Fantasy | Romance

          Toată lumea cunoaște istoria lumii ca fiind împărțită în două ere: Înainte și După Hristos. Ei bine, de fapt, există și o a treia eră, cel puțin la fel de importantă, care împarte lumea în alte două categorii, mai puțin cunoscute: Înainte și După Zmei. A existat o vreme, acum mult timp în urmă, cu câteva milenii înainte de nașterea Domnului, când lumea zmeilor era deschisă spre a fi vizitată de oameni, o vreme în care sacrul și profanul se împleteau și se completau una pe cealaltă de parcă ar fi alcătuit aceeași ființă.

Imperiul zmeilor, Rhukka, își deschisese pentru întâia oară porțile în anul 5897, la cererea lui Lepidopterkus, împăratul acestora, care hotărâse că venise vremea să încheie vrajba dintre popoare printr-un armistițiu care avea să dureze milenii de atunci înainte. Le ordonase cu unsprezece ani înainte lui Axiopollis Marcellus și lui Elsequeel Ellenisih, mâinile sale drepte și totodată cei mai apropiați prieteni ai săi, să construiască o scară din diamant, suficient de lungă cât să atingă păgânul imperiu al oamenilor, Riadda, și suficient de lat cât să poată urca zeci de inși odată. De îndată ce scara trecu de testul ultimelor detalii, giganticele porți din aur ale Rhukkăi s-au deschis, miliarde de oameni amestecându-se în rândul zmeilor.

          În primii zeci de ani, totul se desfășurase fără cusur. Inșii gustau din licoarea dulce a făpturilor mitice, bucurându-se de sunetul lirelor acordate de către degetele delicate ale nimfelor, iar aceștia din urmă se bucurau de inocența muritorilor, dansând alături de aceștia în hore nesfârșite și râzând la glumele lor lipsite de haz. La început, au crezut că oamenii se vor speria de înfățișarea lor înfiorătoare, de câte trei metri, cu dinții ascuțiți și îngălbeniți la rădăcina smalțului și mai ales de aripile lor la fel de impunătoare precum aripile unei mori de vânt.

          Erau doisprezece în total, fiecare având puterea de a-și schimba culoarea în funcție de emoțiile și virtuțile fiecăruia. Primele trei perechi de aripi înfățișau atât însușirile care-i făceau mândri de ei înșiși, precum dreptatea, curajul, devotamentul, sinceritatea, cât și trăsături negative precum egoismul, trufia sau aroganța. Următoarele perechi de aripi le demascau emoțiile zilnice, colorându-se într-un verde precum pinul de brad când erau liniștiți sau în nuanța spicului de grâu când gelozia îi cuprindea. Însă de obicei erau de un gri movuliu, simbolizând neutralitatea absolută.

Desigur, zmeii de viță nobilă precum Lepidopterkus și familia sa, aveau a treia pereche de aripi vopsite în nuanța aurului strălucitor, fiind însă la fel de ușoare precum o coală de hârtie. Era semnul distinctiv al nobilimii. Iar atunci când aceștia decideau că vor să înnobileze pe cineva, le colorau cea mai lungă pană din prima aripă de pe partea dreaptă într-un auriu orbitor, obținând astfel titlul respectiv. Spre surprinderea zmeilor, oamenii s-au arătat curioși de tradițiile și viețile lor, renunțând la prejudecățile pe care aceștia se așteptau să le aibă. Le mângâiau aripile cu delicatețe și curiozitate, buricele degetelor fiindu-le timorate, începând de la poalele cefei, și continuând până în pământ, unde ajungeau târâite prin praf și frunze.

Pe data de unsprezece septembrie 5897, Lepidopterkus i-a trimis o scrisoare împărătesei muritorilor, Eretris Nymphalidae, cu gândul de a-și împărtăși intențiile privitoare la armistițiul dintre cele două popoare. Războiul rece dintre aceștia începuse încă de la etnogeneza poporului omenesc, Riadda, apărut cu mult mai târziu decât cel al zmeilor. Imperiul Riadda aspirase dintotdeauna să obțină o putere cel puțin la fel de semnificativă ca cea a zemeilor și știau că singura metodă prin care puteau face acest lucru era doar prin anihilarea lor. Astfel, în vara anului 4566, Riadda a declarat oficial război imperiului Rhukka, înrolând în armată peste două sute de mii de oșteni, ale căror armură nu era formată decât dintr-o bucată de fier ruginit și câteva sulițe boante.

        Consecințele au fost fatale. Scara din fier forjat care fusese construită drept punte de legătură între cele două regate izbucni în flăcări, arzând odată cu dânsa mii de inși care se grăbeau să scape de flamele focului, astfel fiind întreruptă orice încercare a oamenilor de a mai intra în imperiul Rhukka. Zmeii și-au încuiat porțile cu lacăte fermecate de troli bătrâni, iar timp de mai bine de un mileniu, cele două popoare nu și-au mai vorbit deloc. Însă odată cu venirea la conducere a lui Lepidopterkus, noul împărat zmeu, lucrurile s-au schimbat. Consfătuindu-se cu al său tată, Zyganillhus, au ajuns la concluzia că oamenii mai meritau o șansă. Astfel, scrisoarea luă naștere, iar răspunsul fu unul de așteptat: împărăteasa Eretris îi acceptase oferta de pace, astfel că săptămâni mai târziu, un bal mascat fu organizat în imperiul Riadda, pentru a celebra armistițiul tocmai semnat.

          Milioane de inși au participat la el, cu toții fiind curioși dacă promisiunile acestora de pace erau aievea sau nu. Atunci când zmeii au coborât pe pământ, cerul se asemuise cu o ploaie de aripi strălucitoare, colorate în nuanța portocalei de Crăciun, demascându-le astfel emoțiile ce-i încercară în acele momente. Oamenii îi priveau uimiți, botezându-i din acea clipă "Îngerii Cerului". Inșii se asemuiau pe lângă aceștia mai degrabă cu șoarecii decât cu Homo sapiens sapiens, dar în acea seară, nimeni nu avea dreptul la prejudecăți.

          Balul semnifica începutul unei noi epoci, iar niciunul dintre popoare nu avea în gând să pășească cu stângul într-însul. Împărăteasa Eretris fu fermecată de personalitatea zmeului Lepidopterkus, astfel că ajunsese să-și petreacă întreaga seara în compania sa. Au colindat întreaga colină plină de cireși și piersici a palatului, dezbătând în primele ore ale serii despre treburile politice interne ale popoarelor proaspăt reunite și continuând mai apoi cu discuții personale, care vizau în special cunoașterea de sine a celuilalt.

          — Ce v-a determinat să-mi trimiți acea scrisoare de pace, Înălțimea Voastră? îl întrebase la un moment dat pe o tonalitate joasă, cu obrajii fierbându-i de rușine.

          — Probabil nevoia de a fi diferit față de strămoșii mei. Ar trebui să știți deja despre mine că stăpânesc o personalitate tulburător de sedițioasă, iar acest fapt m-a împins să încalc toate regulile de etică morală pe care le cunoșteam și să-mi risc anii de domnie pe un posibil război. Nădăjduiesc, totuși, că acest lucru nu va fi necesar.

          — Vă promit solemn că acest lucru nu va fi posibil atât timp cât eu sunt pe tron. Popoarele noastre abia ce s-au reunit, ar fi un mare păcat să le dezbinăm din cauza unor orgolii infantile, nu credeți?

          — Într-adevăr, Alteță. Oricum, ar trebui să nu mai vorbim despre aceste lucruri, pentru a nu le îndeamna să se adeverească. Buzele dumneavoatră sunt mult prea pure pentru a le pângări cu astfel de subiecte. Spune-ți-mi, în schimb, mai multe despre Domnia Voastră. continuase împăratul, mergând în continuare pe aleea parfumată de pomii fructiferi.

Însă ceea ce nu remarcase atunci Eretris a fost culoarea aripilor lui Lepidopterkus, care se schimbaseră într-un roșu aidoma racului fiert, trădându-i astfel sentimentele adolescentine care-i înfloreau în stomac. Curând, la o distanță de câțiva ani, împăratul Rhukkăi își declara deja devotamentul etern față de Eretris în fața ambelor popoare, odată cu anunțul împărătesei că poartă în ale sale pântece următorul moștenitor imperial. Aceasta dăduse naștere unei fete, pe care o botezase Aimeeliah. Acesta poseda un trup de om, dar piele-i era ca de șopârlă, zbârcită, verzuie, aidoma tatălui ei, Lepidopterkus. Aripile aveau să-i apară la vârsta maturității, după îndeplinirea mai multor probe care i-ar fi dezvoltat capacitățile de viitor conducător.

          Însă în ciuda iubirii dintre aceștia, consiliile imperiale ale celor două popoare respingeau vehement o posibilă uniune oficială între cei doi, astfel că au fost forțați să se despartă, din cauza conjucturii, însă jurându-și că se vor iubi întotdeauna, pentru totdeauna.

          Lepidopterkus se simțea pentru prima dată în întreaga sa existență, completamente inutil. Se certase cu întreg consiliul și cu al său tată pentru Eretris, dar deznodământul nu a fost niciodată unul îmbucurător pentru dânsul. Astfel că au început să-și trimită scrisori de amor clandestine, purtate în zbor de către porumbeii personali, pentru a-și menține vie flacăra dintre ei.

        Întrucât imperiile trăiau cu frica că cei doi vor ajunge să facă lucruri necugetate de dragul presupusei lor iubiri, consiliul Riaddei îi aranjase împărăteasei Eretris o căsătorie politică cu Marele duce de Buffallo, Lykkel, în schimbul coroanei. În caz contrar, abdicarea ei ar fi fost inevitabilă. Împărăteasa se gândi la posibilitatea unei vieți de muritoare obișnuite alături de Lepidopterkus, dar tatăl dânsei se grăbi să o aducă cu picioarele pe pământ, interzicându-i acest lucru, de dragul imperiului pe care-l conducea. Astfel că, luni mai târziu, Eretris se afla în fața altarului, îmbrăcată în rochia ei neagră de mireasă, jurând credință veșnică unui bărbat pe care nici nu-l cunoștea, și cu atât mai puțin iubea.

          Vestea căsătoriei îl mâhnise pe împăratul zmeilor, a cărui furie pârjolea totul în jurul său. Cu toate acestea, își găsi puterea de a-i redacta o scrisoare ibovnicei sale, implorând pentru o explicație. Însă explicația nu mai veni niciodată. Timp de luni de zile, acesta așteptase un semn din partea dumneaei, o veste că măcar fiica lor era în regulă. Ar fi coborât chiar el în Riadda, dar cu toate că zmeii se integrau mănușă printre oameni, prezența sa era întotdeauna văzută ca pe un blestem, din cauza idilei sale cu împărăteasa lor. Într-o după amiază primise în dar o garoafă roșie, împreună cu o scrisoare oficială din partea consiliului imperial, pe care erau mâzgâlite cu cerneală vâscoasă cuvintele:

          "Majestatea Voastră, suntem nevoiți să vă aducem la cunoștință, cu toată amărăciunea din sufletele noastre și al imperiului Riadda, că împărăteasa Eretris Nymphalidae a încetat din viață zilele trecute, răpusă de febră, consecință a unei răceli teribile care o curtea de câteva săptămâni bune. Dacă doriți să vă arătați recunoștința și condoleanțelor, incinerarea va avea loc pe râul Leptkos, mâine seară, la orele apusului.

                                                  Cu respect și obidire,
                                                    Consiliul imperial Riadda"

         
          Ani de zile de atunci, împăratul Lepidopterkus a fost incapabil să mai trăiască alte sentimente în afară de amărăciune și lehamite față de propriul sine. Se învinuise pentru moartea ibovnicei sale, se învinuise pentru că se îndrăgostise de ea, că o făcuse pe dânsa să prindă drag de el, că o ceruse în căsătorie, că îi propusese să fie împreună clandestin, că nu o lăsase să-și trăiască viața pe care o merita. Știuse că toate aceste lucruri n-aveau nicio legătură cu moartea ei, dar gândurile nu-i dădură pace. Simțise că se sufocă la ideea că ultimii ei ani din viață nu și-i trăise în fericire și împlinire, ci în războaie mute pentru o dragoste imposibilă.

        Imperiul Rhukka resimțise cel mai profund schimbarea de personalitate a lui Lepidopterkus, căci acesta din urmă încetase din a mai zâmbi, din a mai ieși în public, printre zmeii, devenind curând unul dintre cei mai severi și tirani conducători pe care imperiul i-a avut vreodată. Toleranța sa față de greșelile supușilor săi a devenit nulă, omorând zmei pe capete, începând de la lucruri mărunte, cum ar fi încurcarea licorii alcoolice verzui cu cea albăstruie și culminând cu fapte de neiertat, precum hoția sau omorul. De obicei le reteza capetele în văzul lumii, pentru a-și face cunoscută intoleranța la greșeli, iar acest lucru a început să injecteze spaimă în toți locuitorii imperiului, curând cu toții devenind otrăviți cu teroare.

          Imperiul nu mai era ce a fost în urmă cu un deceniu jumătate, când Lepidopterkus o întâlnise pentru întâia oară pe Eretris. Acum, tensiunile politice dintre popoare fierbeau la foc mic, astfel că după încoronarea ducelui de Buffallo drept noul împărat al Riaddei, Lepidopterkus nu a mai participat la conferințele politice decât în ocazii de maximă importanță, când prezența sa nu mai putea fi înlocuită de regentul său, Axiopollis Marcellus. Oamenii începură să se sature de comportamentul inacceptabil al lui Lepidopterkus, dar nu spuneau nimic, de teamă de a nu porni un nou război. Știau că la câtă râvnă pentru răzbunare și eliberare a furiei lăuntrice poseda împăratul, i-ar fi nimicit pe toți într-o secundă.

          Cu toate acestea, Lepidopterkus se străduise să păstreze aparențele față de oameni, ascunzându-și adevăratele trăiri pentru sine și cel mai apropiat prieten al său, Axiopollis. Le ascundea de dragul fiicei sale, Aimeeliah. Odată cu moartea mamei sale, copila a fost trimisă să locuiască cu al ei tată, la ordinul ambelor imperii. Ar fi fost o greșeală și o imoralitate din partea Riaddei s-o condiționeze pe fată să fie crescută de singurul părinte care i-a mai rămas. 

          Acesta era încă mică când a fost adusă în grija tatălui ei, fiind pe atunci adusă pe lume de doar trei ani. În primii ani după vestea că împărăteasa trecuse în neființă, Aimeeliah refuzase să întrețină o conversație cu oricine, inclusiv cu propriul părinte. Dar apoi, timpul a trecut, iar durerea a devenit amintire. Aimeeliah a învățat din nou cum să se bucure de copilărie, iar scurt răstimp a ajuns să se comporte de parcă anii petrecuți alături de mama ei au fost doar o poveste frumoasă. Dar la urma urmei, cine ar fi putut-o învinui pentru că a trecut peste acest lucru? Era mult prea mică pentru a conștientiza gravitatea pierderii unui părinte.

          La aniversarea de șapte ani a lui Aimeeliah, Lepidopterkus ceruse să-l vadă pe Axiopollis în camerele personale, înainte ca petrecerea fiicei sale să aibă ocazia de a începe. Acesta intrase fără a-și anunța venirea, aripile sale de culoarea griului movuliu mascându-i toate trăirile, învăluindu-l în neutralitatea sa binecunoscută. Lepidopterkus îi zâmbise într-un colț de gură, invitându-l să ia loc pe fotoliul de lângă fereastră. Axiopollis era un zmeu impunător.

          Atingea cu ușurință înălțimea de patru metri, iar pielea-i zbârcită ca de șopârlă, verzui-sidefată, îi acoperea majoritatea corpului. Ochii săi erau precum mătrăguna, adânci și înfricoșători, iar șuvițele de păr îi erau lungi și groase, de nuanța cenușei, ajungându-i până la poalele umerilor. Purta întotdeauna veșminte întunecate, care-i acopereau gâtul și brațele, iar mănușile din piele naturală îi ascundeau de soare degetele groase, până la ultimul centimentru. Imaginea sa aducea mai mult cu un monstru întunecat, cu un demon al infernului decât cu un zmeu normal, capabil de sentimente.

          Dar cum ar fi putut fi altfel? Era reprezentantul imperiului Rhukka, astfel că era de datoria sa să arate întotdeauna impozant și respectabil. În plus, cu timpul, înfățișarea a devenit o parte dintr-însul, făcându-l astfel să-și accepte mai ușor noua identitate. Veșmintele au avut dintotdeauna o putere inexplicabilă și radicală asupra tututor, iar acest lucru nu l-a exclus nici pe Axiopollis. De când a fost delegat drept regentul Rhukkăi, a trebuit să uite de cum era el înainte și să respecte regulile impuse de Lepidopterkus, dobândind involuntar o significantă parte din personalitatea acestuia. Axiopollis era un zmeu rigid și flegmatic. Nimeni nu-l putea schimba sau destinde vreodată și cu timpul, nimeni nu a mai încercat. Gurile rele spuneau chiar că acesta era capabil de o tiranie chiar mai crâncenă decât a conducătorului lor, Lepidopterkus. Cu toate acestea, nu s-a arătat niciodată în această ipostază, ci doar a lăsat impresia că ar putea fi astfel.

          Împăratul turnase puțină licoare albătruie într-un potir argintiu, întinzându-i-l prietenului său. Acesta se așezase pe fotoliul moale de lângă Axiopollis, meditând puțin înainte de a începe să vorbească.

— Să știi că pot numără pe degete ființele care m-au făcut mândru în viața asta de dânsele. Iar tu, dragul meu Marcellus, te numeri printre ele. Astfel că vreau să-ți încredințez ceva ce prea puțini zmei au avut ocazia să cunoască: totala mea încredere.

Axiopollis se înecase cu licoarea, privindu-l pe împărat cu irisurile pline de uimire. În mod clar nu se așteptase să primească asemenea complimente.

— Vă mulțumesc, Majestatea Voastră. rostise umil, răcorindu-și corzile vocale uscate cu puțin lichid albăstrui.

Lepidopterkus fluturase flegmatic din mâini, semn că toate acele formalități îl plictiseau.

— Mai lasă-mă cu teatrul ăsta. Știu că te simți mândru de tine și ai tot dreptul. Ai ajuns unde mulți n-au făcut-o, așa că bravo ție. Dar acum ascultă-mă bine! îi atrase atenția împăratul, cu arătătorul ridicat asupra sa. Poate că fac o greșeală, dar în acest moment ai ajuns să fii singurul în fața căruia mă mai pot confesa și încrede, astfel că o să te însărcinez să ai grijă de cea mai prețioasă comoară a mea, toată averea mea din acestă eternitate. spuse, făcând o pauza pentru a-și trage răsuflarea.

Își lăsase potirul pe o măsuță din lemn sculptat de lângă dânsul, frecându-și chipul de palmele groase. După un răstimp continuase, Axiopollis urmărindu-l cu atenție și perspicacitate.

— Te încredințez cu cea mai de preț comoară a mea, Marcellus, și anume fiica mea, Aimeeliah. Trăim vremuri periculoase, imperiul Riadda nu mai este de încredere, iar toată tensiunea asta o să erupă la un moment dat. Astfel că aici intervii tu. Prevăd sânge și lupte barbare în viitor, fiind un lucru aproape inevitabil. Dar tu ești vânjos și curajos, iar singura mea pretenție la tine este să devii protectorul fiicei mele. Apăr-o neîncetat! Devin-o îngerul ei păzitor, gardianul ei secret, paznicul ei din umbră, numește-te cum te-oi numi, dar protejeaz-o.

Se ridicase de pe fotoliul său, apucându-l pe Axiopollis de gulerul bluzei sale întunecate. Îi șoptise amenințător, aproape disperat:

— Mori pentru ea dacă este nevoie. Nu te sfii să te jertfești pentru a o apăra în caz de nevoie, căci altminteri, furia mea nu va cunoaște margini. M-am făcut înțeles?

Și pentru prima dată în trei ani, aripile zmeului se coloraseră într-un albastru ghețos, demascându-i frica ce-i armorțea sângele în vene. Dăduse afirmativ din cap, înghițind în sec.

— Jur solemn pe onoarea mea, Majestatea Voastră, că fiica Voastră este în siguranță atât timp cât eu trăiesc.

— Foarte bine atunci. aprobase împăratul, reluându-și chipul senin. Ești liber, Axiopollis.

Iar după ce dăduse pe gât ultimele șiroaiele de licoare din potir, acesta părăsise odaia, lăsăndu-l pe Majestatea Sa în solitudine, așa cum se complăcea. Tânărul zmeu era încă ancorat în momentele abia trăite, astfel că nici nu realizase când ajunsese în sala de bal, acolo unde micuța Aimeeliah se juca de-a trolii fermecați alături de ceilalți invitați. Stătea sprijinit de un perete, având mâinile adunate la piept și o privea atent, gândindu-se la cum toate greutățile războaielor ce urmau să izbucnească între cele două popoare erau rezultatul nașterii ei, atârnând precum plumbul pe umerii ei incenți. Dar ce vină avea dânsa că se născuse, la urma urmelor? Era conștient că oamenii vor veni să o omoare la un moment dat, pentru a se răzbuna pe Lepidopterkus că a atentat la răposata lor împărăteasă, dar îi jurase acestuia că nu va lăsa ca ceva să i se întâmple prințesei. Și avea în gând să-și țină jurământul, cu orice preț.

Din acea zi, Axiopollis devenise umbra prințesei Aimeeliah, urmărind-o în tot ce făcea. O urmărea când lua lecțiile cu guvernanta, o urmărea când mirosea florile violete, pe numele lor, Simphonidae, din grădina imperială, și o urmărea în special când se juca cu alți copii sau când era singură în odaia ei, citind. Aripile sale late și numeroase îi permiteau să facă acest lucru fără a fi observat, ascunzându-se printre norii înalți ai cerului.

Într-o zi, în timp ce Aimeeliah studia petalele plantelor din camera ei, Axiopollis o urmărea de la fereastra camerei ei, ascuns fiind după o iederă deasă, care ar fi putut cu ușurință să-l camufleze și pe cel mai strident dintre zmei. Prințesa deschise geamul pentru a lăsa razele soarelui să pătrundă în încăpere, aducând vasele cu flori aproape de pervazul din beton al acesteia. Glasul ei subțire și firav se auzi răsunând afară:

— Oricine ai fi, știu că ești aici. Te simt. Tata mi-a oferit o poțiune pentru a-mi dezvolta prematur cel de-al șaptelea simț, cel de a simți prezența altora. Știu că mă urmărești de multă vreme și e ciudat. rostise iritată, susținându-și corpul de scurtele și micuțele brațe care erau țintuite de pervaz. Vino și înfruntă-mă, străine, de ai curajul! Nu te ascunde, că te văd!

Cu un gest simplu din degete, reușise să facă întrega iederă din jurul lui Axiopollis nevăzută. Moștenise magia de la străbunica ei de pe mamă, care a fost arsă pe rug de la vârste fragede pentru vrăjitorie. Încă din acele vremuri vrăjitoarele erau blamate pentru talentul lor neprețuit. Tânărul zmeu a fost luat prin surprindere de comportamentul și istețimea fetei. Nu se așteptase ca aceasta să-l descopere atât de curând. Crezuse că se ascunsese suficient de bine de privirile ei iscoditoare, dar se înșelase. Nimeni nu se pricepea mai bine la investigații decât un copil, asta era clar. Cu irisurile aruncând săgeți de foc nemiloase, îl interogase rece:

— Cine ești și cine te-a trimis să mă omori? Realizezi că tata îți poate termina viața într-o clipă, nu? Tot ce trebuie să fac este să sun din acel clopoțel. spuse și arătase cu arătătorul spre clopotul micuț de deasupra patului ei cu baldachin roz. Ceea ce o să și fac.

Dintr-o mișcare, Axiopollis intrase în odaia dânsei, închizând geamul. Inspirase adânc, așezându-se pe patul ei. Copila era mai inteligentă decât crezuse, în pofida vârstei fragede. Zâmbise ștrengar, încercând să abordeze cea mai prietenoasă voce a sa. Vorbea, la urma urmelor, cu un zmeu de opt ani.

— Numele meu, Alteță, este Axiopollis Marcellus. Sunt îngerul tău păzitor și în ultimul an am tot încercat să te protejez de relele din jurul tău. Și voi continua să o fac până la ultima mea suflare. Tatăl tău m-a însărcinat să fac acest lucru, dar speram că nu va fi nevoie să afli de existența mea atât de curând. îi mărturisise fără nicio inflexiune a chipului, de parcă nimic nu-l putea atinge.

Aimeeliah se apropiase mai mult de el, studiindu-l. Nu simțea nicio energie negativă din partea sa, dar nu-și putea asuma riscul. Cu un ochi critic, rostise, fiind la doar câțiva pași de el.

— Îmi pare bine să te cunosc, zmeule Marcellus. Poate că am fi fost prieteni și am fi colaborat bine împreună în viitor dacă te-aș fi crezut sau dacă ți-ai fi jucat rolul mai credibil. spuse înainte de a mișcă degetele și a face clopotul să sune din toți rărunchii, creând un ecou în toate colțurile palatului.

În mai puțin de un sfert de minut, camera fusese umplută de apărătorii imperiului, imobilizându-l din câteva mișcări pe Axiopollis, care protesta de zor. Curând, împăratul Lepidopterkus apăruse furibund, pregătit cu sabia sa lungă din metal, cu care reteza capetele păcătoșilor. Când îl văzuse pe prietenul său trântit la pământ de gărzile castelului, zâmbise ludic, învârtindu-și sabia printre degete. Le ordonase gărzilor să îi lase singuri. Aimeeliah sărise în brațele părintelui său, admirându-i aripile aurii.

          — Ia spune, frumoasa mea zmeoaică, Axiopollis îți inspiră primejdie? o întrebase blajin, mângâindu-i chipul plăpând.

          — Tu m-ai învățat să nu mă las niciodată ghidată de sentimente, indiferent de ce-mi spun ele. Așa că m-am luat după rațiune, tati. Și nu l-am mai văzut până acum și mă tot urmărea și continua să spună că e de datoria sa să mă protejeze și mi s-a făcut teamă. Am făcut ceva rău? întrebase rușinată copila, cu buzele timorate.

          — Nici gând, curajoasa tatei. Ai procedat minunat și sunt mândru de curata ta judecată. Atât că Axiopollis spunea adevărul. I te-am încredințat cu mult timp în urmă pentru a te proteja de toată lumea care îți dorește răul. E îngerul tău păzitor, frumoasa mea verde. El e cel mai bun prieten al tău de acum. Ai înțeles? Și de ai vreo problemă, el să fie primul pe care să-l cauți, căci te va ajuta întotdeauna.

          — Bine, tati.

          Aimeeliah se dăduse jos din brațele părintelui ei, înaintând rușinoasă spre zmeu. Cu degetele încâlcite de emoții și cu tălpile încrucișate, întinse mâna, spunând:

          — Îmi pare rău că nu te-am crezut de la bun început. Dar partea bună e că acum putem fi prieteni! Bună! începuse candid fata. Eu sunt prințesa Aimeeliah Nymphalidae Lepidopterkus, prințesă moștenitoare a celor două imperii ale lumii, Riadda și Rhukka. Îmi pare bine să te cunosc. Pe tine cum te cheamă? continuase la fel de ludică, înaintând cu acest joc.

          Axiopollis clipi des la corectitudinea și maturitatea cu care Aimeeliah își rostise numele, de parcă ar fi fost un adult în toată fierea. Poate că Lepidopterkus uitase de sufletul ei de copil pentru o vreme și vorbise prea des cu ea de parcă ar fi fost un zmeu ajuns la maturitate. În glasul ei nu se mai simțea copilăria. Dar acest joc îl amuza, astfel că îi cuprinse palma delicată în a sa zbârcită, verzuie, sărutând-o aproape imperceptibil. Cu o reverență, îi răspunse galant:

          — Numele meu este Axiopollis Marcellus, regent al imperiului Rhukka și îngerul dumneavoastră păzitor. Plăcerea este de partea mea, Alteță.

          Fata îi zâmbise satisfăcută și încântată de faptul că acesta îi făcuse jocul, întorcându-i reverența. Amândoi aveau senzația că acela era începutul unei prietenii înfloritoare, în ciuda începutului stângaci. Ceea ce a și fost. Din acea clipă, Axiopollis își petrecerea majoritatea timpului în preajma zmeoaicei, urmărind-o la fel de atent ca și până atunci, cu excepția faptului că acum ajungea să o și cunoască și să participe la formarea personalității ei.

Patru ani mai târziu, împărații celor două popoare s-au întâlnit la granița celor două lumi, acolo unde scara de diamant abia începea, trasând o dreaptă invizibilă între ei. Împăratul Lepidopterkus îl privea neutru pe Lykkel, păstrând totuși o nuanță de superioritate în irisuri, pe când celalalt îl privea superior de-a dreptul, având un rânjet în colțul buzelor. Vasalul împăratului Lepidopterkus pășise între ei, după ce cei doi au îndeplinit formalitățile de rigoare, ținând între degete un sipet auriu, cu modele egiptene din aur roșu cu alb.

Nu era mai mare de un braț, dar avea o încuietoare significantă în mijloc, în formă de porumbel care ține în plisc o ramură subțire de măslin. A durat aproape unsprezece luni ca încuietoarea să fie terminată, dar arăta, într-adevăr, uluitor. Detaliile erau sculptate cu acul, astfel că până și penele păsării aveau propria lor formă. Împăratul Lepidopterkus își drese glasul, întorcându-se spre cele două popoare, care așteptau să vadă ce are să spună:

— Ei bine, ne-am adunat astăzi aici pentru a încheia vrajba nespusă dintre noi o dată pentru totdeauna. Recunosc, de față cu voi, oameni și zmei, troli și vrăjitoare, că toată această divergență dintre noi a pornit de la idila mea clandestină cu împărăteasa voastră, Eretris Nymphalidae. Îmi asum acest lucru, și nu-l regret și nici nu-l voi regreta vreodată, iar aici aveți cuvântul meu. Cu toate acestea, îmi doresc nespus ca războaiele dintre noi să se ofilească, lăsând loc mugurilor de pace să înflorească, de dragul hibridului pe care împărăteasa l-a născut, Aimeeliah Nymphalidae Lepidopterkus. Este jumătate zmeoaică, iar acest lucru se vede în înfățișarea ei, dar totodată este și jumătate om, moștenind caracterul bine definit al mamei ei. Ea este motivul pentru care pacea trebuie restaurată. Deoarece ea este singura care unește cele două popoare, fiind puntea dintre cele două lumi. Iar prin acest sipet pe care vasalul meu îl ține în mână, imperiile sunt obligate să facă pace, căci în el se află sufletul fiicei mele! Atât timp cât acest sipet există, ambele popoare au drepturi egale, putere egală, prietenie, armonie și fraternitate! Fie ca acest sipet să ne unească mai mult decât niciodată și să încheie toate războaiele care au existat vreodată între noi. Pentru ambele popoare, care trăiesc precum unul! urlase Lepidopterkus, arătând sipetul mulțimii.

          Aceasta ovaționa extaziată, urlând după dânsul un salut universal, bărbătesc, care avea menirea să-l aprobe.

          — Pentru egalitate în putere! urlase împăratul.

          — Da! se auzi un strigăt dârz din partea ambele popoare, bătându-se cu pumnii în piept.

          — Pentru fraternitate în popoare!

          — Da!

          —  Pentru noi, un viitor popor unit! conchise acesta, ascultând cum Riadda și Rhukka continuau să ovaționeze spusele acestuia, mult timp după încheierea lor.

De la fereastra camerei ei, Aimeeliah privea spectacolul tatălui ei cu lacrimi în ochi. Ajunsese să fie doar o scuză pentru care cele două lumi nu se sfâșiau în bucăți, iar acest lucru o durea. "Sufletul ei, într-un sipet... " Ce minciună nerușinată! Nu se afla nimic în el, și cu atât mai puțin ceva spiritual. Era dezamăgită de faptul că oamenii chiar credeau acest lucru. Ștergându-și nasul de mâneca bluzei din satin, prințesa trase draperiile, căzând pe pat, plângând. În acea poziție o găsise și Axiopollis, câteva ore mai târziu, când reușise să se strecoare de la petrecerea de sărbătorire a păcii.

          — Prințesă Aimeeliah, sunteți în regulă? se arătase îngrijorat, mângâindu-i părul scurt, ca de mătură, de culoarea focului.

          — Cum aș putea să fiu, Axio? Ființele alea de afară, urlase, arătătorul ei fiind țintuit spre fereastră, mă cred moartă, tu înțelegi?! Moartă, Axiopollis și ei acum nu sărbătoresc pacea, că doar au mai făcut-o și acum cinșpe' ani și tot degeaba! Axio... începuse ea cu glasul sfârșit de durere, ei îmi sărbătoresc moartea, nu-i așa? Sunt o persoană atât de oribilă, că miliarde de oameni nu se pot opri din a se înveseli când au auzit că am murit. terminase enunțul plângând cu boabe mari și sărate, care-i umeziseră bluza zmeului.

          Multe la număr au fost momentele în care Axiopollis a fost pus într-o situație dificilă sau stânjenitoare, atât de multe că pierdu numărul. Dar putea să numere pe degete momentele în care chiar i-a păsat de acest lucru. Acum, însă, văzând-o pe prințesă plângând în brațele sale, se simțea dezarmat. Ce era potrivit să spună? Ce era potrivit să facă? Nu știa. Zmeul, în genere, nu a fost niciodată creat pentru a fi o făptură a emoțiilor. Dar fiind jumătate ins, era de așteptat ca trăirile ei să fie resimțite la o intensitate pe care el nu o va putea înțelege niciodată. Așa că doar continua să o țină în brațe, încercând s-o liniștească printr-un cântec de leagăn pe care-l auzise la muritori și care era cunoscut pentru efectul său calmant.

          Pe de altă parte, în imperiul oamenilor, acolo unde petrecerea era ținută într-un suflet și voie bună, împăratul Lykkel se afla în camera de consiliu imperial, alături de consfătuitorii săi. El se afla în capul mesei ovale, terminând sticle întregi de licoare aurie, alcoolică. Bătuse furibund cu mâna în masă:

          — Cine se crede, hm? Cine se crede să spună că popoarele noastre sunt egale?! Nu sunt! urlase acesta, trântind pocalul de masă, speriindu-i astfel pe ceilalți inși din încăpere. Cum îndrăznește să spună că avem egalitate în putere când ei au aripi de câte cinci metri, troli, vrăjitoare, curaj și forță, iar noi avem doar sulițe și scuturi?! Cum e asta egalitate? urlase mai ascuțit, răgușind de la presiune.

          Consiliul privea uimit de la unul la altul, neștiind ce să spună. Toanele împăratului lor erau extrem de capricioase în ultima perioadă.

          — Poate că am greșit omorând-o pe regină. Poate ca cel care trebuia să fie otrăvit era chiar el, fir-ar să fie de treabă!

          — Ajunge, Majestate! Opriți-vă înainte să vă audă cineva, mai ales în această circumstanță! se grăbi să-l apostrofeze șeful consiliului, aruncându-i sticlele pe podea. O să-l doborâm pe Lepidopterkus, dar trebuie să avem răbdare.

— Da, răbdare... Cu răbdarea, treci marea..., continua să-și repete, până adormi cu capul pe masă.

Atunci când împăratul Rhukkăi observase depresia în care fata căzuse pradă și care nu mai trecu nici în următorii ani, acesta îi ceru sfatul prietenului său, care-l îndrumase spre un plan atât nebunesc, cât și periculos. Cu toate acestea, după multe consfătuiri, căzură de acord că merita încercat, de dragul ei.

Era pentru prima oară când Aimeeliah călca pe plaiurile vrăjitorești, dar era încântată. Nu mai ieșise din castel de aproape șapte ani, singurele chipuri pe care le văzu zilnic fiind ale tatălui său, al lui Axiopollis și al slujitoarei care se asigurase că avea tot ce îi trebuie. Fiind crezută moartă, a trebuit ca pentru o vreme să se facă nevăzută de către toată lumea, chiar dacă acest lucru însemna să renunțe la libertatea ei, pentru a nu crea suspiciuni. Viața ei o costase libertatea, dar era recunoscătoare că măcar îl avea pe Axiopollis lângă ea, care-i devenea din ce în ce mai drag pe zi ce trecea. Era fascinată de aripile sale desăvârșite, care arar își schimbau culoarea într-un stacojiu luminos, fata însă neștiind vreodată ce semnifica acea culoare. Axiopollis n-a vrut niciodată să-i spună. Zmeii aveau calitatea de a rămâne nemuritori, neîmbatrânind niciodată. În schimb, puteau fi omorâți cu ușurință, la fel ca oamenii, de săbii, otrăvuri sau alte unelte care aduc pieirea.

Lepidopterkus căzuse la învoială cu un vechi vrăjitor bătrân să-i pună planul în aplicare. Fata se trezi cu o poțiune maronie în palme, care mirosea a mirodenii și cucută. Se uitase ciudat la ea, întrebând vrăjitorul:

— O să mor dacă o beau?

— Nici gând, Alteță. Doar că veți renunța pe vecie la partea dumneavoastră de zmeu, devenind integral om. Veți fi de nerecunoscut, astfel că vă veți putea trăi în continuare viața liniștită. îi explicase rânjind, privind-o adânc cu ochii săi ceacâri.

— Să... să renunț la partea mea de zmeu? Să... să trăiesc în lumea oamenilor? Să fiu ca ei? întrebase disperată fata, prinzându-l pe Axiopollis de mână, involuntar, sprijinindu-se de el.

— Oh, drăguțo, dar tu mereu ai avut suflet de om. Nu te ajuta înfățișarea, dar de asta suntem aici. Ca să remediem acest lucru. îi vorbise servil vrăjitorul zbârcit, atingându-i șuvițele aspre și scurte de păr cu unghiile sale lungi. Pielea asta de șopârlă, ochii ăștia bulbucați, aripile pe care urma să le dobândești... Toate acestea nu vor mai fi problema ta de acum. Și, în fond, nu asta îți dorești? Să fii liberă? Acestă poțiune îți oferă acestă șansă.

— Ba da! Vreau libertatea mai mult decât orice altceva pe lume, dar..., murmurase, întorcându-și irisurile sticloase spre tânărul zmeu din spatele ei. Dar asta înseamnă că nu te voi mai revedea?

— Ba cu siguranță că veți continua să mă vedeți, Alteță. Doar că nu atât de des. Voi fi veșnic cu dumneata, printre nori, așa cum obișnuiam să vă privesc și când erați mică, mai știți? Atât că acum nu veți mai știi unde să mă căutați. Poțiunea asta vă anulează cel de-al șaptelea simț. Dar promit că o să mă vedeți cât de des o să-mi permită conjunctura. Nu pot să vă vizitez zilnic, căci va atrage suspiciuni. Dar ține-ți asta, spuse, înmânându-i o coală de hârtie. E schițată harta Riaddei pe ea. În fiecare miercuri, la miezul nopții, ne vom întâlni în inima pădurea Hommeshului. Vă voi aștepta mereu acolo, iar asta e o promisiune.

Știa că Axiopollis ar fi preferat de un milion de ori să moară decât să își încalce un jurământ, ceea ce o mai liniști. Îl îmbrățișase strâns, șoptindu-i la ureche:

— Țin foarte mult la tine, Axio. Să nu mă părăsești vreodată, căci inima mea e a ta și nu vreau să mă pierd de ea.

Iar după ce-și sărută tatăl pe umerii obrajilor, bău poțiunea, dispărând inopinat. În odaie reverbera doar sunetul pocalului care a lovit pământul și sunetul inimii frânte a lui Axiopollis, ale cărui cioburi tocmai l-au făcut să realizeze cât de mult se îndrăgostise de Aimeeliah.

Pentru un timp, lucrurile decurgeau ca pe roate. Aimeeliah era, într-adevăr, de nerecunoscut. Șuvițele stacojii i-au devenit cosițe blonde, de culoarea soarelui la răsărit, iar pielea zbârcită i-a devenit străvezie și albă precum spuma laptelui, de o catifelare rară. Ochii apoși și bulbucați i s-au micșorat, nuanțându-se într-un albastru safir hipnotizant, de parcă erau ale unei sirene, nu ale unei făpturi inocente. Semăna izbitor de mult cu răposata împărăteasă Eretris, iar acest lucru îl înduioșă le Lepidopterkus.

Prințesa stătea într-o colibă de la marginea pădurii, alături de o familie de pădurari pe care vrăjitorul îi hipnotizase să creadă că este fata lor. Cu toate că avea parte de toată libertatea pe care și-o dorea, nefiind recunoscută de cineva, Aimeeliah aștepta cu nerăbdare serile de miercuri, când avea să-l revadă pe dragul ei Axiopollis. Uneori se întreba când avu timp s-o facă să se îndrăgostească de el, dar apoi își dădu seama că o parte din ea mereu l-a iubit, de mică, încă de la incidentul prin care l-a și cunoscut. Zâmbea mereu ore în șir la acel gând.

Nici zmeul nu era mai prejos. Crescând-o de mică, se așteptase ca ea să nu reprezinte nimic mai mult decât ființa pe care era nevoit să o ocrotească. Dar devenise mai mult de atât. Cu timpul, cu anii, cunoscând-o mai bine și fiind părtaș la transformarea ei în femeie, realizase că începuse să o ocrotească de bună voie, pentru că îi era drag să o facă. O iubea, știa asta, dar nu se așteptase niciodată să se fi îndrăgostit de ea.

Săptămâni la rând, cei doi se întâlneau la miez de noapte în pădure, vorbind despre viețile lor și depănând amintiri vechi de demult. Axiopollis îi povestea despre mama ei și cum era împăratul înainte de a deveni barbar, iar ea îi spunea despre viața de om și despre trăirile ei, în timp ce culegea flori și le întreba în sinea ei, smulgându-le petalele: "oare mă iubește? Nu, nu o face. " De cele mai multe ori, Aimeeliah ajungea să stea întinsă pe iarbă, admirându-i penele maiestuase.

— Axiopollis, pot să te întreb ceva? rostise ea într-o seară, mângâindu-i a cincea pereche de aripi.

— Cu siguranță.

— De ce aripile tale devin mereu stacojii în prezența mea? Ce înseamnă asta? murmurase, cu irisurile pline de curiozitate.

— Înseamnă că nu este treaba ta. glumise, întorcându-și chipul spre lună, pentru a-și ascunde roșeața obrajilor.

— Oh, haide, Axiopollis, vreau să știu! Sunt suficient de matură cât să înțeleg. se milogise, mângâindu-i aripile și trasmițând fiori de gheață în întreg trupul său.

— Asta tocmai a dovedit faptul că nu ești. o ironizase, pișcându-i un obraz.

— Bine atunci. Numește-mă în continuare copil la douăzeci de ani, fie. Nu-mi spune pentru că sunt mare. Dar spune-mi atunci pentru că ții la mine și pentru că acest gând mă chinuie. Te rog, Axiopollis, e un lucru bizar și mor de curiozitate să-i aflu cauza. Fă-mi pe plac, te implor.

— O să ți se urce la cap. o avertizase cu un oftat, ascunzându-și zâmbetul.

Se detesta pentru că nu era capabil să-și controleze emoțiile în preajma ei. Își detesta aripile pentru că i le dădea de gol. Și o detesta pe Aimeeliah pentru că-l forța să-și admită sentimentele.

— Nu o să se întâmple. Promit.

Apropiindu-și chipul de al ei, astfel că nicio rază de lună, oricât de plăpândă, să nu-i mai acopere chipul, îi șoptise:

— Roșul e culoarea sentimentelor romantice, frumoaso. Și oricât am încercat, nu le mai pot ascunde. i se destăinui, răsuflând aer cald peste buzele ei.

Aimeeliah zâmbise emoționată, inima începând să-i trepideze de emoție. Era atât de recunoscătoare că ceea ce creștea în lăuntrul ei era reciproc, încât nici nu realizase când își lipise buzele moi de ale sale țepoase și aspre, într-un sărut delicat, care-i ardea pe amândoi din temelii.

— Nu este bine ceea ce se întâmplă, Aimeeliah. Sunt menit să-ți fiu înger păzitor, nu ibovnic. îi șoptise peste buze, timorat.

— Protejează-mă de oricine și de orice. Dar nu mă proteja de tine, te implor. Aș muri dacă ai face-o. îi șoptise la ureche, îndepărtându-și de pe trup roba veche și uzată.

La vederea corpului ei lipsit de imperfecțiuni, Axiopollis își pierduse mințile, abandonându-se cu totul în brațele ei minuscule.

— O să mă omori într-o zi, îi mărturisise zâmbind, sărutând-o cu fervoare.

Fata îi zâmbi, gândindu-se la toate florile pe care le-a cules în acea viață. "Deci mă iubește", își spuse, surâzând euforică.

Câteva săptămâni mai târziu, Lepidopterkus îl așteptase furibund în sala tronului. Zmeul se temea de privirea aspră a stăpânului său, care-l tranșa cu săgeți de foc.

— Axiopollis, pregătește-ți armele. Împăratul Lykkel a furat sipetul de la locul său, declarând astfel pretenția la puterea supremă. Ăsta e război. În câteva zile deja se vor trimite primele trupe.

— Poftim? Război ați spus, Majestatea Voastră? întrebase confuz Axiopollis, cu un nod în gât.

— Nu m-am făcut suficient de clar?! Vrei explicații? Imperiile astea vor arde din temelii, asta am spus! Va fi sânge, așa cum am prezis și în urmă cu treisprezece ani! urlase înfiorător, făcându-l pe zmeu să tresară. Așa că pregătește-te. Mâine în zori atacăm. îi mai transmise înainte de a-l devansa, părăsind sala tronului.

Toată lumea era înecată în spaimă. În cele două imperii, jertfa sângelui era de ordinul sutelor de mii pe zi, transformând lumea într-un ocean nesfârșit de lichid roșiatic. Axiopollis îi ordonase lui Aimeeliah să rămână în acea colibă, orice s-ar fi întâmplat și să nu se sperie, căci nu avea să i se întâmple nimic atât timp cât el trăia. În schimb, ea îi ordonase lui să rămână în viață, pentru ea.

          Lepidopterkus era în fruntea oastei, pregătit să-l înfrunte pe Lykkel o dată pentru vecie. Când acel război va fi fost câștigat, nu vor mai fi existat cele două popoare, ci doar unul unitar, care va fi domnit peste toți. Iar împăratul Rhukkăi n-avea în gând să-l lase pe un duce de Buffallo să câștige.

          Axiopollis și Elsequeel se străduiau să nu-i lase pe oameni să le invadeze imperiul, dar fu în van, căci, indiferent de câte capete ar fi retezat sau câte inimi ar fi măcelărit, armata oamenilor era mult prea numeroasă, copleșindu-i în final. Pentru a se asigura că niciun om n-avea să mai ajungă în Rhukka, cei doi zmei au decis să ardă scara din temelii, ca în urmă cu secole, astfel că au turnat peste aceasta lichid inflamabil obținut din mătrăgună, aprinzându-l mai apoi cu un chibrit. Urletele oamenilor arși de vii se auzeau în toate colțurile imperiului, iar măcelul ce urmă era greu de privit, chiar și de ei înșiși. Scara de diamant devenise aproape bort, ajungând mai apoi scrum. Regatul zmeilor era, oficial, golit de populație.

          Lunile treceau, mâncarea se împuțina, iar oamenii și zmeii mureau de parcă erau răpuși de lepră. Bolile infecțioase atingeau pe toată lumea, iar marea de cadavre domnea în Riadda, acolo unde s-a desfășurat câmpul de luptă. În timp ce Lepidopterkus își pregătea strategia într-unul dintre forturile improvizate, Lykkel se consfătuia alături de camarazii săi, în celalalt capăt de imperiu.

          — Ostașii mei nu mai rezistă mult, Geralld. Zmeii îi sfâșie nemilos pe toți. În ritmul ăsta, nu mai apucăm iarna. rostise împăratul măcinat de griji. Trebuie să ne folosim de planul de urgență.

          — Dar Majestate, asta îi va nimici pe toți. contrariase șeful consiliului, ridicându-se de la masă.

          — Îmi asum riscul. Oricum murim, Geralld, dar e alegerea nostră dacă murim drept eroi sau sclavi. Iar decât să fiu sclavul unui zmeu, mai bine mor pe câmpul de luptă.

        — Prea bine, Majestatea Voastră. Fie după cum doriți. Voi da de veste chiar acum vrăjitorului.

         Bărbatul înalt părăsi cortul, iar împăratul Lykkel oftase. În viața sa a avut de luat multe decizii grele, de omorât oameni inocenți și de furat tot ce se putea fura. Dar niciodată nu a omorât populații întregi, după cum urma să facă. Însă era singura șasă prin care putea izbândi. Se întâlnise înainte de începerea războiului cu un vrăjitor bătrân, pe care, după multe discuții, a reușit să-l convingă să construiască un praf umed, precum adierea vântului dimineața, care s-ar fi răspândit pe întreaga Riaddă, omorând pe loc pe toți cei care o miroseau, în special pe zmei. Pe oameni doar i-ar fi îmbolnăvit crâncen, dar vrăjitorul le dăduseră leacul salvator care se procura cu ușurință, din lemn de soc. Singura codițe era să fie consumat în prima oră de la inhalarea otravei, funcționând indiferent de rasă, fie zmeu sau om. Singurii imuni la praf erau doar vrăjitorii și trolii, datorită vâscului, care anihila efectul asupra lor.

          Lykkel ieșise din cortul său, uitându-se la cadavrele care-l înconjurau. Cu scârbă și superioritate călcase peste ele, ajungând în dreptul unui stâlp roșu, de care era atașat un buton. Odată apăsat, toată lumea ar fi murit, căci praful ar fi fost eliberat. Trăgând aer în piept, apăsase cu unghiile negre pe acesta, cerul azuriu devenind treptat din ce în ce mai violet.

          Axiopollis văzuse cum zmeii mureau inopinat lângă el, inclusiv marele său prieten, Lepidopterkus. Se lăsase lângă el, având lacrimi în ochi.

          — N-am avut nicicând un camarad mai bun și mai de încredere decât tine. Acum, o singură pretenție mai am. Găsește-mi fiica și asigură-te că e în siguranță. Atât. Astfel, o să o pot veghea din ceruri, acolo unde voi fi reunit cu draga mea Eretris. Pleacă, prietene, pleacă și găsește-mi fata și spune-i c-o iube-..! șoptise sfârșit, dându-și ochii peste cap.

          Murise în mijlocul cuvântului, făcându-l pe Axiopollis să plângă pentru prima dată în viața sa, în timp ce-i închidea ochii întunecați. Veninul nu ajunsese încă la el datorită măștii din frunze și fragi pe care și-o pusese pe față, apărându-l temporar de gazul ucigător. Ființele se milogeau pentru aer lângă el, dar aerul devenea tot mai asfixiant și dens, colorându-se într-o ceață violet. Știa unde trebuia să ajungă.

          Cu inima trepidându-i de emoții, Axiopollis zburase vertiginos spre tabăra împăratului Lykkel, hotărât fiind să găsească un leac pentru ibovnica sa. Îl găsise pe un scaun din cortul său, singur, având pe masa improvizată un borcan cu un lichid vâscos, negricios. De îndată ce-l zărise, împăratul sărise de pe acesta, înșfăcându-și sabia.

          — Măi să fie, de nu-i cumva aici chiar regentul Rhukkăi, sclavul lui Lepidopterkus. După fața ta, marele zmeu nu se mai numără printre noi. Ar trebui să-mi prezint condoleanțele? îl ironizase sfidător, învârtind sabia printre degete.

          Axiopollis îl privise ucigător, strângând din degete. Îi vorbise apăsat, printre dinți:

          — Dă-mi odată leacul, parazitule, și hai să terminăm povestea asta. Omori atâtea ființe inocente fără nicio remușcare. Ar trebui să-ți fie silă de tine. îi vorbise cu lehamite, apropiindu-se de el.

          — Ei, vezi tu, aici e greșeala ta. Eu nu ți-am vorbit niciodată urât. Nu e frumos ce faci, zău. continuase zeflemist, cu un rânjet superior pe chip.

          — Te-aș omorî, dar moartea e prea blândă pentru tine.

          Se apropiase de el, încercând să-i dea un pumn în față, dar împăratul se feri la timp, tăindu-i carnea gambei. Axiopollis urlase de durere, scăpându-și masca improvizată pe jos. Trebuia să lupte, în ciuda durerii sfâșietoare. Pentru viața lui Aimeeliah. Furibund, îl prinse de gât pe Lykkel, azvârlindu-l în cealaltă parte de cort. Șchipătând, se îndreptase spre masă, luând leacul. Se pregătise să-și ia zborul când îl auzi pe împărat:

          — Nu îmi poți lua leacul, impostorule! zbierase acesta, înfingând sabia în umărul zmeului.

          Acesta urlase de suferință, căzând în genunchi. Gâfâind obosit, îl prinse pe împărat de brațul stâng, aruncându-l cât de departe putu, lăsându-l asfel să-și dea ultima suflare printre cadavre. Axiopollis își luase zborul, în urma sa rămânând doar o dâră groasă de sânge. Inhalase otrava, ceea ce însemna că intrase în ultima sa oră de viață. Cu ultimele puteri, își strânse în pumni rana, forțându-se să zboare în continuare.

          Când a ajuns la colibă, familia pădurarului era deja moartă, iar lângă ei se afla Aimeeliah, plângând în hohote. De îndată ce-l zărise îi sări în brațe, acoperindu-l cu sărutări.

          — Ești viu, Dumnezeule Mare! Nu-mi vine să cred, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Restul au murit, Axio... Sunt morți și doar o minune a făcut că n-am murit și eu odată cu ei. Dar acum știu de ce n-am făcut-o. Trebuia să te revăd. îi șoptise la ureche, lăsându-se moale în brațele sale cât îi strângea părul în pumni, tușind bolnavă.

          Geamătele zmeului îi atraseră atenția, iar când se îndepărtase de acesta, îi văzuse rănile adânci din trup. Icni stuperfiată, întrebându-l lamentată:

          — Sfinte Mare, ce ai pățit dragul meu? Cine ți-a făcut așa ceva? O să fii bine, nu? disperarea îi îneca tot glasul.

          Axiopollis oftase, privind spre leac. Atunci când sărise pe el, Aimeeliah dăduse borcanul pe jos, vărsând jumătate din licoare pe podea. Acum nu mai era cantitate suficientă decât pentru unul dintre ei, ceea ce-l făcu să lăcrimeze. Când fata nu era atentă, acesta își mută trupul însângerat peste pata de leac vărsată, astfel că Aimeeliah nu ar fi aflat niciodată de greșeala pe care a comis-o. Sfârșit, zmeul căzuse la pământ, pe poalele lamentatei sale ibovnice.

          — Tatăl tău... E mort, frumoaso, dar la fel e și Lykkel. Nu va trebui să mai trăiești sub tirania sa de acum. Ești liberă să-ți declari tronul, ți se cuvine. Războiul e terminat și tu ești împărăteasă peste noul ținut, un tot unitar perfect, unul în care zmeii nu mai există. începuse, tușind grav în mâinile sale verzui.

          — Nu, nu... Nu! repetase sfâșiată fata, lacrimile formând o mască pe chipul ei. Nu vreau. Nu vreau coroana, n-am râvnit-o niciodată. Îl vreau pe tata, vreau zmeii, vreau Riadda și Rhukka și cel mai mult, te vreau pe tine...

          — Nu mă întrerupe, te rog. Nu am putere. o rugase cu lacrimi în irisuri, mângâindu-i obrajii umezi și nasul roșu, inflamat. Tatăl tău mi-a zis să-ți spun că te iubește. Și eu vreau să-ți spun că te ador. Îți ador glasul, știi? continuase, privind-o lung.

          — N-avem timp de așa ceva, Axiopollis. Trebuie să te salvez cumva și n-avem timp de declarații.

          — Ți-am spus să nu mă întrerupi! o avertizase sever, tușind repetat în palmele ei transpirate. Îți ador glasul precum ceaiul cald cu miere, mă liniștește. Și îți ador ochii ăștia atât de transparenți, de parcă îți văd sufletul frumos prin ei. Promite-mi că o să fii împărăteasa noului ținut. E doar al tău, să faci ce vrei cu el. Cel al zeilor e ars din temelii. Și numește acest nou imperiu Pământ. Căci din țărână ne plămădim și tot în el ne întoarcem. Fii împărăteasa Pământului, frumoaso, și fii fericită. Căsătorește-te, fă copii și nu te schimba niciodată. Îmi promiți? o întrebase sacadat, cu ochii împăienjeniți.

          — Promit... îi jurase printre hohote prințesa.

          — Eu nu mai pot fi lângă tine să te apăr. Dar te-am învățat toată viața cum să o faci de una simgură. Poate că ai crescut, la urma urmelor. îi spuse, surâzând amar. Dar eu mereu voi fi îngerul tău păzitor, de oriunde aș fi. Te iubesc, Aimeeliah Nymphalidae Lepidopterkus. Și o voi face mereu. Acum, îmi îndeplinești o ultimă dorință și accepți să te căsătorești cu mine? o întrebase abia vorbind.

          — Da! Da, da, da, da, de un miliard de ori da! Mereu voi fi soția ta, dragule și mereu te voi iubi.

          Zâmbind, Axiopollis îi arătase cu degetul spre poțiune.

          — În vechile tradiții, zmeii se căsătoreau atunci când viitoarea mireasă gusta această licoare. Bea-o și devin-o soția mea. o rugase cu lacrimi, știind că doar prin minciună ar fi putut vreodată să o convingă pe ibovnica sa să bea leacul.

         Acesta o dăduse imediat pe gât, sărutându-l pe Axiopollis. În ultimele lui momente, ea îl sărută, iar el îi răspundea prin jumătăți de zâmbete.

          Jumătate de oră mai târziu, trupul zmeului se răcise de tot în palmele umede ale prințesei care-l tot plângea, gândindu-se amar: "Am ajuns împărăteasa Pământului, o împărăteasă doar a oamenilor, singura care a mai cunoscut vreodată zmeii. Dar acum ce mă fac? Poate că am toată puterea de pe tot globul, dar nu mai am niciun înger păzitor ale cărui aripi să le mângâi, întrebându-mă: mă iubește sau nu mă iubește?"