Poveste scrisă în cadrul evenimentului Astro Watt "Such a Cliche". Câștigătoarea locului al treilea.

Fantasy | Romance | Dark

Stând acolo, ascunsă în grădina plină de crini galbeni și portocalii, se simți în sfârșit liberă. Era extenuată. Toți cei din jurul ei se arătau mult mai preocupați de titlul pe care avea să-l onoreze decât de propria ei persoană, iar asta o înnebunea.

Când ajunsese pentru întâia oară la palat, împăratul îi promisese întregul cer, cu toate frumusețile pe care le cuprindea. Îi mai promisese și inima, iar ea îi crezuse toate jurămintele. Acum, jumătate de an mai târziu, nu mai era atât de convinsă. Împăratul o iubea, într-adevăr, dar începea să se întrebe dacă asta era cu adevărat ceea ce-și dorea.

Oamenii n-au privit-o niciodată cu ochi buni. Mereu o judecau, o bârfeau, o făceau să se simtă din nou slujnica care a fost întreaga viață. "Nicio coroană pe Pământul ăsta n-ar putea să-i curețe sângele de sclavă", auzea frecvent, căci pereții palatului erau adesea subțiri. Toate aceste lucruri o mâhneau adânc, dar se consola cu gândul că într-o zi, toate aveau să dispară. Într-o zi, avea să ajungă împărăteasă, iar atunci, nimeni n-ar mai fi avut curajul să o sfideze.

— Ah, Lady Lorelei, aici erați! glasul cald al împăratului se auzi din depărtare, iar femeia tresări surprinsă.

Se grăbi să-l întâmpine cuviincios, după cum o învățaseră slujnicele, iar de îndată ce gărzile personale le acordară puțină intimitate, își permise să răsufle din nou. Nici nu realiză cât de încordată fusese până când împăratul nu o strânse în brațe.

— Ești îngândurată, concluzionă acesta, simțindu-i inima fragilă făcându-i forfotă în piept.

Lorelei se îndepărtă de el, gândindu-se la un răspuns cât mai puțin îngrijorător. La urma urmelor, totul era temporar, nu? În câteva luni apele aveau să se liniștească, iar toată agitația ei va fi fost dată uitării.

— Nu vă îngrijorați, Majestate, sunt bine. Cu siguranță aveți probleme cu mult mai importante la care să vă gândiți.

Ochii pământii ai împăratului se îmblânziră numaidecât.

— Nimeni nu e mai important decât tine, îi răspunse blajin, îndemnând-o să-i întâlnească privirea. Presupun că toată presiunea acestei căsătorii poate fi uneori copleșitoare. Totul e nou pentru tine, e normal să te simți astfel. De aceea, dacă vrei să-ți ușurezi sufletul cuiva..

— Mereu le voi avea pe confidentele personale care să mă sfătuiască, știu deja, îl întrerupse succint, oftând zgomotos.

— Voiam să spun că mereu mă vei avea pe mine, accentuă ludic, sărutându-i fruntea.

Chipul femeii se lumină la auzul vorbelor sale, un mic zâmbet crăpându-i colțul buzelor.

— Mi-aș dori să vă pot răsplăti bunătatea într-o zi, Majestate. Sunteți prea bun.

— Poți începe prin a mă numi Leopold când suntem singuri. Și prin a-mi spune ce te supără.

Femeia își lăsă privirea în pământ, șuvițele lungi și închise la culoare, de culoarea roșului intens, intrându-i în ochi.

— Mă urăsc, Majes-..., Leopold. Indiferent de cât timp va trece, mereu mă vor considera nepotrivită pentru a-ți fi mireasă. Și mai important, mereu mă vor considera mult prea nepotrivită pentru a le conduce ținutul.

— Cine a îndrăznit să îmi sfideze alegerile? o întrebă gutural, încruntându-se.

— Nu te preface că nu știi despre ce vorbesc.

— Dacă este vorba despre slujnicii de la palalt, nu trebuie să te îngrijorezi.

— Nu vorbesc doar despre ei. Vorbesc despre toată lumea. Despre cei de la Curte, cei din ținut, despre clasa aristocrată a acestei lumi. Toți, Leopold. Toți mă disprețuiesc, izbucni precum dopul de șampanie, lacrimile lăsându-i dâre neregulate pe obrajii palizi.

Bărbatul se îndreptă de spate, începând să meargă îngândurat pe aleea pavată cu flori din grădină. Îi făcu un semn scurt lui Lorelei să-l însoțească, iar aceasta își șterse succint lacrimile reci, urmându-l supusă.

— De unde ai această convingere? A făcut vreodată cineva ceva care să sugereze acest dispreț despre care vorbești?

— Cuvântul meu nu este suficient? se arătă indignată, iar împăratul oftă obosit.

— Bineînțeles că este, dar dacă va fi să îmi extind puterea pentru a schimba ceva în comportamentul lor, atunci mă tem că voi avea nevoie de niște argumente mai solide.

— Ești împărat, nu ai nevoie de argumente. Tot ce trebuie să faci este să dai un ordin și totul se rezolvă.

Leopold surâse amar, luându-i mâna într-a sa.

— De-ar fi atât de simplu, frumoasa mea, de-ar fi atât de simplu...

— Ce vrei să spui?

— Puterea, la fel ca și magia, are întotdeauna prețul ei.

— Și oare dragostea vieții tale nu merită orice preț ar fi de plătit pentru a o ști în siguranță?

Privirea împăratului fu învelită în surprindere. Nuanțele de ambră îi jucau în irisuri, iar Lorelei știu atunci Leopold era aproape al ei. Tot ce trebuia să facă era să mai întindă puțin coarda. Cât să se asigure că era puternic înrădăcinat în mrejele ei.

— Cu siguranță că o faci, dar... luă o pauză, oftând adânc, nu e atât de simplu.

— Ar fi mai simplu dacă ți-aș oferi ceva pentru care să lupți?

— Ce vrei să spui? se încruntă încurcat, dar nu avu timp să proceseze bine informația că își simți buzele atacate de ale femeii, acrișorul gust de frunze de mentă și merișoare luându-i mințile.

Lorelei își trecu mâinile pe după gâtul său, sărutându-i cu grijă fruntea, ochii, nasul, obrajii și buzele, lăsându-i semne discrete pe gât. Împăratul chicoti fermecat de săruturile ei, cerând mai mult. Însă când să îi mai fure un sărut, aceasta se îndepărtă brusc, lăsându-l arzând de dorință.

—Unde crezi că mergi? o întrebă contrariat când o văzu că dădu să plece.

— Am o nuntă de pregătit, Majestate. Și nu am vrea ca cineva sau ceva să strice asta, am dreptate? îl întrebă dulce, iar el încuviință din cap spre fericirea femeii.

— Perfect atunci! Nu mai avem timp de pierdut! exclamă entuziastă, apropiindu-se de urechea împăratului. Mai ales când ard de nerăbdare să devin oficial a ta, pentru totdeauna.

Iar cu aceste ultime vorbe, se făcu nevăzută printre tufișuri, rânjetul nepărăsindu-i pentru o clipă buzele trandafirii. Căci la urma urmelor, ce alt argument mai bun pentru a lupta pentru ceva atât de important dacă nu însăși dragostea, nu-i așa?

***

Lorelei era intrigată. Nu era sigură de ce făcuse împăratul, dar pentru un răstimp de câteva zile, nimeni nu mai îndrăzni să o vorbească. Toată lumea își vedea de treabă, pregătirile pentru nuntă erau în toi, iar cel mai imporant, nu se mai simțea respinsă. Iar ea adora acest lucru. Căci cu fiecare zi trecută, era cu un pas mai aproape de a se uni cu împăratul - și de a conduce ținutul.

Era una dintre zilele liniștite când Lorelei mergea spre odaia ei. Avusese o zi plină, iar tot ce-și dorea era să doarmă. Le spuseseră deja slujnicelor să se retragă, astfel că păși de una singură în camera obscură, luminată doar de razele albe ale lunii. Era o liniște înmormântală, atât de adâncă încât Lorelei își putu auzi propriul suflu. Podeaua scârțâi sub greutatea propriilor pași, iar lampa de veghe din mâna ei abia de îi lumina calea.

Pentru o secundă, avu impresia că simte izul unei duhori venind dinspre fereastra camerei ei, astfel că-și îndreptă grăbită pașii spre locul cu pricina. Stupefiată de imaginea din fața ei, femeia aproape că țipă din instinct, dar își acoperi iute gura, mușcându-și limba.

În fața ei, resturi putrezite de pește împuțit îi fuseseră stropite pe peretele de deasupra patului, alcătuind cuvintele:

"Singurul pește pe care îl vei merita vreodată"

Înghițind în sec și tremurând din toate încheieturile, Lorelei se așeză pe pat, meditând la cine ar fi putut fi în spatele acelei amenințări. Gândurile o purtară involuntar spre amintirea formată acum jumătate de an, când îl întâlnise pe împărat pentru întâia oară.

Totul se întâmplase într-o zi friguroasă a lui decembrie, zi în care omătul domnea peste tot, iar crivățul îți tăia respirația de îndată ce voiai să-ți părăsești locuința. Lorelei se afla la una dintre conferințele clanului Rebelilor din care făcea parte, când deodată un zgomot zguduitor se  auzise din depărtare, de parcă ceva s-ar fi rupt.

— Asta e șansa ta, Lorelei, nu îndrăzni să o irosești! glasul ferm și șoptit al propriei mame o îndemnase pe fată să înghită în sec, grăbindu-se afară din odaie.

Își acoperise chipul cu gluga groasă a mantiei pe care o purta, urmând să alerge numaidecât spre locul cu pricina. Când zărise imaginea din fața ei, un mic zâmbet îi pictase trăsăturile. Totul mersese conform planului. Corabia pe care se aflase împăratul fusese zdrobită de o alta, care se ocupa cu transportul de carne albă.

Un cerc imens de persoane se formase la fața locului, iar Lorelei știuse în acel moment că trebuia să intervină dacă voia ca planul ei să funcționeze. Se înghesuise în mijlocul mulțimii, începând să țipe frenetic.

— Majestatea Sa! Dumnezeule, nu! Trebuie să-l salvăm!

Mai mulți bărbați săriseră în marea înghețată, în disperata încercare de a salva naufragiații. Însă Lorelei era singura care știa că acei oameni poate că i-ar fi putut salva pe toți ceilalți, dar n-ar fi avut nicio șansă să-l salveze pe împărat. Nu când numai dânsa știa unde se aflase acesta. Dându-și mantia jos, sărise în apă, începând să înoate în direcția opusă.

În urmă cu două săptămâni, când corabia împăratului plecase pe mare, unul dintre mateloții săi căzuse grav bolnav la pat, urmând să fie înlocuit de un altul, pentru a întregi echipajul. Iar pentru că totul fusese premeditat cu atenție de generații întregi, cel care îi luase locul fusese nimeni altul decât un membru devotat al clanului Rebelilor, care se asigurase că acea corabie avea să se ciocnească fatal de o alta, cauzând moartea a zeci de oameni.

Dar înainte ca acest lucru să se întâmple, matelotul avusese grijă să-i strecoare în băutura împăratului câteva merișoare fermecate, cele mai eficiente și faimoase arme ale vrăjitoarelor. Iar pentru că întreaga împărăție crezuse secole de-a rândul că vrăjitoarele fuseseră omorâte demult, nimeni nu bănuise nimic atunci când împăratul gustase din ceaiul său de merișoare coapte. Aceștia nu bănuiseră nimic nici când starea împăratului se înrăutățise, blamând totul pe răul de mare. Însă cu toții își dăduseră seama că ceva era putred în momentul în care ochii arămii ai conducătorului lor prinseseră nuanțe violente de ambră, strălucind precum irisurile unei feline. Dar din păcate, realizaseră totul mult prea târziu, căci în acel moment corabia lor se izbise de o alta, făcându-i să se scufunde. Matelotul îi spusese împăratului să înoate o sută de yarzi spre vest, după care să se lase cuprins de valurile mării, iar acesta făcuse în tocmai, fiind încă sub efectul merișoarelor.

Astfel, Lorelei ajunsese singura care știa unde se aflase împăratul, restul echipajului fiind deja înecat demult, după cum li se șoptiseră să facă de îndată ce un praf roșiatic se răspândise în aer, sufocându-i.

Femeia îl găsise plutind în derivă în spatele unei stânci din depărtare, ascuns de ochii lumii, părul său cărunțit de anii numeroși abia distingându-se de spuma învolburată a mării.

Zâmbind știutoare, Lorelei îl trăsese cu greutate spre țărm, țipând după ajutor pentru a atrage atenția asupra ei. O mare de oameni se înghesuiseră să o ajute, strârnind forfotă în jur. Împăratul continuase să rămână nemișcat, de parcă ar fi trecut în neființă, iar după ce Lorelei se asigurase că mulțimea era suficient de panicată, se aplecase deasupra bărbatului, murmurându-i lângă ureche versurile unei vrăji străvechi, create special pentru acel moment:

— Acum că furtuna a trecut / Nu mai trebuie să stai tăcut / Deschide-ți ochii / Nu te sfii / Căci mă vrei / Și tu o știi.

Iar de îndată ce cuvintele fuseseră rostite, împăratul își deschisese ochii mărunți, spre uluirea tuturor. După ce-și revenise în simțiri, împăratul își dorise să o cunoască mai bine pe ființa care-i salvase viața, întrucât acesta nu-și mai adusese aminte nimic de după savurarea acelui ceai.

— Nici nu-mi aduc aminte cu ce era... obișnuia să-i spună adesea femeii, când îl întreba despre acea zi.

Totul se petrecuse necruțător de rapid din acea zi. Împăratul simțise o simpatie inexplicabilă față de Lorelei, un simțământ incomparabil până atunci, care uneori era atât de intens că-l înfricoșa și pe dânsul, astfel că la numai trei săptămâni de la întâlnirea care le-a unit destinele, cei doi își anunțaseră deja logodna.

Și probabil că totul ar fi decurs conform planului dacă Lorelei ar fi fost mai atentă în acea zi de cinsprezece martie de acum trei luni, când ea și împăratul deciseseră să-i viziteze pe locuitorii ținutului. Conducătorul Kaselowyei era mult prea antrenat în conversațiile cu sătenii ca să-și observe logodnica salutând discret unul dintre cele mai îndepărtate grupuri de oameni, atrăgând involuntar atenția asupra ei. Lorelei își observase clanul stând în spatele mulțimii, răsfirați printre oamenii din jur pentru a nu risca să fie recunoscuți. Nu apucase să mai vorbească cu dânșii de luni întregi, iar ei așteptau cu sufletul la gură confirmarea faptului că planul lor încă stătea în picioare.

Astfel că de îndată ce le capturase privirile, Lorelei clipi de trei ori, atingându-și pandantivul din jurul gâtului în formă de triunghi, acela fiind modul ei de a-i asigura că încă le rămăsese loială. Triunghiul era doar simbolul lor codificat pentru "pește", căci de secole întregi, clanul Rebelilor a avut drept simbol această viețuitoare versatilă. Membrii clanului îi zâmbiseră cunoscători, întorcându-i semnalul, ochii scânteindu-le în nuanțe aprinse de roșu de îndată ce ciclul luase sfârșit. Lorelei crezuse că nimeni nu le observase interacțiunea, dar se înșelase amarnic.

Câțiva martori apăruseră din diferite colțuri ale mulțimii, realizând cu stupefiere faptul că vrăjitoarele nu numai că nu muriseră niciodată, dar și faptul că una dintre ele se afișase la brațul împăratului, urmând să-i devină soție. Iar când Lorelei realizase în sfârșit ce nerozie făcuse, era prea târziu. Oamenii începuseră deja să vorbească, să o amenințe, să o înjosească, în speranța că împăratul îi va vedea într-un final sângele de trădătoare.

Toate aceste amintiri și gânduri o copleșiră deodată, făcând-o la fel de albă ca un fulg de nea. De data aceasta însă, ceva era diferit. Acum amenințările deveniră reale. Palpabile. Periculoase. Și cel mai important, neprevăzute.

De patru secole încoace, de când familia Kaselowy le extirpaseră cu barbaritate ținutul Cossentry în Marele Război contra ființelor fantastice, de unde majoritatea fuseseră ucise, supraviețuitorii și-au jurat revanșă. Chiar dacă le-ar fi luat întreaga eternitate pentru a zguduii un imperiu la fel de puternic ca cel al Kaselowy-lor, nu aveau de gând să renunțe.

Astfel, clanul Rebelilor luă naștere. O mână de creaturi mistice, unicile rămase din această dimensiune, care își făcuseră drept unic scop în viață anihilarea familiei împărătești. Singura moștenire cu adevărat imporantă pe care o lăsau progeniturilor lor decenii la rândul a fost doar această ură brută, nestatornică și consumatoare, care parcă creștea odată cu fiecare generație care venea. Prin urmare, planul lor reuși să fie cizelat și pus în practică abia treisprezece generații mai târziu, când Lorelei se afla în floarea vârstei. Aceasta fusese antrenată o viață întreagă pentru această misiune, perfecționându-și tehnicile în arta vrăjilor cu merișoare încă din frăgezimea copilăriei.

Planul lor n-ar fi trebui să fi fost vreodată descoperit. Acele semne n-ar fi trebuit să fi fost făcute în public. Atât de evident. Atât de nesăbuit. Acum, în loc ca singura ei preocupare să fi fost seducerea împăratului, era nevoită să se ocupe simultan și de reducerea la tăcere a unui popor furibund.

Ridicându-se încă tremurândă de pe pat, se gândi deja la următoarea strategie care trebuia abordată. Clanul Rebelilor era ocupat cu adunarea ultimelor ingrediente necesare pentru crearea poțiunii timpului, astfel că toată greutatea cădea pe umerii ei. Din nou.

Ronțăind câteva merișoare între dinți, Lorelei reuși să adune suficientă putere pentru a face ca mirosul acelui pește să dispară, dar avu grijă să nu îndepărteze și mesajul grotesc. Poate că totuși ar fi putut folosi acea amenințare în favoarea ei.

Își reaprinse văpaia din lampă, pregătindu-se să-și părăsească odaia, când un scârțâit de podea se auzi din fundul camerei. Ochii violacei ai lui Lorelei scrutară cu șovăială încăperea obscură, dar în afară de propria-i respirație, nu auzi nimic. Câteva momente mai târziu ajunse la convingerea că totul i se păruse, iar tot stresul și presiunea acelor ultime săptămâni aveau cu siguranță un efect evident asupra psihicului ei.

Își încolăci degetele în jurul clanței, find pregătită să apese pe ea, când deodată o mână bărbătească i se încolăci în jurul gâtului, trăgând-o spre centrul odăii. Din cauza șocului, corzile vocale i se înnodară între ele, ajungând incapabilă de a scoate orice fel de sunet. Se trezi trântită cu capul de podeaua lemnoasă, o respirație grea apăsându-i pe chip.

— Ți-a plăcut micuțul mesaj, peștoaico? glasul servil al atacatorului o scârbi pe femeie, care se zvârcolea sub strânsoarea acestuia.

Începu să se învinețească la față din cauza lipsei de aer. Trebuia să facă ceva imediat sau ar fi avut să moară chiar acolo, asemeni șobolanilor cei mai infecți. Lumina pală a lunii nu o ajută prea mult în dezvăluirea identității agresorului, iar glasul său nu-i suna cunoscut. Dar poate că toate acestea erau doar efecte secundare ale adrenalinei din propriile-i vene, care o amețea într-atât încât ajunse să se întrebe dacă chiar merita osteneala de a rămâne în viață.

Însă înainte de a avea ocazia de a-și analiza opțiunile, lama tăioasă a unui pumnal i se lipi de pielea albă a gâtului, iar cuvintele bărbatului răsunară cu ecou în pereții goi ai propriei conștiințe:

— Poate că aveți înverșunarea a mii de popoare curgându-vă prin vene, dar niciodată, niciodată nu veți reuși să doborâți acest imperiu. Mai ales cu fetițe ca tine la conducere... termină ironic, trasându-i dâre fine de sânge pe gât.

Și brusc, ceva se schimbă în inima lui Lorelei. Întreaga viață îi fusese răpită pentru a se antrena pentru această misiune. Ani de zile n-a știut de nimic altceva în afară de antrenamente, strategii și vrăji învățate special pentru acea nenorocită de răzbunare. Totul ca acum, acest oricine ar fi fost, să o disconsidere.

Iar acest lucru nu era o opțiune. Să piardă nu a fost niciodată o opțiune. Mai ales când era atât de aproape de câștig. De a rămâne în istorie. De a face istorie... Rânjind în colțul buzelor, aceasta simți impulsul de a-l scuipa direct în mutra dezgustătoare, dar încă nu putea respira, astfel că fu nevoită să amâne momentul pentru câteva secunde.

Amintindu-și de merișoarele abia mâncate, ar fi trebuit să mai aibă suficientă putere în sânge pentru a-l înfrânge. Astfel, cu o furie născută direct din centrul inimii pline de energie brută, puternică și imprevizibilă, Lorelei se trezi țipând cu toată puterea pe care n-o avea, scântei roșiatice ieșindu-i din degetele lungi. Ochii i se coloraseră într-o nuanță la fel de intensă precum părul, strălucind precum două rubine în miez de noapte, iar în fracțiuni de secundă, bărbatul fu azvârlit în cealaltă parte de cameră, spre stupefierea sa.

Lorelei se ridică iute, îndreptându-se amenințător spre el. Acum îl recunoscu. Agresorul ei nu era nimeni altul decât întâiul născut al familiei Kaselowy, fratele nelegitim al lui Leopold, mâna sa dreaptă. Pentru o secundă un sâmbure de frică i se născu în suflet. Dacă Berlioz îi cunoștea secretul, asta nu putea decât să însemne că...

— Nenorocitule! Nenorocitul dracului! Ai habar câte secole ne-a luat nenorocitul ăsta de plan?! urlă cu ură, prinzându-l de gât și trântindu-l de perete.

Acesta rânji satisfăcător, privind-o cu superioritate, în pofida durerii cărnii care-i era perforată de unghiile ei lungi.

— Știi care e problema voastră? Faptul că am reușit să vă mai înfrângem o dată, cu secole în urmă, fără ajutorul superputerilor voastre. Și faptul că până și acum, fără să fac absolut nimic, dețin mult mai multă putere decât o vei face tu vreodată.

Urlând animalic, îl forță să o privească în ochi, șoptindu-i printre dinți:

— Ia-ți prețiosul pumnal, spuse, obligându-l să-l prindă între degete, și nu te opri din a-ți tăia carnea de pe tine până când și ultima bucată de țesut nu va fi fost luată, îi comandă disprețuitoare, în pofida terorii din ochii bărbatului.

Iar pentru că efectele merișoarelor încă erau eficiente, îl prinse cu dușmănie de umerii obrajilor, decretând servilă:

— Să nu îndrăznești să mori înainte de a-ți îndeplini ordinele. Oh, și dacă tot vorbeam, cred că trupul tău este incredibil de special, din moment ce simte totul de trei ori mai intens decât ceilalți, nu-i așa?

Berlioz începu să tremure de stupefiere, privind pumnalul din fața sa timorat, tremurând din toate părțile.

— Nu mă face să fac asta, vei regreta.

— Ce să regret, că te omor? Așa cum regretați și voi că mi-ați omorât ținutul, nu-i așa? întrebă retorică, așezându-se pe pat, șuvițele precum focul căzându-i pe umeri.

— Ce câștigi din asta? Oricum e o chestiune de timp până când vei fi terminată.

— Tocmai. Toată viața mi-am petrecut-o antrenându-mă pentru ceva ce ai distrus în secunde. Măcar să mă revanșez pentru timpul pierdut.

— Nu știe! țipă disperat, evitând să se gândească la nevoia din ce în ce mai puternică pe care o simțea să-și înfingă acel pumnal în carne, să-și vadă sângele țâșnind din ea, să se audă urlând de durere.

— Și eu chiar ar trebui să te cred?

— Având în vedere faptul că spun adevărul, da, ar trebui.

— De unde ai aflat de identitatea mea?

— Unul dintre subordonații mei te-a observat în acea zi făcând schimb de semne cu Rebelii. Doar voi aveți semnele astea.

— Și de ce nu m-ai demascat până acum? se arătă curioasă femeia, ridicându-și o sprânceană.

— Stai... Nu-ți pot spune chiar așa.. Trebuie să-mi promiți că nu mă vei omoî mai întâi...

— Fie, promit, îi jură nonșalant, așteptându-și explicația.

— Stai așa, mă lași liber? Pur și simplu? timbrul uluit al bărbatului era atât de disperat că putu fi confundat cu ușurință cu speranța.

— Ai prefera să mă răzgândesc?

— N-nu, nu! se grăbi să o acopere, înghițind în sec.

— Atunci mai bine ai începe să vorbești.

— D-da.. Nu am spus nimic până acum din simplul motiv că am vrut mai întâi să aflu ce puneai la cale, vorbi volubil, continuând istorisirea de îndată ce observă mina anticipativă a femeii. Știu de poțiunea de a te întoarce în timp. Știu că ai nevoie de inima lui pentru a-ți împlini misiunea și de faptul că pentru a-și face efectul, trebuie să-ți fie soț.

Lorelei își mări ochii de uimire, clipind des.

— Să ghicesc, ai aflat totul de la un alt subordonat?

— Clanul Rebelilor a fost ținut sub strictă supraveghere pentru luni întregi deja, să aflu câteva lucruri despre planurile voastre a fost mereu o chestiune de timp.

— Și ce aveai de gând să faci cu aceste informații?

— Plănuiam să mă consut cu fratele meu despre asta, dar nu înainte de a mă distra puțin înainte.

— Și cum de distrezi momentan? îl luă peste picior, rânjind malițios.

Bărbatul cu nasul cârn surâse amar, frica neasumată jucându-se în ochii săi de culoarea oceanului.

— Nemaipomenit, nu se vede? îi răspunse cu aroganță, sfidând-o până-n ultima clipă.

— Atunci nu mă lăsa să te rețin, îl anunță rece, iar de parcă ar fi apăsat e un buton, mâna lui Berlioz se mișcă iute, înfingându-și pumnalul în carnea moale a coapsei.

Urletul său făcu un ecou până în toate cele douăsprezece ținuturi. Pentru o secudă, lui Lorelei îi păru rău că îi făcu vocea să fie auzită doar de dânsa, dar se consolă cu ideea că dacă cei din clan ar fi fost acolo să o vadă, ar fi fost mândri de ea.

— Nenorocito! Ai spus că n-o să mor! îi șopi printre spasmele de durere, sângele curgând din el precum o cascadă. Probabil că-și atinsese vreo arteră.

Lorelei se întinse în pat, zâmbind satisfăcută.

— Am spus că nu te voi omorî eu, dar ultima oară când am verificat, tu erai cel care-și înfingea cuțitul în carne, nu-i așa? continuă retorică, spre furia lui Berlioz.

— O să arzi în Infern pentru asta! Cățea nenorocită!

Dar Lorelei nu-i mai răspunse, închizându-și ochii. Iar pentru restul nopții, aceasta se relaxă ascultându-i urletele de disperare și agonie, de parcă ar fi fost cele mai rafinate sunete de liră. Poate că avea o mulțime de probleme de rezolvat, dar pentru moment, își dori să-și ia răgaz un moment să-și savureze victoria, oricât de măruntă. Căci Berlioz avea dreptate: La finalul zilei, doar cei mai puternici aveau să rămână în picioare.

***

A doua zi, Lorelei se afișă în fața ușii împăratului, plânsă, cu hainele rupte și vânătă pe corp. Câteva merișoare mâncate de dimineață și reuși să se preschimbe în cea mai demnă de milă victimă al acelui ținut. De îndată ce o zări, Leopold o primi în camerele personale, cerând de urgență asistență medicală.

— Cum de s-a întâmplat una ca asta? Cine a îndrăznit să-ți atingă pielea de înger? o întrebă ore mai târziu, de îndată ce rămaseră singuri.

Lorelei își drese nasul, invitându-l la o plimbare în grădină, pentru a evita pereții subțiri. Încă nu avea încredere deplină în spusele lui Berlioz. De îndată ce intrară pe aleea pavată cu flori de vară, începu să-i povestească totul pe un ton atât de rănit și șters, de parcă ar fi urmat să se rupă de îndată ce ar fi tăcut. Îi povesti despre amenințarea cu peștele, despre vizita fratelui său, care o molesase în toate modurile posibile, despre cum i-a spus că visa să-l omoare pentru a-i lua tronul și a se căsători cu ea. Totul. Iar împăratul a crezut-o numaidecât. Căci ce bărbat nu ar avea încredere în cuvântul femeii pe care o adoră?

— Și unde se află bastardul acum? se interesă acesta, învârtindu-se precum un leu în cușcă.

— Departe, departe, probabil pe mare, fugind de consecințe precum animalul ce este, rosti cu lehamite femeia, atentă la reacțiile împăratului.

— Treizeci de ani. Treizeci de ani l-am avut drept mâna mea dreaptă, confidentul meu, și cu toate acestea, nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat, se confesă spășit, întorcându-se spre Lorelei.

O privi cu căldură în ochi, sărutându-i fruntea. Îi mângâie vânătăile, îi sărută rănile, urmând să se lase într-un genunchi în fața ei, având chipul plin de lacrimi.

— Frumoasa mea, iartă-mă că n-am reușit să te protejez. Îți jur că este ultima oară când așa ceva ți se va mai întâmpla. De azi înainte, vei primi numai și numai ce meriți! Drept urmare, hai să nu mai amânăm nunta, hai să ne căsătorim chiar acum, chiar astăzi! Nu-mi doresc nimic mai mult!

Atinsă de cuvintele sale poetice, aceasta încuviință emoționată, sărind în brațele sale. Nu numai că reuși să întoarcă întreaga situație în favoarea ei, dar îl și făcu pe împărat să grăbească nunta, devenind mult mai curând împărăteasă. Abia aștepta momentul. Era atât de entuziasmată, că abia de-și putea suprima sentimentele.

— Cum se face că mereu ajungem să ne purtăm toate conversațiile importante în această grădină? se întrebă femeia, înaintând spre tufișul ei preferat de flori.

— Îmi amintesc cum te-am cerut pentru întâia oară aici. Mă simt de parcă totul s-ar fi întâmplat în altă viață.

— Poate că s-a întâmplat. Poate că suntem destinați să fim împreună în toate viețile.

— Iar în toate te-aș iubi la fel de mult, îi declară zămbind, strângând-o în brațe.

Lorelei surâse gingaș, apropriindu-și buzele roșii de ale sale, pecetluindu-le într-un sărut adânc, plin de patos. Doar că ceva era diferit la acest sărut. Nu mai simți cum aroma dulce acrișoară a merișoarelor îl invadează și nici cum irisurile acestuia capătă nuanțe intense de arămiu roșiatic. Nu. În schimb, putu simți o vagă aromă de coacăze negre pe vârful limbii, aromă pe care o simți mai amară și grea decât însuși plumbul.

Coacăzele negre erau singurele remedii neutralizante pentru merișoare. Și erau atât de greu de găsit, încât Lorelei crezu că nici nu mai existau. Dar se înșelă amarnic. Și cu cât încercă să se îndepărteze din acel sărut, cu atât împăratul o forță să mai rămână. Lupta deveni atât de acerbă încât Leopold se văzu nevoit să o prindă cu ambele mâini de cap, asigurându-se că avea să primească tot ce avea nevoie din cel sărut.

Lorelei simți cum arde. Pielea începu să o furnice, iar înlăuntrul ei, totul luă foc. Se dezintegra pe interior, arzând din temelii. Căci coacăzele negre erau precum o otravă. Doar o mică cantitate era suficientă pentru a o ucide. Ceea ce și făcură. În scurt timp, trupul îi deveni aproape inert, acum fiind searbăd și uscățiv, de parcă ar fi fost o pungă gata de a fi aruncată la gunoi.

Când se asigură că era deja mult prea slăbită pentru a mai riposta, aflându-se la limita dintre viață și moarte, împăratul o lăsă în tufișul ei preferat cu flori, lăsându-se pe vine lângă ea. Acum, privindu-i chipul tras și uscat, simți o fărâmă de remușcare pentru o secundă. Asta până când își aduse aminte cine era și mai important, ce era pregătită să facă pentru a-și îndeplini prețioasa răzbunare.

— Ai idee cum a fost să-mi sacrific unicul frate, cel mai apropiat confident pe care l-am avut vreodată, doar pentru a-ți demasca planurile? Cum a fost să știu că a murit în chinuri, doar pentru propria-ți plăcere? o întrebă scârbit, lacrimile încețoșându-i privirea. Dar nu-i nimic, totul va merita în final. Pentru că la sfârșit de zi, fiecare primește ceea ce merită, dragă Lorelei. Iar tu meriți să mori singură, în tot aceeași agonie în care l-ai lăsat și pe altul să o facă, îi ură apăsat, ridicându-se.

Lorelei îl văzu îndepărtându-se de ea, lăsând-o să se chinuie de una singură în ghearele necruțătoare ale morții, înconjurată doar de o tufă plină de crini galbeni și portocalii, la fel de falși ca și viața pe care a tot trăit-o. Dar oare a meritat această falsitate prețul? A meritat toată viața ei, trăită numai în chin, ură și răzbunare, prețul? Au meritat acele merișoare dulci acrișoare toată acea otravă amară a coacăzelor negre? Nu știa. Dar ce știa, era că acum era liberă, că acum putea fi în sfârșit orice își dorea să fie. Și poate că n-a ajuns niciodată împărăteasa Pământului, dar a ajuns cu siguranță împărăteasa Veșniciei, iar asta era ceva, în toate Universurile posibile.