Basm | Dragoste | Aventură

Cel mai frumos vis

Nu își amintea de cât timp stătea acolo. Ar fi putut fi secunde, minute sau chiar ore. Nu ar fi contat. Limbile ceasului se dilataseră de mult prea mult timp pentru a-și mai aminti de adevărata sa valoare. Se holba vlăguită la porțile închise ale palatului din care fusese gonită cu dispreț, privind parcă prin ele și colindând prin amintiri, până se revăzu pe terasa palatului, unde regele și regina o priviseră decepționați cu doar puțin timp în urmă.

"Ne pare rău, dar nu ești prințesa pierdută. Nu ești Raina noastră."

Aceste cuvinte i se derulau în minte precum un disc stricat, ecourile vocilor lor pline de dezamăgire făcând-o să plângă și mai violent. Inima îi era străpunsă de o durere neobișnuită, de un sentiment mult prea profund pentru a căpăta un nume. Realizase unde se afla abia când Eugene o prinse de umeri, făcând-o să tresară. Își îndreptase irisurile sticloase spre el, dar văzându-i mina compătimitoare, o repulsie involuntară se stârnise în ea. Se îndepărtase de dânsul, având mâinile încolăcite în jurul propriului trup și înaintând desculță prin pietrișul ascuțit.

— Blondo, așteaptă! Unde pleci? se grăbi să o oprească, prinzând-o din urmă.

— Nu acum, Eugene. N-am nevoie de mila ta.

— Hei, așteaptă o țâră, te-am rugat!

          Bărbatul îi tăiase calea, ridicându-i bărbia spre dânsul pentru a-i putea vorbi:

          — Nu știu cum merg toate treburile astea cu familiile, dar...

          — Nu acum, Eugene, i-o tăiase scurt, dar acesta oftase exasperat înainte să continue.

          — Blondo, iar vorbești prea mult. Dacă m-ai fi ascultat, ai fi știut că sunt ultima persoană de pe Pământ pe care ar trebui să o întrebi despre ce înseamnă o familie, dar, cu toate acestea, până și eu mi-am putut da seama că e ceva putred la mijloc.

          — Nu mă amăgi, Eugene. Ai văzut și tu că nu m-au recunoscut. Poate... Poate au dreptate. Poate că am interpretat eu greșit semnele, și de fapt nu sunt prințesa pierdută, rostise sfârșită și confuză, devansându-l.

          — Hei, dacă ar fi fost într-adevăr așa, atunci cloanța de Gothel n-ar fi confirmat niciodată acest lucru și nu s-ar fi strofocat atât să te încuie într-un turn la mama naibii pentru optsprezece ani!

— Poate, Eugene, poate... Nu știu ce să mai cred, oftase înlăcrimată, adăpostindu-se la pieptul său precum un copil. Îi șopti mai apoi cu buzele timorate pe veșmântul său murdar: Nu mai cred în nimic...

Lunile trecură precum flăcările infernului pentru protagoniștii noștri. Rapunzel se refugiase din nou în turnul pe care-l numise casă pentru optsprezece ani, plângând cu orele, iar bietul Eugene încercase în zadar să o înveselească, astfel că suferința ei devenise precum otrava și pentru el. Nu reușise să o convingă în niciun chip că simțul său nu-l înșela și că într-adevăr ceva era putred la mijloc, iar săturându-se de încercările fetei de a-l îndepărta câte puțin zilnic, se hotărî să deslușească el însuși misterul.

Avea să afle adevărul despre confuzia regilor de unul singur. Nu-și aducea aminte când îi începuse cariera de tâlhar, dar cu siguranță știa când se terminase: în momentul în care noul său vis devenise Rapunzel. Iar gândul de a o vedea încă o secundă tânguindu-se după părinții ei, îl distrugea și enerva deopotrivă. Dacă într-adevăr Rapunzel nu era prințesa pierdută, atunci ar fi găsit o altă modalitate de a repara situația. Dar până atunci, trebuia să asigure că totul nu era doar o mare neînțelegere.

          Rapunze nici nu observase când bărbatul părăsise turnul, rămânând doar în compania lui Pascal.

          — Haide odată, Maximus! N-am toată ziua! șoptise iritat spre calul său, care-l privea sceptic. Nu plec că n-am altceva de făcut, o fac pentru blondă! Vii sau nu? însă animalul nu se clintise din loc, făcându-l pe Eugene să își lipească o palmă de față. Am morcovi, rostise simplu, iar mina calului se lumină, lăsându-l să-l încalece.

          Bodogănind nemulțumit, cei doi o luaseră la drum. Iar pentru că până la palat aveau de mers un petic îndestulător de drum, începuse să-i vorbească animalului:

          — Știu sunetul ăsta. Habar n-ai unde mergem și asta te seacă, așa-i? îl luase peste picior, iar Maximus, ofensat de comentariul stăpânului său, se oprise din galopat, inerția aruncându-l astfel de Eugene cu capul în tufișuri.

          — Sper că știi că ești mai sensibil decât un bibelou și că dacă nu vei coopera, Rapunzel o să ne omoare pe amândoi. Risc suficient de multe prin faptul că fac nebunia asta, ca la final să mă mai încurci și tu!

Auzindu-i glasul atât de disperat, pentru o clipă lui Maximus i se făcuse milă de bietul om, decizând astfel să își lase garda jos doar de această dată. Și o făcea doar de dragul lui Rapunzel, bineînțeles. Lăsându-se pe vine, Eugene reușise să-l încalece din nou, restul drumului decurgând liniștit și extrem de tăcut.

Porțile palatului erau închise când au ajuns, ca de obicei. Eugene cunoștea fiecare cotlon de-al acestuia prea bine, căci altfel n-ar fi izbutit să fure coroana prințesei pierdute acum unsprezece luni, iar Maximus, fost cal al armatei regale, știa de asemenea fiecare colțișor ca pe el însuși, astfel că celor doi nu le-a fost greu să se strecoare până la intrarea din spatele palatului, anume cea a servitorilor. Oftând emoționat, Eugene se amestecase printre rândași, fiind îmbrăcat cu veșmintele unuia dintre ei, pe care le găsise agățate în vestiarele comune.

          Nimeni nu băgase de seama identitatea sa falsă, astfel că reușise să lucreze clandestin întreaga zi, până când seara veni, iar bărbatul se pregăti să le ducă regilor veșmintele de noapte. Bătu reținut la ușă, ascunzându-și bărbia în piept, pentru a nu risca să fie recunoscut. Gardienii îl lăsară să intre de îndată ce primiră aprobarea, iar Eugene se trezi curând așezându-le hainele pe pat. Ascuțindu-și urechile, reuși să audă frânturi din conversația celor doi regi care se aflau la câțiva metri distanță și care păreau a se afla în pragul unei polemici aproape șoptite:

          — Am mai discutat despre asta, Arianna. M-am săturat să mă gândesc la presupusa identitate a acelor impostoare!

          — Dar, Frederic, nici n-am ascultat-o pe biata fată. Dacă ea era Raina?

          — Dacă era Riana, am fi știut. Acum încetează cu subiectul ăsta, vorbise apăsat, devansând-o până ajunse în fața lui Eugene.

          Regele îl privise critic pentru o secundă, fiind suspicios la identitatea sa, dar furia îi întuneca clara judecată, iar toate aceste îndoieli dispărură la fel de curând precum luaseră naștere. Fără a-i adresa vreun cuvânt, îi urase flegmatic o seară plăcută reginei, părăsind încăperea. Eugene, profitând de circumstanțe și de faptul că dânșii și doar alte câteva slujnice taciturne se mai aflau în odaie, se apropiase de conducătoarea sa, care se odihnea pe scaunul măsuțe ei de toaletă, cu fruntea ascunsă în palme. Bărbatul îndrăznise să o strige pe nume, iar regina tresări surprinsă.

          — Majestatea Voastră, cu riscul de a părea impertinent, vă mărturisesc că urechile-mi au auzit conversația privată dintre Înălțimile Voastre, iar umilul de mine ar dori să vă ajute.

          — Dar ce insolență! rostise răspicat, sărind de pe scaun. Cum îndrăzniți să trageți cu urechea? În zori vă voi porunci decapitarea, asta v-o pot garanta! Frida, Helga, afară! Voi purta această conversație în propria intimitate.

          Regina se depărtă de bărbat în timp ce slujitoarele ieșiră pe ușă, iar de îndată ce se văzură singuri, femeia aproape că se năpustise asupra lui Eugene.

          — Cum te numești?

          — Theodoric Lorenz, răspunse molatic, folosindu-și identitatea alternativă pentru a nu fi descoperit.

          Știa că dacă s-ar fi recomandat drept Flynn Rider ar fi fost recunoscut, iar alternativa de a-și spune adevăratul prenume era exclusă din start.

          — Foarte bine, Theodoric, ai face bine să începi să vorbești și să nu îndrăznești să încerci vreo înșelătorie, căci altminteri îmi voi păstra cuvântul abia făcut.

          Eugene își abținuse un rânjet cât vorbi:

          — Majestatea Voastră, am dovezi clare cum că fata care v-a vizitat cu aproape un an în urmă este într-adevăr prințesa pierdută.

          — Ochii mi-au văzut atâtea impostoare de-a lungul timpului, încât va trebui să fii mult mai explicit de atât ca să te pot înțelege. Numai astăzi am fost solicitată de trei.

          Văzându-i postura rigidă, acesta scoase din veston o foaie cu colțuri rupte pe care chipul frumoasei sale Rapunzel era desenat în amănunt. Rememorase aproape ca prin vis seara aceea primăvăratică în care îi schițase portretul. Regina se încruntase, analizând îndelung poza cât Eugene îi rezumase povestea fetei. Acesta ascultase cu atenție și câteva lacrimi întregul discurs, oftând adesea. Femeia tăcuse un răstimp de la finalizarea monologului, perforând cu privirea chipul inocent al fetei.

          — Ar fi oare posi-... dar cuvintele îi atârnaseră de vârful limbii când își ridicase irisurile spre Eugene, acestea colorându-se în fracțiuni de secunde într-un vernil fosforescent, care îi schimbase radical atitudinea. Lacrimile i se evaporaseră de pe chip, iar tonul îi devenise glacial. Povestea ta este măgulitoare, într-adevăr, dar asta nu schimba ceea ce este: doar o poveste. Fata despre care îmi vorbești nu este Raina mea și aș aprecia dacă nu mi-ai mai vorbi vreodată despre ea.

          Eugene asistase martor la întreaga scenă stupefiat, retrăgându-se din dormitoarele reginei cât mai vertiginos cu putință. Nici nu se schimbase de veșminte când îl încălcase mașinal pe Maximus pentru a se reîntoarce la Rapunzel. O găsise pe aceasta citind, cu lacrimile pietrificate pe chip. Când îi zărise înfățișarea răvășită și bulversată, se încruntă:

          — Eugene? Ce ți s-a întâmplat, ești bine? Și cu ce Dumnezeu ești îmbrăcat?! se grăbise cu întrebările, dar bărbatul fluturase iritat din mâini, așezându-se lângă dânsa.

          — Scutește-mă cu prostiile, blondo, și ascultă aic-...

          — Nu mai sunt blondă de aproape un an, mulțumită cuiva anume, îl apostrofase ironică, cu mâinile încrucișate.

          — Bine, bine, partea cu nerecunoștința pentru că ți-am salvat viața o rezolvăm mai târziu, acum...

          — De fapt, eu sunt cea care te-a salvat de la moarte, din câte îmi amintesc, îl apostrofase din nou, surâzând.

          — Asta doar pentru că eu te-am salvat de baba cloanța aia, dar repet, e irevelant acum. Vorbesc serios. Taci și ascultă.

          Zâmbetul pierise de pe buzele fetei când tonul ferm al lui Eugene răsunase în încăpere. Acesta trase aer adânc în piept înainte de a vorbi:

          — Înainte să mă omori, subliniez, am făcut-o pentru tine. Acum, nu te enerva și mai important, nu te pripi, dar cumva am pătruns în castel și am vorbit cu mama ta despre tine.

          — Ai făcut ce?! urlase șocată, sărind de pe scaun.

          — Ți-am spus să nu te pripești, rostise simplu, trăgând-o brusc de umeri să se reașeze. Ascultă-mă măcar o dată în viață fără să mă întrerupi, bine?

          Fata își încrucișate mâinile la piept, așteptându-i explicația cu o mină acuzatoare.

          — Cum spuneam, am fost acolo, dar lucruile n-am mers după plan. Regina Arianna mă crezuse, știu asta. Am văzut asta. Dar când a fost să o rostească cu glas tare, ochii i s-au schimbat, iar atitudinea i-a devenit subit alta. Parcă era vrăjită, mă-nțelegi?

          — Mama Gothel a făcut asta, cu siguranță, rostise decepționată, privind șocată în gol. Presupun că până la urmă a găsit o modalitate să ne despartă până și prin moarte.

          — Hei, blondo, spuse blând Eugene, dar apoi își mușcase limba, reformulând. Rapunzel... Găsim noi o cale de ieșire, bine? Împreună, o asigurase, luându-i mâinile în ale sale.

          — Singura noastră șansă era planta Sărutul Soarelui, dar ultima a fost folosită la nașterea mea. Ea era singura care ar fi putut anula vraja...

          Între cei doi se lăsase o liniște adâncă, una pe care doar sunetul victorios al lui Eugene o întrerupse, minute mai târziu.

          — Acum mulți ani, pe vremea când eram un puștan, într-un sat numit Hoffnung, am fost martor la găsirea unui exemplar de Sărutul Soarelui. Șansele ca aceasta să mai fie acolo sunt minime, dar merită încercat, nu?

— Ești nebun dacă vrei să mergem în căutarea unei șanse.

— Hei, șansele minime sunt de un infinit de ori mai bune decât cele nule, nu? rostise pe un timbru atât de disperat și având ochii atât de bulbucați, că părea aproape comic.

          Fata izbucnise într-un râs copilăresc, având lacrimi în ochi, în timp ce-și sprijini capul de umărul ibovnicului ei.

:•.•:•.•:•:•☾☼☽•:•.•:•.•:•:

          Câteva zile mai târziu, cei doi aventurieri porneau deja spre satul Hoffnung. Deși fără vreo urmă de speranță rodită în suflet, Rapunzel se lăsase în voia lui Eugene, lăsându-și capul să i se sprijine de spatele lat cât Maximus i-ar fi dus la destinație. Trecuseră mai bine de treisprezece ani de la ultima lui vizită în sat, iar precizia sa asupra destinației era cu siguranță îndoielnică, dar nu avea să-i mărturisească vreodată acest lucru iubitei sale.

          Știa încă de la început la ce se înhămase, precum și prețul pe care urma să-l plătească pentru a face rost de acea floare, dar gândul la chipul pal și trist al lui Rapunzel îi rodea sufletul în asemenea hal, încât niciun preț nu mai părea atât de important încât să nu poată fi achitat. Deci trase adânc aer în piept și îl ghidase pe Maximus spre colinele pe care satul era așezat, în speranța că iubirea sa pentru Rapunzel avea să-i salveze instinctele și să-l ghideze pe drumul cel bun.

          Ajunși în fața unei bifurcații radicale, Eugene se coborâse de pe cal, începând să se rotească în cerc. Își aduse brusc aminte de ultima sa vizită, pe când avea doar paisprezece ani, și la cum părintele său îl avertizase de nenumărate ori despre această răscruce aproape mortlă, cântându-i mereu:

          "Oh, tu dragă muritor,
          De-al vieții pururi călător,
          Uite cum răscrucea din fața-ți,
          O alegere grea-ți pregătește.
          Iar pentru a te ajuta,
          Ia aminte la povața mea:
          Alege întotdeauna ce-i bun,
          Iar drumul îți va fi mereu făr' de cusur.
          Alegi cu inima și vei fi mulțumit.
          Alegi cu mintea și vei fi doborât."

Dar în acel moment, cu judecata încețoșată de liane de gânduri greoaie, nu-și putea aminti sub niciun chip care era alegerea corectă. Legenda spunea că drumurile se schimbau în funcție de fiecare om. Dorise cu disperare să-i ceară sfatul lui Rapunzel, dar ideea de a o dezamăgi sau de a-i planga sâmburele de îndoială sau eșec în suflet, îl ardea, astfel că păstrase liniștea, în ciuda întrebărilor presante ale fetei.

          — Eugene, ai uitat drumul? Ne putem întoarce, nu-i prea târziu încă.

          — Nu! se grăbise să o oprească, frecându-și chipul frenetic din cauza exasperării. Nu ne întoarcem nicăieri. Îmi amintesc exact drumul. Este cel din stânga mea. Aveam nevoie de o pauză, atâta tot, terminase volubil, iar Rapunzel sesizase că ceva nu era în regulă.

          — Te cunosc, Eugene. Îmi poți spune dacă nu ești sigur sau dacă vre-...

          — Gata, blondo. Mergem înainte am spus. N-avem timp de pierdut, o apostrofase iritat, căci știuse că avuse dreptate.

          Cu toții îl urmară îndeaproape pe bărbat, fără a mai scoate o vorbă. Fata simțise pentru o clipă impulsul de a-l contrazice, dar reununță de îndată la el când îi observase mina încruntată. Eugene habar n-avuse ce făcea. Tot ce știuse era că voia să ajungă în Hoffnung cât mai rapid cu putință, iar singura modalitate de a o face era prin avansare, chiar dacă într-o direcție potențial greșită.

          Trei zile mai târziu, cei doi ajunseră la marginea unei prăpastii care făcea legătura dintre ei și o junglă deasă, sălbatică. Oprindu-se în fața acestuia perplecși, amândoi începură să râdă.

          — Și tocmai când credeam că soarta nu poate deveni mai ironică de atât, rostise Rapunzel, făcând aluzie la părul ei brunet și ciopârțit.

          — Ai dreptate, parcă am un déjà vu. Ne-ar fi prins bine acum o frânghie, nu-i așa blondo? Scuze, am vrut să spun bruneto, ironizase ludic, aruncând o privire spre prăpastia adâncă.

          — Dacă ai de gând să fii răutăcios, n-ai decât să o faci cu propria persoană.

          — Auch, asta a intrat direct în corazón, dramatizase precum un profesionist, smulgând un surâs de pe buzele amândurora.

          — Reamintește-mi cum de continui să fiu cu tine de un an?

          — Pentru că altul ca mine nu mai găsești? rostise cu o falsă ironie, fluturându-și voluntar genele pentru un efect mai profund.

          Se așteptase la ceva clișeic și diabetic precum "pentru că mă iubești" sau altceva de acest soi, dar răspunsul său comic o revigorase și o surprinse deopotrivă, drept pentru care își permiseră să se lase dusă de val și să-l sărute dulce pe buzele umede, făcându-l astfel pe Maximus să-și rostogolească ochii și pe Eugene să-și înalțe o sprânceană. Avea dreptate. Nu avea să mai găsească pe nimeni altcineva ca el nicăieri, iar sinceră să fi fost, nici nu voia. Aparent, se părea că ea era cea clișeică și diabetică din acea relație.

:•.•:•.•:•:•☾☼☽•:•.•:•.•:•:

După multe planuri și schițe eșuate, la ajutorul lui Maximus și Pascal, cei doi reușiseră să improvizeze un pod șubred și periculos, dar care ar fi trebuit să le fi permis trecerea pe cealaltă parte. Din fericire, cu toți supraviețuiseră adrenalinei și podului, astfel că își continuaseră drumul. Jungla pe care o traversară fu pavată cu șerpi, maimuțe sălbatice și alte animale și reptile ivite în mod inopinat în fața lor, dar având multă grijă și atenție, reușiră să răzbească prin aceasta fără accidente notabile.

Satul Hoffnung se afla la doar zece minute depărtare. Rapunzel era atât de aproape de acea floare, încât visul ei de a se reuni cu părinții ei deveni aproape palpabil. Inima îi trepida de emoții și gânduri, iar ideea de a nu găsi Sărutul Soarelui o sfâșia în particule de sentimente inefabile. Apreciase ceea ce făcuse Eugene pentru dânsa dincolo de cuvinte. Faptul că o suportase atâta timp cu tânguiala și drama ei nesfârșită despre familia ei, că o sprijinise și că o ajutase să găsească o soluție îi dovedise pentru a mia oară că acesta era într-adevăr alesul inimii ei.

Dacă aveau să scape din acestă aventură vii, știa că nimic nu mai avea să-i mai despartă vreodată. Îl iubea mai mult decât se iubea pe sine. Și indiferent de câte ori Eugene fusese antagonistul poveștilor altor persoane, asta nu schimba faptul că pentru ea, pentru povestea ei, el va rămâne întotdeauna un erou.

De îndată ce intraseră în sat, Eugene fusese recunoscut de zeci de persoane care-l opreau pe uliță, dând mâna cu dânsul. Iar astfel, întrebând din om în om de Sărutul Soarelui, aflase că se afla în posesia unui vraci bătrân, renumit pentru târgurile sale notorii. Era un fel de Rumplestilskin al acelor timpuri. Cu inimile pline de incertitudine și teamă de necunoscut, aceștia se îndreptară spre reședința dânsului.

— Nu obosești? îl întrebase Rapunzel contemplatoare, în timp ce mergeau pe aleea pietruită ce ducea spre vraci.

— Să obosesc făcând ce?

— Atribuindu-ți atâtea identități. Sătenilor de aici te-ai recomandat ca fiind Gunther Helmut. La palat ai fost Theodoric, în tâlhărie Flynn Rider, iar cu mine Eugene. N-ai obosit să ai atâtea vieți de trăit deodată? Zilnic? De ținut minte și de însușit? Iar dacă da, atunci cum de mai faci diferența dintre identitățile tale alternative și realitate?

          — Când eram mic, îmi plăcea să visez. Mă ajuta să accept viața în care trăiam mai ușor dacă credeam că sunt oricine altcineva în afară de mine. Iar când am crescut, presupun că asta a fost varianta cea mai ușoară de supraviețuire pentru mine. Pentru că identitățile mele sunt doar vise. Adevărata realitate o voi afla abia în eternitatea de apoi. Dar până atunci, mă bucur de vise, mă-nțelegi?

          — Adică pentru tine viețile oamenilor sunt doar vise?

          — Viața însăși e un vis, blondo. Și ne trezim din el doar când murim. Atât.

          Tristețea din spatele vorbelor lui o făcuseră pe Rapunzel să își înghită cuvintele. Poate că avea dreptate. Poate că trăia doar un vis. Visul lui Rapunzel, fata închisă în turn de către o malefică. Dar inima i se chirci în piept la gândul că exista posibilitatea să nu cunoască niciodată visul Rainei, fata cu care împărțea inițiala și totodată prințesa pierdută. În tot acest timp, când văzuse gravat pe coroana ei inițială R, crezuse că vine de la Rapunzel. Dar nu. Raina nu e Rapunzel. Iar cel mai trist, exista șansa ca Rapunzel să nu devină niciodată Raina.

          Cu degetele transpirate, bătură la ușa vraciului. Un pitic bărbos, cu cocoașă și ochi ceacâri le deschiseră, invitându-i sceptic în casă. Încăperea era una îngustă, obscură și foarte prăfuită, iar lui Rapunzel îi fu greu să creadă că cineva chiar ar fi putut locui acolo. Fata fu trezită din transă când vraciul o întrebă despre motivul venirii lor.

— Numele meu este...

— Raina Rapunzel, prințesa pierdută a Coronei. Ești aici pentru că părinții tăi nu te recunosc și speri să mă distragi suficient de mult cât frumușelul ăla din spate încearcă să-mi fure floarea, o apostrofase sec, iar Eugene își scăpase sacul din mână la auzul acestor vorbe.

— D-dar, cum de... încercă să articuleze fata, dar vraciul i-o tăie din nou.

— Nu te chinui. Acum, salvează-ne timpul și răspunde-mi. De ce ești aici?

— Tocmai ați răspuns dumneavoastră la această întrebare.

Acesta chicotise amuzat și bizar la șoaptele temătoarele ale fetei, apropiindu-se de ea.

— Întrebarea era pentru iubițelul tău. El știe deja ce are să se întâmple și l-am întrebat de ce este aici, când știe prețul florii, spuse, iar Rapunzel icnise cât piticul se răsucise spre Eugene.

— Auzi, tataie, noi ne cam grăbim, așa că dacă ne dai odată floarea aia, amândoi ți-am fi foarte recunoscători, încercase să se sustragă din conversație, dar fu prea târziu. Sămânța discordiei fusese deja plantată.

— Eugene, despre ce vorbește omul ăsta? Ce preț?! se răsăstise la el, țintuindu-l cu arătătorul, iar bărbatul oftase adânc.

— "Alege cu inima și vei fi mulțumit, alege cu mintea și vei fi doborât." citase din melodia tatălui său, lăsându-și privirea-n jos. Când eram la acea răscruce, am avut de ales. Dacă să fiu sincer cu tine și să îți mărturisesc că habar n-aveam ce trebuia să aleg, cu riscul de a ne întoarce din drum, sau să îmi ascult instinctul și să ne pun pe toți în pericol, de dragul de a nu te dezamăgi. Pentru că eu mereu dezamăgesc pe oricine întâlnesc. Și cu tine am vrut să fie diferit... Dar am ales greșit, blondo. Pe nicio hartă de pe această lume nu există o prăpastie sau o junglă tropicală. Au fost doar obstacolele întâmpinate pentru că am ales greșit. Și ne-am pus pe toți în pericol, și regret nespus, terminase sfârșit, cu ochii sticloși.

— Nu m-ai fi putut dezamăgi niciodată, Eugene. Eu... te iubesc, îi mărturisise, iar un fior de surprindere și durere traversase chipul bărbatului. Nu își mai spuseseră niciodată aceste cuvinte până atunci. Care e prețul? continuă, cu irisurile pline de îngrijorare.

— Eu, răspunse simplu, iar inima lui Rapunzel îi căzuse deodată din piept, lovind podeaua tare a vraciului și lăsând în urma ei doar ravagii.

— Ce vrei să spui prin asta?!

— Prețul alegerii mele este înrobirea mea. Ca tu să obții floarea, eu trebuie să devin ucenicul veșnic al acestui vraci.

— Nu-nu! Nu te las! urlase fata, lacrimile opărite zgâriindu-i fața. Nu mai vreau nicio floare! Nu dacă asta te costă libertatea!

Eugene îi prinse mâinile care gesticulau violent în palme, strângând-o puternic la pieptul său.

— Ascultă-mă bine, pentru că nu repet. Viața lui Eugene Fitzherbert a fost singurul vis care a meritat trăit. Și anul acesta petrecut împreună a fost pe departe cel mai prețios din toată viața mea, și gândul la acesta îmi va oferi puterea de a merge mai departe de fiecare dată. Eu voi fi bine. Dar acum e rândul tău să-ți trăiești viața și noul vis ce ți se deschide. Ia florea asta, și du-te și trăiește visul Rainei. Fă-o pentru mine.

— Dar, Eugene...

— Consideră-l cadoul de ziua ta. Știi doar că darurile nu se refuză, o îndemnase înlăcrimat, sărutându-i cald buzele sărate. Și eu te iubesc. Ai fost prințesa mea încă dinainte să aflu că ești una. Dar acum e vremea să îi lași și pe ceilalți să se bucure de tine. Promite-mi.

— Dar, eu... rostise printre hotote de plâns.

— Promite-mi! îi poruncise ferm.

— Promit, promit! rostise volubil, căzând la pieptul său. Promit...

:•.•:•.•:•:•☾☼☽•:•.•:•.•:•:

O săptămâna mai târziu, Rapunzel se aflase în fața palatului părinților ei, cu o sticluță firavă în care se afla o esență orbitoare legată de încheietura timorată. Tot ce trebuia să facă era să le dea regilor să guste din acea poțiune, dar asta nu trebuia să fie o misiunea prea complicată, mai ales cu Maximus și Pascal de partea ei. Îi promise în acea zi lui Eugene. Avea să-și trăiască cel mai frumos vis. Și nimeni nu avea cum să o împiedice să facă acest lucru.