media: Mitski- Washing machine

           Nelipsita instanță divină. Gândi Mina. Mina gândea multe, era o gânditoare și nu era prima dată când remarca asta. Prefera să își umple capul de gânduri de tot felul, decât să fie nevoită să vorbească sau să privească în jur și să judece realitatea ce i se prelinge în față. Acum însă i-ar fi plăcut să poată privi și judeca rațional, dar din nou gândea. Gândea sute de gânduri și niciunul n-avea sens.

            — Mina, ce dracu se întâmplă? Șuieră Namjoon.

            — Seungyeon, du-i în camera cealaltă! Ordonă Mina apăsând ușor clanța ușii. Atât de fragil încât își curbă mânerul cu câțiva centimetri.

            — În camera cealaltă? Adică în camera...

            — Da.

      
          Jiyong se ridică primul, scuturând din gene și scuturând amuzat din sprâncene. Îi aruncă o privire Minei care clar era neliniștită și o salută făcând cu mâna. Nu avea strop de îngrijorare pe chip, dar probabil ar fi avut atunci când și-ar fi dat seama că în ușă stă un organ al legii. Seungyeon îi smuci în încăpere, deși Namjoon scheuna și bolborosea injurii.

             — Bună seara! Îl întâmpină Mina zâmbind ca o școlăriță ce încerca să își mențină politețea după o lungă zi de școală. Adevărul era că Mina nu mai trecuse pe la școală de foarte mult timp.

             — Scuză-mă, probabil că te-am speriat! Am aflat de la domnul drăguț de lângă faptul că ești singură și că mama ta e în spital. Soția mea ți-a pregătit mâncare caldă. E foarte bună! Nu știa dacă ești alergică la condimente așa că le-a omis.

          Glasul lui era aidoma unui tată ce chiar voia să îi pese de propriul copil, dar se ciocnea de un perete de oțel nepenetrabil. Mina se feri din prag și îl lăsă să intre. Se opri înainte de a călca și privi în jur. La fel ca în cazul celorlalți doi bărbați și grimasa lui se împovără, mirosea.

           — Mă scuzați! Răsuflă aceasta pentru a tăia stânjeneala. Știu că miroase prost, am uitat preparatele mamei aici și s-au stricat, reușind să scap de ele abia astăzi. Vă mulțumesc însă pentru mâncare!

           Bărbatul se aplecă și îi oferi sacoșa. Aburi se împânzeau deasupra chipului ei. Mirosea a mâncare caldă. A sare, piper, chiar și ceva dulceag. Aburul i se unduia deasupra ochilor și aproape că-i venea să plângă. Nu din pricina căldurii degajate, ci din pricina faptului că îi era dor. Nespus de dor de tot ceea ce a avut la un moment dat.

              — Mina, o să trec direct la subiect pentru că nu îmi doresc să îți fur din timp. Kyulkyung a dispărut și știi bine că orașul acesta nu e străin disparițiilor. Te-ai întâlnit cu ea zilele astea?

            Își mușcă interiorul obrazului. Nu numai că se întâlni, ci îi pocni creștetul capului cu un fier. Îl privi pe domnul avocat drept în ochi. Atât de străpungător încât migdale de lacrimi se adunară în irișii ei molatici, iar în câteva secunde începu să suspine. Bărbia îi tremura, obrajii ardeau în nuanțe florare, iar mâinile se zdruncinau ca frunzele rupte de vânt.

             — O Doamne! Scânci acesta. Își așeză mâna pe spatele ei, dorind să o consoleze, dar Mina se repezi înapoi.

              — Cum adică a dispărut?! Și ea? M-am săturat. M-am săturat să-i pierd pe toți cei dragi mie.

               — Nu știu nimic. Nu o mai văzusem de câteva zile pentru că îmi petrecusem timpul în birou, iar relația mea cu mama ei nu e foarte bună. Am primit un telefon de abia seara trecută și am aflat. Mi-e teamă că cineva i-ar fi putut face rău, căci încerca să-l ajute pe Yeonjun să scape nevinovat. Cine știe ce i-a trecut prin cap.

               — Domnule Park, o să o găsiți,nu?

            Nici ea nu-și credea actul prezentat. Vocea de copilă care tocmai aflase că prietena ei probabil zăcea moartă într-un canal și disperare de pe chip erau false. Falsul Minei. Avea atâtea măști încât se temea să nu le încurce. Se comporta precum un arlechin care presta show-ul pe care arena-l cererea.

              — Voi face tot ce îmi stă în putință. Mâine voi verifica CCTV-urile din toată zona și voi incerca să îi refac traiectoria. Îți voi da telefon de îndată ce primesc vești. Am eșuat în privința Eunhei, dar nu se va întâmpla la fel și în privința lui Kyulkyung. O voi găsi! Îl voi găsi și pe cel care a răpit-o și îți jur că îl voi pedepsi așa cum se cuvine. În cazul în care afli ceva te rog să mă anunți!

             Tatăl lui Kyulkyung își șterse lacrimile și podidit de plâns se ridică. Își așeză paltonul de culoarea cafelei și se îndreptă către ieșire. Mina strângea materialul de sub ea. Pumnii îi ardeau. Poate că asta ar fi trebuit să facă. Să apuce un cuțit și să îl ucidă și pe el, așa cum a făcut-o cu fiica lui. Să-i îngroape într-o pădure și să plece. Să plece departe unde nimeni nu i-ar fi putut da de urmă. Dar nu fu îndeajuns de rapidă. Silueta lui era deja sufocată de noaptea rece și îmbâcsită în cerneală neagră și groasă.

               — Sigur că te voi anunța. Șuieră ea, ștergând cu podul palmei lacrimile false.

            Seungyeon năvăli afară împinsă de cei doi bărbați. Mina țâșni. În capul ușii se afla Jiyong. Ochii i se alungiră, iar chipul îi era strâns într-o culoare pământie. Privi de câteva ori în jur, apoi își ținti privirea spre proprii pumni a căror oase le pocni. Sună precum o cracă zdrobită de roțile unui tren. Fără a mai sta pe gânduri năvăli asupra Minei și prinzând-o de gât o trânti pe canapea.

             — Jiyong! Răcni speriată Seungyeon. 

              — Ai idee ce ai făcut? Ai idee ce tâmpenie ai realizat? Se repezi acesta, strângând mai tare. Pumnii i se închegau în pielea ei moale aidoma gelatinei.

              — Te-am avertizat. Murmură cu greu fata, scuturând din cap. Te-am avertizat să nu încerci să muști din mine, pentru că nu vei apuca nimic.

            Jiyong zâmbind se dezlipi de gâtlejul fetei oftând. Nici Joon și nici Seungyeon nu mai aveau forța necesară de a spune ceva sau a trânti o avertizare măcar. Mina își propti greutatea pe coate și încă străduindu-se să apuce guri largi de aer se ridică de-a bușilea.

              — Ce vei face? Mă vei renunța?

               — Seungyeon mi-a povestit deja ceea ce i-ai spus și ei. Nu te trag la răspundere, căci am palmele mai pătate de sânge decât le ai tu, dar Mina, dacă voiai să scapi de cineva trebuia să îmi spui. Cum funcționează asta? E ca și cum ai vrea să împingi pe cineva în iad și te rușinezi din a vorbi cu diavolul însăși.

             — Ca să învingi un diavol, e nevoie de un alt diavol. Rânji Mina,iar  sprâncenele i se ridicară abrupt. N-am nevoie de ajutorul tău. Dacă e să putrezesc în închisoare nu te voi trage după mine pentru că închisoarea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară pentru un bărbat ca tine.

     
             — Înseamnă că vom arde în focurile iadului împreună. Continuă Jiyong. Înainte de a arde va trebui să îmi explici cuvânt cu cuvânt cum stau lucrurile pentru că vreau să îndrept situația. Nu am de gând să îl las pe avocatul ăla Park să pună mâna pe filmul camerelor video.

            Mina ezită. Planul pe care Seungyeon îl gândi se desfășura complet diferit, însă Jiyong părea că știe mai multe. Tonul său grav și grimasa spumegând a furie îi trădau limpezimea trecutului. De fapt, nimic din trecutul lui Jiyong nu era limpede, chiar dacă Mina încă nu cunoștea cine fusese cu adevărat acest Jiyong și erau multe întrebări care-i fugăreau mintea. Nu și-l putea închipui ca pe un tânăr normal de 14 ani cutreierând la fel cum o făceau toți holurile unui liceu. Nu-l putea vedea în străfundul minții sale fără robele scumpe, hainele mirosind profund a esențe arăbești sau fără vreo armă pitită sub cureaua de piele.

           — De unde mai exact ști cine e domnul avocat Park? Îl interogă Mina cu spaima-n ton.

           — Când ajungi să faci atâtea e nevoie să-i cunoști cam pe toți. Rosti Jiyong agonizând într-o moleșeală ce îi semnala că va fi nevoie să descoase trecutul și să îl pună pe o tavă. Îi știu pe toți Mina. De la procurori corupți din Seul privind din turnul lor lumea și învârtind dosare, în timp ce în spatele lor așteptată o secretară care probabil e o fată de-a mea, până la doctori plictisiți ce trebuie numaidecât să își risipească stresul din cauza acuzațiilor de malpraxis. Îi știu pe toți și toți mă știu pe mine, de asta nici nu mă tem de lege, pentru că la fel cum au ei dosare despre mine, la fel am și eu dosare despre ei. Domnul Park dorește să fie tolerant, drept și calificat, dar pun pariu că e doar un alt măscărici frustrat de faptul că slujește la o firmă mică de avocatură. N-a reușit să se lase purtat de luminile din Seul, pentru că și Seul-ul e răsfățat, își alege oamenii. Park n-a fost vrednic, iar acum putrezește în ghena asta vrând să fie just și elegant.

           — Ce se va întâmpla cu Mina? Adaugă Seungyeon, care nu avea nicio intenție să asculte despre cât de corupți erau magnații acestui loc.

            — Nimic. Interveni Namjoon. Mă voi ocupa eu personal de colectarea filmului de pe CCTV. Important este ca nimeni să nu o fi zărit pe Kyulkyung îndreptându-se înspre casa ta. Cadavrul îl vei arde. Voi discuta eu mâine cu un crematoriu și dis de dimineață înainte ca soarele să răsară Kyulkyung va dispărea.

            — Ah, ce drăguț! Exclamă Jiyong dând din mâini într-un mod caraghios. Ador să îi privesc pe ăștia doi. Doi îndrăgostiți nătângi. Nu putem face asta mâine. Nu ne putem ocupa timpul cu arsul de cadavre, hârtii și tot felul de nelegiuiri înainte de petrecere. Mai întâi ne vom ocupa de evenimentul din acest weekend și mai apoi vom avea grijă și de problema Minei.

             — Nu pot rămâne în aceiași casă cu un cadavru în descompunere! Protestă aceasta.

             — Atunci nu trebuia să fie un cadavru. Îl vom lua noi iar Namjoon o va depozita...

            Jiyong nu își continuă fraza. Se ridică alarmat și își propti jacheta pe umăr. Într-adevăr deci, exista un loc, iar în creierul Minei becul strălucea. Dacă exista un loc anume în care să fii fost depozitate cadavre înseamnă că Jiyong și Namjoon au ucis pe cineva. Ceea ce părea la prima vedere normal, dar lucrurile se complicau atunci când încercai să înțelegi dacă acei "cineva" putea fi cunoscuți, precum Doyeon. Oricum nu avea să dureze mult până poliția va descoperi că Doyeon avea o legătură cu Mina și Seungyeon. Era îndeajuns să întrebe fetele de la consiliul elevilor. Strategia lor a dat greș, acum singura speranță era legată de petrecere din weekend și de planul uneltit de ele.

            Yeonjun aștepta. Aștepta de câteva zile în semn sau o funie de care să se apuce și nu să se ridice înspre cer, ci să și-o încolăcească în jurul gâtului. Celula era îngustă, avea dor un gemuleț strâmt și îngrădit de zăbrele, iar patul scârțâia și atunci când de abia puneai un picior în jurul lui. Purta acea uniformă banală și portocalie pe care o tot întâlnise în filme. Poate că până în această clipă nu îi dăduse importanță, dar acum înțelegea că până și garderoba anostă era un mod de-al subjuga și tortura psihic. Un șobolan în cursa lor așteptând cu calm să fie înfulecat de marele piton. Deși se afla de puțin timp în captivitate trăia cu impresia că lumea de afară se schimbase infernal de tare. Gândea că în toate aceste zile un război s-ar fi putut declanșa, că orășelul era sub bombardament și cădeau obuze, că din cer picura cenușă și câte și mai câte, căci micul orificiu luminat cu penumbre și fulgerări albe de soare nu-l prea ajutau în a vedea mai larg și mai pătrunzător afară.

    
          Oasele îi trosneau, spatele îl chinuia și capul i se încâlcea în gânduri. Voia numaidecât să dispară afară, să se arunce din nou în apă sau pur și simplu să pășească sub un cer mărginit de crengi. Și știa undeva în adâncul său că acest lucru s-ar putea întâmpla, dar nu dibuia când. Domnul Park programase o întâlnire cu acesta.  Condus de un gardian cu cătușele izbind una de alta în simfonii metalice, ca murmurul unui ciocan într-o nicovală. Se învârtea într-un clișeu prost în care năvăli din întâmplare. Totuși nu regreta. Nu regreta nimic din ceea ce făcuse. Era conștient că regretul era cel mai dureros simțământ și chiar dacă l-ar fi simțit ciocănind la porțile sufletului său, își astâmpăra curiozitatea și nu-i deschidea, nici măcar nu se uita pe vizor.

           În dreptul său domnul Park privea în tihnă. Cravata-i dispăru și buzele îi erau crăpate, aproape muscate cu prea multă anxietate. Yeonjun suspectă că ceva era ciudat. Gura i se făcu pungă și înainte să apuce să sufle o vorbă domnul avocat Park rosti:

           — Fiica mea a dispărut.

           Kyulkyung se evaporase. Nu rămăsese decât parfumul acesteia călăuzit de vântul primăvăratic. Totuși nici vântul nu părea să mă poată purta pe umeri astfel de parfumuri. Le tot împrăștia în neștire până ce intrau sub pământ și din miresme pierdute înfloreau viorele, liliac, panseluțe, brândușe sau tufe țepoase. Pădurea își alegea cu grijă mirosurile și cum credea ea de cuviință le împământa. Odată ce îi răpise mireasma nimeni și nimic nu avea cum să o mai aducă înapoi.

            — Îmi pare rău! Bolborosi Jun lăsând capul în jos și proptindu-și obosit fruntea-n palmă.

             — Să nu îți pară, o voi găsi. O voi găsi cu orice preț. Am venit să te anunț că există o cale de scăpare Yeonjun. Prietenul tău ar putea să îți explice mai pe larg.

           Yeonjun ridică țeasta. Se miră atunci când auzi cuvântul "prieten", din moment ce nu avea vre-unul, dar din umbra coridorului plouat de leduri albe se ivi Ten. Sfios, păși cu mâinile frământate la piept și se așeză pe scaun. Nu-i despărțea nimic. O pâclă de oxigen de întindea în dreptul lor, dar când erau împreună sfidau gravitatea, oxigenul, aerul și tot ceea ce îi înconjura.

            — Mi-e dor de părul tău albastru. Remarcă Ten schițând un zâmbet micuț apoi.

             — Ah! Surâde Yeonjun, trecându-și palma peste claiele lui total decolorate. Când o să ies de aici îți promit că îmi voi vopsi din nou părul. Ți-l voi vopsi și pe al tău, mai ales că a mai crescut.

           Părul lui Ten se scurgea acum până la baza gâtului. Era la fel de frumos în ochii lui Yeonjun, însă la fel se distant. I-ar fi plăcut să-l îmbrățișeze, să îi strângă pumnii slabi în palme și să îi sărute duios, dar Ten era un fluture cu aripi strivite. Fiecare mișcare trebuia calculată, pentru că altfel rămânea olog, își pierdea sclipirea.

            — L-am vizitat pe acel bărbat. Să știi că o merita, merita chiar și mai mult! Adaugă Ten revoltat, dar își drese glasul atunci când prinse cu privirea figura gardianului. Domnul Park m-a ajutat și a reușit să ia legătura cu peste 7 alte persoane care au trecut prin abuzurile acestui monstru. Dacă le prezentăm în instanță s-ar putea să scapi.

           Yeonjun tăcu. Bărbia începu să îi tremure și în câteva clipe izbucni în plâns. Lacrimile i se împiedicau în gâtlej iar respirația i-o lua la fugă. Ten nu îl mă văzuse pe Yeonjun plângând așa din acea seara...acea seară blestemată. Își împinse degetul arătător pe masă până ce reuși să-i atingă pielea și să îl mângâie. Era îndeajuns. Puțin, dar îndeajuns.

             — Ce ai făcut?! Scânci Jun. Nu-mi spune că l-ai lăsat să te atingă. Te rog nu-mi...

             — Revino-ți! Îl dezmetici domnul Park bătând cu podul palmei în masă. Așa vei reacționa și în instanță? Vor spune că ți-e milă de agresorul tău. Ten a făcut ce a putut.

              — Am strâns multe istorisiri Yeonjun, te rog nu te întrista! Îl alină Ten.
  

    
             — Cum să nu mă întristez? Eu eram cel care trebuia să aibă grijă de tine și am eșuat. Am eșuat și la asta. Regretă Jun plângând. Am eșuat în tot! Te-am lăsat distrus doar de dragul unuia ca mine.

           Tăcerea era un răspuns, unul exasperant, dar adevărat. O parte din Ten rămăsese în acea locuință, în mâinile murdare ale acelui individ. Un abject, monstruos haos în care se odihnea o părticică din trupul și sufletul său. Amândoi își pierduseră părți din ei și tocmai asta forma un întreg. Erau decupați, sparți, cu colțuri îndoite, dar cumva potriviți. Lipsa îi întregea.

           — Îmi pare rău Ten! Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut! Nu meriți nimic din ce ai trăit. Am fost un laș și un idiot crezând că dacă mă voi ascunde voi reuși să te ascund și pe tine și astfel am fi fost doi lași idioți, dar nu am reușit. Astfel ți-am distrus viața.

             — Nu ai distrus-o. Interveni Ten, de data asta strângând pumnul prin în cătușă în ale sale palme calde. Nu ai putea să distrugi niciodată nimic.

           Îi ridică palma și i-o sărută. Ten se opri din a se mai ascunde. Făcu exact ceea ce Yeonjun dorea. Îi arătase afecțiune, iar dacă Yeonjun nu ar fi fost o vază crăpată din care curgea necontenit apă  l-ar fi sărutat și el, însă era prea trist și prea revărsat în spaimă.

            — Cu toată bucuria asta trebuie să vină și un strop de tristețe. Anunță tatăl lui Kyulkyung cu seriozitate. Trebuie să mă ocup de cazul fiicei mele și din această cauză voi reprograma procesul tău. Asta înseamnă că va mai trebui să stai aici câteva luni. Apoi îți promit că mă voi ocupa. Între timp Ten și celelalte victime vor strânge și mai mult suport, vor câștiga inimile oamenilor și astfel îl vom băga la închisoare pe acel monstru. Trebuie să avem răbdare.

             În mod normal Yeonjun s-ar fi luptat ca aceasta să nu se întâmple, dar era conștient că Kyulkyung trebuia găsită. În plus, acum că Ten era în fața lui speranțele i se reâncărcară. Era din nou jovial și deschis la discuție, cu toate că știa ce avea Ten să îi destăinuie în continuare.

             — Te voi ajuta Yeonjun! Îi garantă băiatul înghițind urmele de plânset ce-i tot zvâcneau în sine. Trebuie însă să îmi iau rămas bun. Mă voi întoarce în Seul la seminar. Nu există altă opțiune. Îl informă, lăsând tăcerea să preia conducerea.

             — Este în regulă. Ten, pentru mine faptul că ești acum, aici, e tot ce mi-aș putea dori. Ești liber să pleci, să-ți împlinești visele, să trăiești și să te rogi la Dumnezeul acela pe care îl slujești. Eu știu că ne vom regăsi. Cumva, oricând, chiar și după ani, sunt ferm convins că ne vom revedea. Tu îți cunoști calea, așa că urmeaz-o. Nu o să fiu egoist și nici nu o să îți cer să mă aștepți, căci poți vedea că mai trebuie să aștept, dar te voi ruga să nu mă uiți. Nu sunt multe de spus despre mine, în fapt nu e nimic de rememorat și sunt foarte puțini care să își mai amintească de Yeonjun. Vreau ca atunci când ne vedem, oricând va fi asta, să îți amintești de mine iar oriunde vei fi eu voi veni și te voi căuta. Mă voi ruga la Dumnezeul tău să ne revedem. Să revedem iubindu-ne la fel de tare, dar în vremuri diferite.

            De abia atunci Ten înțelesese că aceasta era o despărțire. Era separarea și emoția pe care apostolii au trăit-o când speranța lor se depărtă de orizontul lor. Era o frontieră pe care nu știa dacă o vai mai apuca să o treacă, sau să își limpezească ochii asupra ei și dintr-o dată corpul se învolbura ca apă de izvor târnosită printre bolovani. Învolburat în nervi și ultra-violențe electrice, Ten încercă să mai scoată o vorbă, să mai sufle o frază, dar Yeonjun îi zâmbi din scurt și îi făcu semn să tacă. Nu mai existau cuvinte care ar fi meritat să mai vadă lumina zilei.

          — La revedere Ten!

           Pe partea cealaltă a râului bolovanii încă se țineau vânjoși. Apa-și întindea nerușinată cursul iar pietrele zăcând în amorțeala calcarului doar priveau. Namjoon se ocupase de tot ce ar fi însemnat probe incriminatorii, însă corpul lui Kyulkyung încă se afla în casa Minei, mai exact în micuța debara din spatele casei. Prinzând-o de picioare și simțind cum fâșul sacului de gunoi i se încrețea între degete și curgea ca un nămol ud deasupra pielii ei uscate și răcite. Seungyeon se afla la polul opus ținând strâns de umerii tinerei și încercând să împingă cu greu un cadavru. Își imaginase seara total altfel, dar Mina nu se putea odihni și nici trăi în casă cu fosta ei cea mai bună prietenă cu capul înjumătățit de un fier și cu mucegai târându-se prin ungherele trupului.

           Picioarele se împământau în țărâna jilavă din pricina unei ploi cu picături de ghiocel și plumb. Purtând două pelerine de ploaie, una galbenă cam prea țipătoare pentru a îngropa un cadavru la ora două dimineața și una neagră lucioasă. Natura moțăia sub acel strat de mocirlă în care se îmbăiau umbre și pași necunoscuți. Își aveau conturul imprimat în noroi și nu te puteai opri să nu socotești a cui, de ce și cum ajunseseră acolo. Aveau povești, secrete și unele chiar se șterseseră într-un hialin compact. Micuța debara din lemn își unduia vreascurile în ton cu vântul fremătând. Se chinuia, gemea sub vânt și rămășițele ploii și într-un final agonizând cade în tăcere ca o salcie trosnită de vânt.

           — O abandonăm acolo? Suflă Seungyeon de îndată ce ajunsese în buza clădirii.

           — Nu Seungyeon, îi facem companie poate chiar încălzim și un ceai de iasomie pentru tânăra fată.

          Răspunsul Minei o făcu să scâncească. O apucă iarăși umeri și o vârî înăuntru, dar când se ghionti de o micuță trotinetă Seungyeon amuți. Întreaga debara era decorată cu jucării vechi în care moliile își făcură cuib și o bicicletă îmbătrânită care dormea agățată pe un perete. Pagini cu animăluțe desenate și pictate erau lipite pe ziduri și într-un colț scăldate în penumbra becului pâlpâind se odihneau niște rochițe de prințesă pătate de praf și pulbere de pământ uscat.

            — Tata le-a pus aici. Adaugă Mina indiferentă în timp ce arunca de colo colo obiecte pentru a face loc trupului. Până mâine. Până mâine când totul avea să se schimbe, când epilogul nu mai avea să fie înjumătățit.

             — Îți doreai să fii prințesă atunci când erai micuță?

            Mina se roti pe călcâie și privi spre Seungyeon care înșiruia micuțele rochițe roz și albe dantelate și în valuri de material vechi.

           — Mhm, mormăi șatena, acum ascund cadavre. O evoluție bună, nu crezi?

            — Eu am vrut să devin spioană. Părinții mei nu mi-au cumpărat niciodată jucării, probabil că și uitau că trăiam în aceiași casă cu ei. E drăguț Mina, sunt sigur că tatăl tău te vede și acum ca o prințesă.

           Mina nu părea să gândească limpede. Ignora vorbele și le îmbiba în apă și mocirlă. O trânti pe Kyulkyung într-un colț și înainte să plaseze o prelată deasupra deschise fermoarul. Semăna cu o frunză uscată. Ochii îi erau închiși și în jurul lor se adunară niște boboci aproape gri de liliac, fiindcă nu se mai puteau numi cearcăne. Pielea îi era ca întinsă sub un voal alb și dacă aruncai o căutătură mai atentă probabil puteai să trasezi cu buricul degetului venele. Sângele încă îi era înghesuit deasupra părului iar urma de la ce se scurse era acum o pojghiță roșie.

            — Crezi că vom mai fi iertate după tot ce am făcut?

            — Nu. Îi oferi răspunsul Seungyeon. M-am gândit și eu la asta și cred că iertarea nu e pentru noi, dar nu pentru că nu am merita-o, ci pentru că înainte să ne ierte alții trebuie să ne iertăm noi înșine. Nici nu te poți uita la rochițele astea, nici la paginile colorate de pe perete. Ne e frică de trecut și până nu ne iertăm trecutul tare greu îmi este să cred că viitorul ne va fi iertat.

           Ambele erau îngenuncheate pe podea, istovite, frânte, cu gândul doar la ce avea să urmeze. Li se lichefia sângele, membrele pârâiau ca ledurile arse într-un brad falnic de Crăciun și capul le era străbătut de o durere impunătoare.

           — Toul va fi bine. Șuieră Mina, iar vorba ei se pierdu ca viscolul în noapte. Mâine se va termina. Mâine totul va lua final.

           — Evident că va fi bine, la urma urmei vom fi împreună. Voi fi lângă tine Mina!

           Momentul de tăcere care se infiltră între cele două fu cutremurat de mobilul lui Seungyeon care începu să vibreze haotic. Și-l smulse din buzunar și privi ecranul: "Număr necunoscut". Înghiți în sec și fără a gândi de două ori răspunse:

           — Seungyeon, Seungyeon te rog să mă ajuți! Te implor!

            — Cu cine mai exact vorbesc?  interogă Seungyeon vocea feminină care părea să plângă incontrolabil.

            — Sunt Doyeon. M-au închis într-o cameră și cred că au în plan să mă ucidă. E un infern aici, e oribil! Cred că vine cineva, te rog din suflet să mă ajuți, te rog!

           — Ce este? tună Mina.

           — E Doyeon. A găsit un telefon, plângea și mă ruga să k salvez. Spune că cineva vrea să o ucidă.

          Mina își îndreptă privirea spre ușă. Ploaia se mai domoli, dar violența din sângele Minei creștea. Fulgera în sinea ei o străpungere, o voluptate pe care nu știa cum să o linșeze. Era atât de aproape, mult prea aproape pentru a se opri.

           — Imbecila! Murmură tăios tânăra, ridicându-se în picioare și ochind o sapă care lucea în sclipirea becului.

          Pentru prima oară Seungyeon se simțea terifiată de Mina. Își înghiți vorbe și amuți. Se temea de cea mai bună prietenă a ei și nu mai avea cum să o oprească. Se temea pentru viața ei, dar și pentru viața celor din jur.

            — Am ceva de făcut, mai bine te-ai duce acasă. Se scuză Mina părăsind baraca.

              Pădurea își deschide brațele așteptând-o pe Mina. N-avea cum să mai ocolească oda codrului, era prea gălăgioasă iar lumea din jurul Minei era prea tăcută.

Am revenit cu penultimul? Să zicem că penultimul capitol al cărții. Sper că vă place. A fost o cursă lungă și nebuna și tot ce pot mărturisi acum când suntem așa aproape de final este că va mulțumesc din inimă ❤️❤️❤️