Dramă | Povești de viață | Fantasy

───※ ·❆· ※───

Prompt: "Locuiești într-un sat la poalele muntelui Himalaya, și te pierzi într-o expediție pe vârful muntelui. Căutând un loc în care să te adăpostești de viscol, descoperi că Yeti nu este un mit"

───※ ·❆· ※───

          Viscolul ghețos lăsă amprente aspre pe obrăjorii trandafirii ai lui Krol, care merse pe culmile anevoioase ale Himalayei târât de zgarda husky-ului său, Ambedo*. Tatăl lui lucră deja de câteva săptămâni la cercetările sale despre Cardiocrinum giganteum, renumita floare ce înflorea o dată la un deceniu, astfel că cei doi fură nevoiți să părăsească căminul nepalez în favoarea unui cort improvizat din inima munților albi.

Aflându-se în zilele din preajma înfloririi crinului, Nowak Dabrowski se arătă mult prea absorbit de studiile sale pentru a se îngriji și de siguranța băiatului său, care își petrecu fiecare zi jucându-se cu Ambedo și rugându-se totodată temător să nu se fi îndepărtat prea mult de cort.

Cu pașii grăbiți, dar totodată precauți, Krol continuă să urmeze râzăreț poteca dictată de prietenul său jucăuș, nebăgând în seamă distanța considerabilă care se surpă între el și părintele său pe secundă ce trecea. După un timp Ambedo se opri din mers, făcându-l pe Krol să se îmbulzească în blana sa pufoasă, furând astfel un schelălăit timid din partea câinelui. Cu mâna dreaptă căută stângaci urechile animalului, mângâindu-l afectuos.

— Ce s-a întâmplat, băiete? De ce ne-am oprit?

Ambedo lătră agitat, sădind aceeași sămânță și în sufletul băiețandrului. Brusc, Krol știu că ceva nefast avea să se întâmple, motiv pentru care începu să strige cu glas timorat, ghidat de o spaimă pe care nu și-o putu explica:

— Tată?! Tată, unde ești? Ajutor!

Dar în afară de lătratul neobosit al câinelui, nu se mai auzi nicio umbră de sunet. În plus, masca de oxigen care-i acoperi chipul părea să nu aibă vreun alt folos în afară de a-i înăbuși strigătele disperate. Însă ceea ce nu conștientiză Krol era faptul că în cele zece minute în care îl urmă îndeaproape pe Ambedo, reuși să formeze o distanță de o milă între el și Nowak. Deși încercă să-și stăpânească trăirile, Krol se trezi deodată incapabil de a-și controla pașii nesiguri și brațele tremurânde, care strânseră în pumnii înghețați blana moale a tovarășului său. Stătu ghemuit lângă animal, strigând cu timbru spart după tatăl care nu avea să mai apară niciodată, în timp ce inspiră adânc din aerul artificial ce-i ventilă prin față.

          Câteva minute se scurseră în acea disperare surdă când un zgomot brutal se auzi, de parcă ceva se rupse inopinat, urmat de un sunet ce se asemănă cu scurgerea laminară a unui râu. Băiatul tresări consternat de realizare, dar membrele aproape că-i erau paralizate de spaimă. Ambedo fu cel care preluă inițiativa, ridicându-se din zăpadă cu o forță ce-l făcuse pe Krol să cadă pe spate. Zgomotul se accentuă pe secundă ce trecea, iar vântul se înteți într-atât încât devenea tăios și aspru. Ambedo îl prinse pe acesta de gulerul gecii polare și-l târî cu putere prin omătul gros, cât de vertiginos îi permise constituția.

Tremurând, Krol încercă să-i ușureze munca câinelui prin stabilizarea propriului echilibru, dar fu de prisos. Picioarele i se încurcară între ele de parcă ar fi fost jeleuri. Mai mult împiedicându-se unul de celălalt, cei doi reușiră să avanseze prin gerul dens, care aduse după sine șuvițe din ce în ce mai aspre de omăt umed. Avalanșa fu la doar câteva mile de ei, dar Krol și Ambedo îi putură simți răceala cu iz de sfârșit chiar și de acolo.

          Oricât de mult ar fi încercat să avanseze, handicapul lui Krol și climatul covârșitor al Himalayei îl încetiniră pe animal, aceesta fiind pe cale să cedeze presiunii. Și poate că acela le-ar fi fost sfârșitul, asfixiați de o avalanșa de care fu în zadar să se ascundă, iar trupurile lor ar fi ajuns descompuse într-un morman de zăpadă, dacă această brută n-ar fi apărut din neant să-i salveze.

          Ambedo schelălăi disperat, punându-se precum un scut în jurul stăpânului său. Monstrul de aceeași înălțime cu tatăl lui Krol îi apucară pe amândoi de gât și-i trântiră pe spatele său blănos și la fel de alb precum neaua din jur, alergând vertiginos din ghearele avalanșei ce aproape că-i prinseră din urmă. Krol se zbătu precipitat, inima sa aproape tremurănd de la atâta adrenalină. Lacrimile i se rostogoliră una după cealaltă pe chipul palid, dar nu se istovi să urle după ajutor — știu deja că ar fi fost în zadar. Prin acel viscol haotic de abia își putu auzi sunetul propriei inimi speriate, darămite glasul altei persoane.

          Se opri după un timp din a se mai zbate, rămânând cu capul rezemat de spatele animalului tulburător și cu o mână încâlcită în blana pufoasă a lui Ambedo, care își potoli lătratul de minute întregi. În spatele lor se auzi sunetul unei prăbușiri semnificative de omăt greu, iar o rafală de vânt și de fulgi de zăpadă le zburliră părul de pe ceafă. Gustul morții fu atât de aproape că deveni amărui.

          În curând Krol simți căldura specifică unui adăpost, astfel că nu fu surprins când bestia îl eliberase. Ambedo se ghemui tremurând la picioarele stăpânului său, gest ce-l înduioșă pe copil. Se lăsă ușor pe vine lângă el, mângâindu-l languros.

          — Gata, băiete, suntem în siguranță acum. Tata va veni să ne salveze, te asigur!

          Cuvintele pline de inocență și speranță ale copilandrului abia se auziră de după masca de oxigen, dar fură rostite suficient de puternic pentru a-l face pe monstrul în alb să vuiască parcă persiflant, dacă acest lucru ar fi fost posibil. Acesta se retrase în colțul său, scrijelind cu ajutorul ghearelor lungi dâre adânci în piatră. Zgomotul deranjant făcu ca pe trăsăturile copilului să se nască o grimasă, dar nu comentă nimic.

Câteva ore mai târziu, Krol deja începu să tremure de frig, dinții clănțănindu-i incrontrolabil. Se oprise de mult din plâns, dar lacrimile uscate îi fură încă martore pe chipul înghețat. Se întrebă de ce oare tatăl lui întârzie să apară. Oare nu-i auzise deja toate țipetele disperate ale propriului suflet? Ambedo se cuibări mai aproape de el, în încercarea sa de a-l încălzi. Băiatul se trezi tresărind speriat când simțise atingerea timidă a unei cârpe de piciorul său, înghițind în sec.

Câinele schelălăi speriat, iar mirosul acru de blană nespălată și gheață fură confirmările de care Krol avu nevoie pentru a ști că bruta se apropie de el. Trăgând cadențat aer în piept, pipăi cu palma stângă suprafața zgrunțuroasă a peșterii, până degetele atinseră cârpa ponosită.

În mintea sa inocentă, băiatul crezu că animalul îi oferise acea bucată de material ca pe ofranda de pace a războiului imaginar dintre ei. Învelindu-se cu materialul găurit, Krol zâmbi pieziș.

— Nu ești aici ca să ne faci rău, așa-i? De fapt nu m-ai capturat aici, m-ai salvat de acea avalanșă, nu?

Timbrul copilului fu suficient de înduioșător pentru a mișca ceva în sufletul animalului. Trecuse atât de mult timp de când cineva i se adresase cu prietenie, încât aproape uitase sentimentul. Taciturn, se întoarse la colțul său, tustrei adormind la scurt timp. Luna se aflase deja pe cer de ore bune, iar Krol era mult prea obosit pentru a se mai gândi că aceea avea să fie prima sa noapte departe de părintele său.

A doua zi îl găsi pe micul protagonist înfrigurat și înfometat, dar gândul că acela era ajunul Crăciunului făcu ca toate evenimentele neplăcute din ziua precedentă să valoreze cât un fir de nisip în deșert. Entuziasmat, îl zgâlțâi pe tovarășul său:

— Ambedo, prietene, trezirea! E ajunul Crăciunului, somnorosule! Nu-i timp de dormit!

Tresărind brusc din somn, câinele se ridică buimac și linse obrazul băiatului, semn că-i aprecie patosul din voce.
În capătul celălalt al încăperii însă, monstrul în alb se trezi morocănos, confuz de gălăgia ce se auzi în peșteră. Se făcură peste două sute de ani de când se află în acea închisoare rece și niciodată nu auzi alte zgomote în afară de propriul sforăit sau al viscolului de afară.

Uită pentru un moment de prezența copilului, dar realizarea că acesta era aievea acolo îl făcu să zâmbească, lăsându-și colții la iveală. Cu toate acestea, nu îndrăzni să se apropie de băiat. Fu terorizat de ideea de a-l răni până și cu privirea.

Fiind privat de binecuvântarea vederii, Krol primise în dar de la Dumnezeu la naștere, drept compensație, instinctul de a privi în sufletele celor din jurul său. Astfel nu-i fu greu să-l simtă pe animal privind în direcția sa, chiar dacă el însuși nu putea face acest lucru. Își dădu precaut masca de oxigen jos, luându-și un răgaz de câteva minute până când se reobișnui cu aerul nepurificat. Apoi, privind drept în față, căci nu știu exact în ce direcție se afla bestia, rosti cald:

— Mama obișnuia să-mi spună că animalele ne înțeleg mult mai bine decât o credem noi. Ba mai mult, că ele au puterea de a înțelege lucruri pe care noi, oamenii, nu putem. Așa că știu că mă înțelegi când îți spun bună dimineața, îi explică calm, cu un zâmbet ștengăresc pe chip.

Câtă dreptate avea copilandrul în doar câteva vorbe! Animalul pufni cu sunetul specific brutelor, dar care de această dată nu-l mai înfricoșă pe băiat. Acesta știu deja că zgomotul nu fu decât o aprobare a cuvintelor sale, nu o încercare de a-l speria.

— Mulțumesc pentru pătură! Ne-a ținut de cald și mie și lui Ambedo, nu-i așa băiete? continuă la fel de galeș, chicotind ludic când câinele îi linse palma în semn de consimțire. Numele meu este Krol. Krol Slawomir Dabrowski. Și am zece ani. Pe tine cum te cheamă?

Animalul în alb făcu ochii mari, privind pieziș în direcția omului în miniatură. Cum ar fi fost potrivit să-i răspundă pentru a nu se simți ignorat? Se află de mai bine de două secole în acel trup și cu toate acestea, niciodată nu fu mai amărât de incapacitatea sa de a comunica cu oamenii ca atunci. Acesta scoase un mornăit scurt drept răspuns, dar care stârni amuzamentul băiatului.

— Ambedo, tu ești mai fluent în limba asta decât mine. L-ai înțeles?

Câinele lătră de două ori jucăuș.

— Așa credeam și eu, aprobă ferm din cap, privind din nou înainte. Vom ghici atunci! Numele tău e Eduardo?

Bruta negă vehement din cap, dar văzând că nu primi nicio reacție din partea copilului, realiză că acesta nu-l poate vedea. I se păru ciudat. Nu mai cunoscu oameni nevăzători până la dânsul, astfel că animalului îi trebui un răstimp pentru a se acomoda cu ideea înainte de a mornăi din nou, pe un timbru grav.

— Nu? Hmm... Smiley? Daniel? Jack? Roderyk? Marcineck? încercă din nou plin de speranță, dar în schimb primi același sunet gros și scurt.

— Oh, păi în cazul acesta nu ne rămâne decât o variantă, nu-i așa, Ambedo? Îți vom da noi un nume!

Animalul clipi surpins de idee, dar îl lăsă să continue, sprijinindu-și capul de labele unite în față.

— Ce spui de Aleksy*? Ți se potrivește, am dreptate? propuse râzăreț, dar bestia stâmbă confuz din nas.

Acela nu fu nici numele lui și nici nu cunoscu semnificația celui nou primit pentru a ști dacă i se "potrivi" sau nu, dar păru ca și cum alegerea îl mulțumi de băiat, drept pentru care nu mai spuse nimic.

— Oh, și ție îți place? Minunat atunci, Aleksy rămâne! bătu râzăreț din palme, rânjetul său vivace nu putu fi șters de pe trăsături sub niciun chip. Ai trăit dintotdeauna aici? fu curios să știe copilul, mângâind blana moale și încâlcită a lui Ambedo.

Acesta nu răspunse. Nu ar fi știut să explice tot ce ar fi vrut să-i împărtășească, drept pentru care păstră liniștea.

— Eu nu-mi pot imagina cum ar fi fost să fi locuit aici de când m-am născut. Sunt aici de doar zece luni și deja mi-e dor de casă. Mâine se îndeplinește, agh, ba nu, am învățat la școală cum e corect. Mâine se împlinește, se rectifică zâmbind, un an de când mami a devenit îngeraș, iar puțin timp după tata și cu mine ne-am mutat din Lubin* în Nepal. El spune pentru că trebuie să își continue cercetările despre flori, dar de fapt eu cred că e pentru că îi e dor de mami. Și mie mi-e foarte dor de ea. Dar apoi îmi aduc aminte că de fapt e cu mine mereu și nu mă mai simt așa singur. Și știu că e adevărat! Chiar ea mi-a spus asta, înainte să adoarmă.

Aleksy rămase mut de uimire. Un ghimpe la fel de dureros precum cel al trandafirului îi sângeră inima îndelung. I-ar fi plăcut să pretindă că nu îi înțelegea pierderea, dar ar fi mințit. Poate că circumstanțele fură complet diferite, dar în final și el pierdu de Crăciun ceva cel puțin la fel de prețios precum Krol: propria viață.

— Aleksy, tu sărbătorești Crăciunul? Tata nu a vorbit deloc despre asta anul ăsta și cred că e prea trist și ocupat ca să o facă. În scrisoarea mea, i-am cerut Moșului să păstreze mașinuțele pentru el de data asta și în schimb să-i readucă tatei zâmbetul. Oare Moșul aduce cadouri și aici? Crezi că ne poate găsi? Tu ce-ți dorești de Crăciun?

          Libertatea, îi răspunse animalul, doar că intenția lui se rostogoli de pe buzele cărnoase sub forma unui șuierat chinuit.

          — Ce interesant! Anul viitor o să cer și eu asta! răspunse entuziast copilul, iar monstrul ar fi zâmbit dacă ar fi putut. Cine știe ce Dumnezeu înțelesese de fapt băiatul.

          — Nu te simți niciodată singur stând mereu aici? Sau poate nu stai? Chiar așa, Aleksy, ai prieteni? Eu nu îl am decât pe Ambedo. Ceilalți copii fug de mine și mă strigă Liliacul*, dar n-am înțeles niciodată de ce.

          Continuând să-l întrebe astfel de curiozități, Krol nici nu remarcă cum acele ceasului se rotiră vertiginos spre seară, până când stomacul nu începu să-l usture puternic. Ambedo continuă să latre fără oprire minute întregi, iar băiatul încercă să-i vorbească blajin, mângâindu-l afectuos:

          — Da băiete, și mie mi-e foame. Aleksy, știi cumva de unde putem face rost de mâncare?

          Monstrul în alb își înăbuși un mornăit, gândindu-se ce ar fi putut face pentru musafirii săi. Se îndreptă spre colțul cel mai întunecat al peșterii sale și scotoci cu ghearele în acel întuneric abisal, urmând mai apoi să se întoarcă cu câteva bucate și un ulcior de apă stătută la picioarele lui Krol.

          Băiatul nu nimeri alimentele decât după câteva încercări, iar de îndată ce degetele au atins suprafața cleioasă a mierii, acesta strâmbă din nas surprins.

          — Miere! Și... Hmm, nu știu ce-s astea! exclamă surprins, gustând din fructele deshidratate. Sunt atât de bune! De unde ai făcut rost de ele? întrebă curios, oferindu-i și lui Ambedo câteva.

          Aleksy zâmbi satisfăcut, ronțăind în colțul său un fagure de miere. Nu avea cum să-i explice băiatului că le furase primăvara trecută de la nepalezi, dar fu recunoscător că mâncarea sătenilor îi plăcu acestuia.

          — Să știi că ești un prieten minunat! Dar... crezi că m-ai putea duce înapoi la tati după? Mi-e dor de el și știu că se va îngrijora când va observa că lipsesc, adăugă de îndată ce termină de mâncat.

          Ceva în interiorul bestiei se rupse. Deși era mai mult decât obișnuit cu solitudinea, Krol veni în viața sa precum o rază de soare după o furtună grea, astfel că dorința sa îl întristă copleșitor. Îi fu atât de dor de conexiunea umană că-l durea. Dar apoi se gândi că a-l ține pe copilandru captiv alături de el n-ar fi fost altceva decât pur egoism, iar el renunță la a mai fi astfel de mult. Krol nu merita egoismul lui și cu atât mai puțin prezența. Mai ales de Crăciun.

          Deși aproape se înoptă, tustrei se aventuraseră în gerul haotic de afară, în căutarea lui Nowak Dabrowski, a cărui locație era la fel de simplu de găsit precum acul în carul cu fân. Aleksy își petrecu următoarele trei ore strângându-i pe Krol și Ambedo protectiv la pieptul călduros și blănos, în timp ce avansa spre nicăieri în viscolul necruțător. Poate că băiatul avea o masca de oxigen care să-l ajute, dar nici el și nici Ambedo nu se bucurau de un asemenea noroc, drept pentru care le veniră aproape imposibil să mai suporte aerul aspru și tăios al muntelui.

          Deodată, toată acea liniște surdă a viscolului fu spartă de un răcnet animalic, ceea ce le înghețară sângele din vene celor trei. Aleksy simți usturimea unor gheare ascuțite pe spatele său, ceea ce-l făcu să urle furios de durere. Aproape că-i scăpase pe Krol și Ambedo, dar reuși să își restabilească echilibrul imediat. Lăsându-i cu grijă în zăpada moale, animalul se întoarse spre leopardul zăpezilor, care îl privea cu strălucirea din ochi specifică vânătorilor ce tocmai și-au încolțit prada.

Din acel moment nu dură mai mult de câteva secunde până când o luptă acerbă luă naștere, care se adeveri pe cât de periculoasă, pe atât de sângeroasă. Cele două brute se rostogoliră pe zăpada umedă, mușcându-se și zgâriindu-se reciproc în moduri și locuri inefabile. Krol stătea într-un colț tremurând alături de Ambedo, care lătră la rându-i speriat, neștiind cauza tuturor acelor zgomote grotești. Tot ce știu era că se simți terifiat și că voia la tatăl său. Sau mai bine, la mama sa.

Aleksy fu mușcat de gât, căzând rănit la pământ. Profitănd de ocazie, leopardul alergă hain spre copilul neajutorat, cu gândul de a-și asigura cina. Ambedo se puse în fața sa precum un gardian, chiar dacă știa că acela avea să-i fie sfârșitul. În bezna ce se lăsase peste ei, Aleksy abia de mai conștientiză ce se întâmpla în jurul său, dar apoi lătratul disperat al câinelui îl scoase din transă, readucându-l parcă la viață. Nu s-ar fi iertat niciodată dacă o altă ființă inocentă și-ar fi pierdut viața din cauza sa, astfel că își adună în fracțiuni de secundă toată puterea pe care n-o mai avea, alergând cu fervoare spre leopard.

Acesta fu oprit centimetri de impact, cei doi rostigolindu-se în cercuri repetate prin zăpada înaltă. Luptându-se precum peștii pe uscat, Aleksy răcni iritat de situație, iar printr-un gest furibund reuși să-l decapiteze pe leopard. Apoi liniște. Minute de-a rândul fu o liniște asurzitoare. Aleksy căzu în genunchi, privind încețoșat spre copilul din fața sa, care plânse taciturn, stupefiat de cele auzite.

— Aleksy? Ai...ai câștigat tu? Ești bine? un glas spart se auzi, iar animalul aproape că ar fi lăcrimat de ar fi putut.

Ridicându-se vlăguit, atinse temător umărul băiatului, care tresări la atingerea străină. Apoi îi mirosi izul și se liniști, căci îl recunoscu. Fără ca vreunul dintre ei să mai spună ceva, se îndreptară înapoi spre peșteră, căci era deja beznă și frigul deveni insuportabil. În plus, după adrenalina din acea zi, nimănui nu-i mai ardea de aventurat prin zăpezi.

— Aleksy? întrebă băiețelul de îndată ce-și reocupă locul obișnuit din peșteră și se înveli cu cârpa ponosită a gazdei.

Animalul nu-i răspunse. Se ghemui în colțul său, lingându-și rănile. Poate că era nemuritor, însă știu că acele cicatrici aveau să se închidă greu, lăsându-l să trăiască în agonie pentru următoarele zile.

—Voiam doar să-ți mulțumesc. Pentru că mi-ai salvat viața. Și-mi pare... atât de rău. Dacă nu aș fi insistat să mergem afară, nimic nu s-ar fi întâmplat, șopti abia audibil, în încercarea de a-și ascunde lacrimile. Dar fu în zadar.

Animalul oftă adânc în sinea sa, apropiindu-se de puști. Gândul că reuși să întristeze singura persoană cu care reușise să formeze o adevărată conexiune în două secole îl făcu să se deteste. Băiatul îi simți prezența caldă, întinzând mâna în față, deși Aleksy se află în stânga lui. Monstrul îl lăsă să se întindă în poala lui, chiar dacă fiecare celulă a lui îl ustură precum sarea pe rană. Faptul că cineva nu-l disprețuia pentru prima oară în viața sa, fu un bandaj suficient de calmant pentru a-l ajuta să suporte orice durere. Curând deja tustrei erau adormiți.

───※ ·❆· ※───

Nu știa dacă ar fi fost potrivit să vorbească el primul. Se temea că avea să-l sperie. Fiind 25 decembrie, Crăciunul, acestuia i se dărui pentru următoarele 24 de ore puterea de a vorbi. Însă nu știa cum să se folosească de acest aspect fără a-și înspăimânta musafirul.

Krol se trezi la scurt timp la insistențele lui Ambedo, care-l lingea neîncetat pe obraz. Încercând să-l dea jos de pe el, realiză că încă se afla în poalele lui Aleksy.

— Bună dimineața, prieteni! le ură în timp ce-și șterse ochii somnoroși.

Apoi, realizarea zilei în care se aflau îl făcu să sară în sus, gesticulând energic din mâinile-i micuțe.

— E Crăciunul! E Crăciunul!

Inocența băiatului încă avu puterea de-al impresiona pe animal. Cu glasul grav, înnodat de emoții, acesta îi răspunse reticent, dezvelindu-și colții într-un zâmbet sincer:

— Crăciun fericit și ție, pui de om!

Iar în tocmai așteptărilor sale, Krol înțepeni de înspăimânare. Inima începu să-i bată cu putere, iar mâinile să-i tremure de consternare.

— T-tu.. tu vorbești, Aleksy?

Apoi îngăimă alte câteva cuvinte lipseste de sens, care doar stârni amuzamentul animalului.

— E o poveste teribil de lungă, dar da, o fac. În fiecare zi de Crăciun mi se dă această putere.

Însă în loc de a fi judecat sau privit cu scepticism, trăsăturile băiatului exprimau încântare și curiozitate. Entuziasm pur.

— Deci am avut dreptate! Chiar ești un erou! De aceea m-ai salvat de două ori și ai fost atât de bun cu mine! Pentru că ești un erou sub acoperire, nu-i așa? rosti plin de inocență copilul, un zâmbet ștrengar fiind pictat pe chipul său.

— Azi sunt oricine vrei tu să fiu.

— Și poți vorbi doar astăzi? Asta ți-ai dorit de Crăciun?

Aleksy pufni amuzat. "Mai degrabă opusul", dar nu putu să-i ruineze fericirea din glas cu poveștile sale de viață.

— Să spunem că altcineva și-a dorit asta în locul meu.

— Ce frumos din partea lui să facă asta pentru tine!

Puritatea sa îl dădea peste cap de fiecare dată.

— Acum îmi poți spune care e numele tău adevărat?

Animalul oftă zgomotos. I-ar fi plăcut să nu fi avut niciun alt nume în fără de cel atribuit de copilaș. Astfel l-ar fi salvat de o realitate care nu-i plăcea. Dar din păcate, adevărul era doar unul și trebuia acceptat în forma sa, oricât de brutală ar fi fost.

— Numele meu e Yiedimlir Timofey. Sau prescurtat, Yeti. Dar fie vorba între noi, prefer mai mult Aleksy.

Aflarea adevăratei sale identități îl zdruncină pe copil din temelii. Tot acest timp petrecut lângă personajul său ficțional preferat și habar nu avuse!

— Dumnezule! Ești Yeti! Yeti! Cum de nu mi-am dat seama de asta până acum? Era atât de evident!

— Eu mă bucur că n-ai făcut-o, îi mărturisi bestia, sprijinindu-și capul de piatra peșterii.

Krol se încruntă nedumerit.

— De ce? Să fii Yeti e extraordinar! De ce nu ți-ar plăcea să fii astfel?

— E o poveste lungă.

Copilul se așeză turcește, anunțându-l vivace:

— Ei bine, am timp.

Yeti pufni exasperat de insistențele băiatului. Nu era o poveste adecvată pentru un copil de zece ani, dar la urma urmelor, băiatul era cel care era curios, iar el simțea nevoia de a se decărca cuiva. Drept urmare, începu să vorbească:

— Bine, îți spun, dar cu o condiție. Promiți să nu mă întrerupi? întrebă și Krol încuviințase. Și nici să mă urăști după asta?

— Nu te-aș putea urî niciodată.

Animalul pufni emoționat, începând fără tragere de inimă povestirea:

— N-am fost dintotdeauna așa. Cândva eram un om adevărat, un bărbat. Dar apoi... oftă zgomotos, continuând. Totul a început în 1801, în Moscova. Era, evident, Crăciunul. Găsisem într-un teatru abandonat câteva costume ponosite, iar eu și câțiva prieteni le-am luat, deghizându-ne. Eu nimerisem costumul unui om al zăpezilor, cu blană albă și gheare ascuțite, cu un chip înfricoșător. Astfel că colindasem întreaga seara orașul îmbrăcat astfel, pretinzând că sunt marele Yeti, după cum mă strigau amicii mei, omul munților albi. Și... Și speriam copii de seama ta, alergându-i și spunându-le că aveam să-i mănânc. Nu știu de ce, dar faptul că-i înfricoșam îmi producea un amuzament teribil. Poate pentru că mă distra ideea că acești micuți credeau în ceva imposibil, nu știu... Dar apoi, l-am speriat rău pe acest copil, numit Aleksandr, care nu era mai mare decât tine. Și... l-am speriat atât de rău, că din neatenție, în timp ce fugea de mine, a fost călcat de tren, șopti îndurerat, ștergându-și nasul cu labele mari. Iar el era nepotul acestei țigănci bătrâne, care de furie că i-am omorât nepotul, m-a blestemat să devin monstrul care tot pretindeam că sunt. Și mi-a dat voie să am glas doar de Crăciun pentru că atunci s-a întâmplat nenorocirea și tot aceea era și sărbătoarea preferată a nepotului ei. Eu... Eu nu știu cum să rup blestemul. Nu mi-a spus. Și sincer, nici nu știu dacă merit să aflu. Îmi merit soarta cu vârf și îndesat.

Ghidându-se după vocea sa, Krol reuși să-l îmbrățișeze strâns pe Yeti, udându-i blana cu lacrimile sale. Îl strânse puternic cu mânuțele sale firave în timp ce hohotea cu fervoare, iar animalul aproape că începu să plângă cu același patos. Dar își abținu lamentările pentru el, căci nu voia să-l îngrijoreze inutil pe copil. Punându-și laba protectiv peste spatele lui, îi vorbi încet, blajin:

— Ușor micuțule, nu-ți merit lacrimile. Oprește-te acum sau o să regret că m-am deschis în fața ta.

— Meriți, Aleksy. Meriți salvarea, crede-mă. O singură greșeală făcută n-ar trebui să-ți definească existența.

— Ai dreptate. Doar că viața nu funcționează așa pentru toți. Nu pentru oamenii ca mine...

— Nu-i adevărat! se împotrivi vehement, dând din cap mașinal în timp ce-și șterse nasul. Oricine capabil de iubire, e capabil de a fi salvat. Și tu ești capabil. Altfel nu m-ai fi protejat așa, nu de atâtea ori!

Yeti se înduioșă la cuvintele sale. Krol vorbea mult prea matur pentru vârsta sa.

— Tu nu înțelegi. Nu mă poți vedea... Sunt un monstru, crede-mă!

Krol îi căută chipul cu palma, iar animalul îl ajută să ajungă la ea. Ridicându-se în picioare și urcându-se pe Yeti, ajutat bineînțeles, își lipi nasul de al său umed.

— Dar vezi tu, eu chiar te văd. Îți văd sufletul, Aleksy. Și nu e al unui monstru. Este al unui prieten. Unul la care țin enorm și pe care îl plac exact așa cum este, îi mărturisise candid, îmbrățișându-l languros. Crăciun Fericit!

Lacrimi de uimire i se prelinseră pe chip, îmbrățișându-l înapoi cu aceași dragoste. Deși atunci când se uită la el, ochii îi erau fazi și incolori, simți cum privirea lor îl pătrunseră cu totul, îl străfulgerară până în inimă. Nimeni nu mai reușise să facă până atunci ceea ce reușise un puști de doar zece ani: să-l vadă cu adevărat. De aceea își permise să se piardă în acea îmbrățișare, căci nu mai avusese niciodată parte de una mai sinceră ca aceea.

Iar în îmbrățișarea lor, nici nu realizară când brațele groase ale lui Yeti se subțiară, când părul i se transformă în piele și chipul hidos în al unui bărbat. Minute mai târziu, când deschise ochii și observase minunea, inima i se opri. Cuprins de consternare și uimire, îl strânse mai bine la piept pe Krol, șușotind înnodat printre lacrimile de fericire:

— Crăciun Fericit și ție, micul meu Krol!

───※ ·❆· ※───

✨Ambedo* — n. a kind of melancholic trance in which you become completely absorbed in vivid sensory details—raindrops skittering down a window, tall trees leaning in the wind, clouds of cream swirling in your coffee—briefly soaking in the experience of being alive, an act that is done purely for its own sake.

✨Aleksy* — Apărătorul unui om

✨Liliacul* — mamifere care au vederea neclară, aproape sunt nevăzătoare

✨Lubin* — oraș din Polonia

✨Slawomir — Aducător de pace (din polacă)