, alb și luxos. Mina își stoarse pupilele zărind în interior un bărbat, pe Namjoon.

              — Haide Mina, nu e ca și cum te va ignora pe hol sau în clasă!

               Mina o tuli. Într-o viteză impresionanta fata o lua la goană după automobil. Spinteca aerul în două, căldura îi ardea obrajii iar apoi o răcorea cu picături de sudoare sărate. Simți o furie pe care o strecura printr-o fugă spontană. Ajungând în dreptul brunetei, deloc epuizată, gâfâi puțin recăpătându-și vlaga. Seungyeon se aranja în oglinda de pe partea dreaptă a mașinii nereușind să o observe încă pe șatenă, în schimb Joon îi zâmbea în colțul gurii, lăsându-și ochelarii cu lentile negre mai jos, pe podul nasului.

               — Te prinde bine albul. Remarcă acesta plimbându-și privirea peste corpul Minei ca un detector de metale. Ce-i drept ochii i se opriră puțin în zona bustului alb, ca o petală netedă de crin, dar și-o smulse atunci când Mina își ridică rochia de vară mai pe umeri.

               — Ce cauți aici? Țâșni nervoasă.

                — Dacă ți-aș spune că te căutam pe tine m-ai crede?

                Namjoon îi aruncă o ocheada mult prea perversă. Mina nu știa cum să îi citească gesturile, pentru că era clar că bădărănia din el se scurgea prin toți porii. Își mușcă buza în agonie, iar înainte ca Joon să apuce să închidă geamul Seungyeon își făcu apariția.

               —Mina, ce surpriza!

                — "Mina, ce surpriză!" o îngână iritată Mina. Ce cauți alături de el?

                — Suntem parteneri, nu e normal să colaborăm?

                — Parteneri? Deci ai acceptat.
Rosti Mina cu voce subțire, dezamăgită chiar.

               — Dacă nu mă înșel ai acceptat și tu. Continuă Namjoon deschizând un pachet de țigări. Tutunul se vaporiză fix înspre Mina, dar fata era atât de fixata pe ceea ce se întâmplă încât nu băga de seamă.

                — Nu am dat o hotărâre promptă.

                — Atunci ai timp. Ne vedem la ora nouă în club. E seara pokerului.

                — Într-adevăr va fi grozav! Îl susținu Seungyeon.

                — Putem vorbi puțin?

                 Entuziasmul brunetei dispăru complet când observă că șatena o trăgea la o parte. Cu toate acestea acceptă depărtându-se de mașină.

              — Cum rămâne cu noi? Ceru explicații Mina.

 
              — Cum să rămână? totul e la fel!

              — Nu e! Ce naiba facem? Ne plimbăm cu ăștia în mașini luxoase așteptând să ne vină tura și să ne-o tragem? Ce suntem noi? Unde ne e demnitatea? Am promis că vom încerca să câștigăm bani corect.

                — În primul rand, limbajul... să știi că esti mai atrăgătoare nervoasă. În al doilea rand, asta facem. Tu știi bine ce ai de făcut. Cauți în liceu fete dornice să câștige bani într-un timp rapid, iar eu îmi fac treaba mea la club. Ai face bine să vi în seara asta, vei cunoaște personalul, vei primi bani fără să faci nimic.

               Cuvintele brunetei treceau dezgustător pe lângă ea. Aproape că nu o mai cunoștea. Nu înțelegea ce anume câștiga din treaba asta, nu înțelegea intensitatea validării fizice de care Seungyeon devenise dependenta. Tot ce înțelegea era ca într-adevăr avea nevoie de bani înainte de sfârșitul lunii pentru a nu fi scoasa alături de mama ei bolnava afară din casă. Pericolul fu mereu detestat de Mina, dar se spune că în viața e bine să îți ții dușmani în apropiere. Deci Mina nu putea decât să accepte umilă.

             — Cine o să mă ducă până în Itaewon? Ce se va întâmpla acolo? Și ce mai exact faci tu?

                — Eu merg în Seul acum. Tu vei fi adusă de Joon. Cât despre ce mai exact fac eu acolo, așteaptă și vezi.

                — Cum rămâne cu școala, n-ai de gând să vii la ore?

                 Seungyeon privi înspre clasa de clasă. Ai fi zis că se uită nostalgic, îndurerat de melancolic, dar de fapt privea acele panouri de sticlă cu un dezgust obscen. Știind câți elevi plictisiți își odihnesc în acest moment capetele pe bănci, salivând noodles la cutie, pitindu-și privirile sub bănci pentru a verifica un mesaj vulgar, aruncând zâmbetele unor identități false. Era sătulă de asta. Sătulă de tot ce însemna monotonia. Nu-i putea compătimit, ci doar huli. Dorința de a te seca frunză cu frunza și rădăcină cu rădăcină de dragul confortului, de dragul de a rămâne stăpâni pe situație, însă nimic nu se compară cu sentimentul de amorțeală pe care îl simți înainte de a te pierde într-un viciu spontan. Nimic nu se compara cu senzația diluată de naivitate, fragezime, spaimă dinainte de cădere. Nimic nu se compara cu momentul în care vidul de înghite.

               — Nu vreau să fiu ca ei. Mărturisi onest, din scurt, bruneta. Ii detest! Le detest mutrele gri, ochii leneși, buzele umede, mirosurile. Înțelegi Mina? Nici măcar nu are de-aface cu învățatul, sau profesori. Nu pot fi captiva în acest loc și cred asta și despre tine. Tot ce rămâne e să mă urmezi.

             Seungyeon își plasă ochelarii pe ochi croindu-și circuitul înspre bolidul parcat. Silueta i se pierdea între raze și nori. Soldurile mici, rotunjite și voluptoase își schimbau forma ca whiskey-ul schotch turnat într-un pahar, încercând să ocolească pereții de sticlă și cuburile aspre de gheață. Picioarele lungi își duceau greutatea melodios, mângâind întreagă formă clepsidrică.

               Yeonjun împingea apa cu palmele făcute pâlnie. Lovea și o îndepărta ca pe o peliculă de nea de pe un parbriz. Se arunca precum un rău între pietrele de munte, încercând să nu-și taie pielea de tijele stâncoase. În apă se simțea în elementul lui. Liber și totuși înțărcat între frica morții, frica de a nu mai primi oxigen și de a cădea la pământ frânt, pe fundul bazinului privind cum neonul de deasupra lui formează o aură cereasca, râzându-i drept în față. Însă când se împingea cu tălpile ofilite din pricina clorului de peretele celuilalt capăt, luându-și avânt și smucind grav printre bulbuci trăia în crâmpeie de liberate. Lumea îi era în sfârșit limpede și toate năzuințele deșarte aruncate se întorceau pribegite de dorul unui puștan cu păr mai nou blond. Ajungând în capăt se ridică pe coate răsuflând ca un furnal încins. Aruncă pe el un tricou în graba văzând că e așteptat și alături de lot părăsi bazinul.

              — Ce sirenă! Se vede că ți-a lipsit apa. Vocifera un coleg bătându-l ușor peste umăr pe băiat.

              — Sirenă? Întreabă ironic alt băiat. El e pește, el agăța sirenele, mai ales de când cu părul ăsta blond. Dacă ni te-aș cunoaște mai bine as spune ca ești ceva cântăreț în formațiile gay de kpop.

                 Restul băieților începură să se tăvălescă de râs, în timp ce ten scutura din cap într-un zâmbet șters. Încerca să le aprobe remarcile homofobe, dar îi venea greu. Uneori până și masca de ceară adânc încărcată în al său craniu se topea, rămânând doar un chip golit de trăsături, întunecat de emoții nebănuite. Holul era plin de elevi, căci orele se terminaseră. Majoritatea mergeau către job, căci mulți aveau metode ingenioase prin care își câștigau banii, alți se îndreptau către biblioteca pentru a studia intens pana ce soarele se obosea și hotăra sa cedeze tura lunii. Yeonjun nu se putea numără printre ei.

                Nu putea să zacă într-un scaun cu un marker colorat și sa sublinieze cuvinte pe care oricum nu le va reține. Îl dureau tâmplele numai gândindu-se la asta. Mirosul împuțit de cărți, căldură, lumina chioară... nu erau pentru el. Nici sa se îmbrace într-o mascotă hazlie și să se facă de râs împărțind cupoane la nu știu ce bar de karaoke. Putea efectua un singur job, dar în momentul de față era ocupat, deși în buzunar telefonul îi tot vibra. Era căutat de așa zișii clienți pe care nu-i mai satisfăcu de ceva vreme. Încerca să nu îi bage în seama, mintea îi era deja vraiște.

                 — Clar mergem la Calypso, nu? Bautură, femei, karaoke, mâncare. E perfect! Nu, Yeonjun?

                  Yeonjun tresări din transa soneriei de la mobil. Își privi amicul. Capul rotund și mare îi zâmbea senin. Cerea o aprobare. Prietenul lui chiar avea ochi de brotaci, mai ales când și-i mijea atât de tare, săreau din orbite și îl prindeau într-o menghina de priviri pe blond.

                 — În regula. Ce-ați spune dacă l-am invita și pe Ten?

                  Liniștea plonja ca un val dispersat de palmele lui Yeonjun. Învălui chipurile celorlalți și le desfigură chipurile. Colțurile gurilor se strâmbau nedumerite, vorbea aceiași limbă cu ei? Yeonjun însă părea serios. Privea cu ardoare către băiatul în maletă albă imaculată, chiar dacă afară căldură te nimicea. Era curios dacă îi văzuse noul look, era curios dacă îi va plăcea. Ten era concentrat pe un manual de biologie, încercând să își aranjeze notițele împrăștiate.

                 — Creștinul? Ridică ironic din sprânceană un brunet din grup.

                 — De unde știi asta. Și pana la urmă care e problema, mama ta e credincioasă, nu?

                 — Păi da, dar nu e la fel. Îl lămuri acesta scărpinându-și spatele capului și holbându-se jignitor la Ten. Tipul e fiul unui preot influent, am înțeles că e și băgat în politică. Ten pare mult prea cuminte. Îl ducem la karaoke și va avea impresia ca "sulfatul în muzicuța udă" chiar se referă la suflat într-o muzicuță udă.

                — Lasă-mă măcar să îi vorbesc. Continuă Ten alarmat pentru că brunetul părea să își bage manualul în dulap și să plece.

                 — Fă ce vrei. Ne găsești la Calypso, dar dacă te gândești să ni te alături nu-l aduce și pe călugăr.

              Băieții plecară într-un chiot barbar. Yeonjun tocmai înțelegea de ce compania Minei și a lui Kyulkyung era mult mai plăcută. Spusese că îl va neglija pe Ten, dar oare chiar avea să fie așa? Era obișnuit ca atunci când pune ochii pe ceva să obțină instant acel lucru. Ochii lui erau fixați pe Ten. Trebuia să îl obțină, măcar pentru o după amiază, cu prețul umilirii propriei rațiuni. Își aranjă parul în așa fel încât să de împrăștiat și încă elegant și porni către Ten.

               — Hei! Tună gros înspre el.

               Ten nu părea să îl bage în seamă. În schimb discuta cu un alt băiat. Un tip din laboratorul de biologie, cam cel mai bun la materia asta. Erau apropiați, făceau schimb de notițe. Ceea ce îi displăcea profund lui Yeonjun era modul în care acel băiat își plimba degetele pe spatele lui, îl mângâia ca pe o piele de șarpe, cu mișcări largi, verticale. Observă cum Ten se fâstâcea și cum părul i se zbârli. Măcar în felul acesta ii cunoștea punctul vulnerabil, dar nu avea să îl privească cum își frământă dorința carnală chiar sub ai săi ochi. Așa că atunci când palmă acelui băiat urcă, Yeonjun o desprinse și îl roti pe brunet de umeri. Îl smuci de-abinelea, căci Ten își pierdu echilibrul fiind nevoit să se prindă de marginea superioară a tricoului pe care blondul îl purta. Materialul se întinse destul de tare, lăsând o porțiune din pieptul lui să se răcorească în baia aerului cald al holului.

               — Sc-scuz-scuză-mă! Ceru iertare bâlbâit băiatul.

               Ten își dezlipi mâinile îndepărtându-se sperios de Yeonjun. Obrajii îi erau stropiți de flăcări.

                — Nu-i nevoie, am făcut-o dinadins. Sau vrei să îmi spui că îți place să fii pipăit pe spate, pentru că atunci pot rezolva asta. Adăuga acesta pocnindu-și articulațiile falangelor gata să le plimbe pe spatele acestuia.

               — Ce vrei? Întreba luând-o la pas și lăsându-l pe băiat cu ochii în soare.

                Yeonjun își roti ochii după cap oftând din pricina aroganței pe care Ten hotărâse să o afișeze.

               — Vreau să te invit undeva după ore. Răcni acesta încercând să țină pasul printre ciorchinele de elevi.

                — Sper ca acel undeva se referă la bibliotecă sau sala te lectură. Explică Ten fără a se uita înspre Yeounjun.

              — Putem să citim și acolo.

                 Yeounjun grăbi pasul și se poziționă în dreptul lui. Era mai scund decât Ten, însă asta nu opri în a îl bloca pe băiat, care mai mereu mergea cu umerii pleoștiți.

                 — Ai spus că o să mă eviți, de ce nu o faci?

                — Sincer? Izbucni Yeonjun. Nu vreau să te ignor. Ce-i drept e amuzant să am un ascultător, cineva care să îmi asculte probleme și să mă confeseze și am câteva. Știu ca ești înțelept și asta nu numa pentru ca îmi dai temele la engleză și citești mai tot timpul, dar și pentru că ai un suflet bun. Mi-ar prinde bine un tovarăș care să vorbească și despre altceva în afara fundurilor fetelor sau fotbal. Ce zici?

                   Ten scutură din cap, urmându-l mai apoi pe băiat care chicotea pe sub mustață. Vremea de afară se mai răci și fără a își spune un cuvânt au luat-o la goană prin pădure. Trecând pe lângă stația de autobuz, pe lângă cardurile de colegi, alergau fără oprire retezând orice spaimă și tensiune adunată. Ten se simțea tânără numai atunci când era în preajma lui Yeonjun. Conștient fiind că totuși îi face rău, ca nu e o influența bună în viața sa prefect cernută, continua să alerge în urma lui, să sară, să țipe și să râdă până la epuizare. O apucaseră pe niște coclauri nu foarte împădurite. Trunchiurile verzi, ierboase, erau depărtate și se ridicau tocmai până deasupra înalții lor. Încă o dată pădurea le era prieten, îi îngrădea de priviri și de vorbe. Nici ochii de sticlă luminoși ce veneau din Seul nu puteau acapara leagănul de iederă, crestele de iarbă crudă și ramurile grosolane.

                Yeonjun frână din fuga accelerată. Când se trezi cu mult în fața lui Ten își leapădă tricoul și pantalonii strigând către acesta:

               — Dacă nu te grăbești pierzi distracția!

                Ten se ivi după câteva minute, observând cum Yeonjun tocmai își finaliza țigara. Tresări când îi observă trupul gol, slăbănog și alb. Yeonjun nu avea pic de grăsime. Abdomenul striat își învelea mușchii doar într-o fibră catifelată, singurele părți care mai păreau îndesate erau brațele, dar asta pentru că mușchii ieșeau în evidență.

                — Stai calm, nu dansez pentru tine. Deși dacă ai bani să știi că putem rezolva. Macarena sau Gagnam Style?

                 Ten înghiți in sec, trecându-și palmele peste frunte pentru a feri sudoarea. Gâfâia.

                 — De ce m-ai adus aici?

                — Urmează-mă! Îl asigură Yeonjun, stingând chiștocul cu vârful papucilor pe care mai apoi îi dezlegă de șireturi.

                  Ten nu se clinti. Între timp blondul pătrunse printr-un colocviu de frunze, mai mult un tufiș în formă de boltă necurățat de ceva timp. Câteva albine fură deranjate de intervenția băiatului, începând să bâzâie printre florile cu glob alb. Își deschideau florile precum o ploaie severă de steluțe, sau ca niște bulgări de gheață strânși după o vijelie distrugătoare. Când corpul lui Yeonjun fu smuls dincolo, înghițit în mrejele naturii și ciopârțit de frunzele cățărătoare, Ten simți nevoia să se apropie. Foșnind câteva frunze uscate sub ale sale tălpi, feri și el bolta verde. În față se deschidea un pod, lung, precum o cărare de scânduri, iar în prejuri duhnea a apă dulce, valurile scurte, îmbietoare spălând puntea cu urmele de pași pe care îi lasese Yeonjun. Băiatul se bălăcea în apă.

               — O să stai să mă privești ca un ciudat? Haide, măcar să îți scalzi tălpile!

                 Era acum ori niciodată. Își ridică crucea de după helancă, aurul lucind orbitor. Se reflecta în umbre pe cojile uscate de copac din care țâșneau sevă. Răstignit și în umbră veghea Dumnezeu. Ten înghiți umbra și își tot repeta crezuri pentru a nu cădea în păcat, dar în momentul în care un vânticel mătură sihăstria, adunând frunzele ghem, umbra răstignirii dintr-o dată a fost înlocuită cu umbra unei flori albe. Ten se descălță, intrând precum Alice într-o țară a minunilor.

               — Ha! Se amuză blondul stropind. Am știut eu că nu vei rezista.

                 Ten se așează pe marginea podului, adâncind tălpile sub apă. Nici măcar nu le oferi privilegiul de a săruta mai întâi pelicula negricioasă de deasupra, încălzită de apă și lipicioasă. În schimb le inecă în adâncuri.

              — De unde știi despre locul ăsta?

              — Nu te puteam duce oriunde, nu? La un bar, sau la un fast food. Am zis să te duc în locul meu secret. Aici am învățat să înot. Știi cine mai știe de locul ăsta? Mina. Tatăl ei a fost cel care m-a învățat să înot.

             Yeonjun își întinse picioarele făcând pluta. Arăta ca o scândură plouata. Ten nu putea înțelege cum de apa îl ține la suprafață, sau de ce închide ochii și nu dorește să privească norii înainte de apus.

                — Îmi place să stau aici pentru că e liniște. Ce-i drept mai ciripesc păsările și se mai aud hohote de râs de la celălalt mal, căci balta asta e artificială, făcută pentru a prinde pește, însă au lăsat vagauna asta în pădure așteptându-se ca un indiot precum sunt eu să nu o găsească. Din nefericire pentru ei cunosc pădurea asta ca în palmă. Fiecare fluture, fiecare ciupercă, fiecare arbore, îi știu și când decid că le-a venit timpul să piară îmi place să îi urmăresc. Spre exemplu copacii se sting mai greu. E interesant să îi vezi drept înainte, când sunt gata de moarte. Să stai la trunchiul lor și să te întrebi dacă mâine dimineață vor mai fi. Mereu am fost interesat de copaci. Par atât de obișnuiți, asta pentru ca și noi oamenii ne-am familiarizat cu ei, dar totuși sunt atât de necunoscuți. Cine știe ce civilizații rumega în tufișurile coroanelor? Poate sunt zâne, elfi, balauri. E plăcut să vezi și frunzele cum mor, căci ele au o moarte pură, nedureroasa. Își schimbă culoarea și din acel verde țipator devin un maroniu mut. Le poți lua în palme și măcina, dar asta te face un criminal. Mai bine le-ai lăsa să se descompună de la sine. La o adică știu ce le așteptă. În fiecare toamnă mor, dar pomii sunt neștiutori. Unii sfârșesc tăiați, sângerând la pământ. Alții pur și simplu se ofilesc.

                  Ten doar își privea reflexia în apă, scuturată de tălpile lui din când în când. Gândea că poate dacă o va tulbura se va ofili la un arbore, sau ca o frunză, sau mai rău, ca un fluture a cărui aripioară decizi să o smulgi. Nu, nu avea să fie un fluture. Aceia sunt sublim, chiar și dacă hotărăști sa le furi aripa, o faci pentru a îi admira. La lemn mai degrabă furi trunchiul ca să îi dai foc. Ești lipsit de frapare pentru un gigant lemnos. Așa avea să se întâmple și cu el. Măcar dacă murea ca un pom, Yeonjun s-ar fi adăpostit la rădăcină lui, privind cum suflare cu suflare pierde esența vieții. Își desprinse ochii de pe apă, privind cum blondul deja înotase pana la celalalt mal, acum întorcându-se mult mai încet. Nu îi spusese încă, dar culoarea acesta îl prindea mult mai bine. Înainte să clipească, Yeonjun fu înapoi, urcându-se pe pontol rasufland greoi. Membrele îi tremurau și nu își putea ține ochii deschiși. Lumina nu mai strălucea ca înainte, acum nuanțe de portocaliu și roz plonjau pe bolta crească. Parcă era pictată de un pictor nehotărât, care a stropit pânză ba cu strănuturi albastre, ba portocalii, ba roz.

                 Își relaxă respirația. Acum doar se odihnea cu mâinile pe piept, picioarele în apă și ochii închiși, ațintiți totuși spre soare. Probabil îl vedea ca pe o bila neagră cu niște firicele fantomatice de roșu și verde prin ecranul său negru al mintii și ochilor strânși. Ten se aplecă deasupra lui, inițial pentru a bloca lumina, dar se pierdu în acel chip umed, ondulat de o frumusețe naturală. Se apropie mai mult și mai mult, până ce buzele suflau înspre buzele lui, la câțiva centimetri.

               — Dacă vrei să mă săruți să știi că ești liber să o faci. Nu mă deranjează. Rosti Yeonjun care își deschise din scurt ochii umeziți de apă.

Am revenit cu "mult așteptatul" capitol :)) m-am axat mai mult pe relația băieților, căci am văzut ca va place mult și sincer și eu ii iubesc. În următorul capitol ma voi axa mai mult pe Mina și Seungyeon. Va aștept părerile și nu în ultimul rand va mulțumesc din inima pentru tot. Sunteți incredibili! ♥️♥️♥️