21 aprilie

Rhea își revine

        Poate că așa a fost să fie. Viața nu îți dă ceea ce vrei niciodată. Poate că așa e cel mai bine. Trebuie să trăiești fiecare moment din viața ta, să lași sentimentele să te năvălească, să îți parcurgă fiecare milimetru din fiecare fibră așa simți că trăiești!

        Nu te poți pune în fața destinului. El își respectă drumul cu o mișcare uniformă, câteodată are mici deviații, dar se restabilește repede. Nu te poți împotrivi. Când îți e viața mai frumoasă atunci vine destinul și-ți dă o palmă, iar dacă nu mai poți, îți mai dă una să-ți arate că mai poți duce.

        Așa a fost să fie! Trebuie să te ierți pe tine, să îi ierți pe toți cei care ți-au greșit. La un moment dat, a fost ultima dată când te ai jucat fără să știi asta. A fost ultima dată când ai vorbit cu părinții tăi fără să știi asta. A fost ultima dată când ai vorbit cu persoana iubită fără să știi asta. A fost ultima dată când ai trăit cu adevărat, când ai simțit că ai tot universul la picioare fără să știi asta.

        Pentru că asta îmi provocai tu Harry! Mă făceai să simt lucruri necunoscute de mine. Te știam de câteva zile și mi-ai dat viața peste cap, nu numai că am fost răpiți și sechestrați împreună. Mi-ai demonstrat prin maturitatea ta că trebuie să analizezi totul înainte să execuți. Mi-ai dat niște lecții de viață ce nu vor fi uitate. Mi-ai demonstrat că un gest de iubire nu înseamnă doar niște flori, cadouri, îmbrățișări sau săruturi. Mi-ai demonstrat ce ușor se poate construi o legătură puternică cu o persoană necunoscută.

        Nu am avut o viață perfectă și nu am una. Nu este ușor să trăiești într-o familie în care nu te simți binevenit. Când ești mic și asiști la certuri între părinți, rămâi cu traume. Oricât de mici ar fi certurile, tot te afectează.

        Mama a fost eroina mea din totdeauna, o persoană blândă care mi asculta întotdeauna bazaconiile. Îmi citea în fiecare seara până când am început eu să îi citesc. Copilăria a fost un moment magic din viața mea și zic moment pentru că atât a durat, o clipă.

        Mă trezesc ridicată de propia voință în picioare. Ochii mei transmit furie, iar lacrimile îmi sunt valuri sparte la malul mării, dureroase, reci și cutremurătoare.
Îmi târăsc picioarele lângă malul de cadavre, arunc o privire spre ce a rămas din Harry și mă îndrept spre el cu o viteză fulgerătoare. O idee îmi trăsnește capul, iar prin ceața durerii întind mâna spre sângele încă proaspăt ce-l înconjoară. Degetele mi se înmoaie în lichidul vâscos și rece, ducându-mi le apoi spre față lăsând câte două dungi pe fiecare obraz. A vrut să ne jucăm. Hai să ne jucăm.

        Încep să țip până îmi simt plămânii că nu mai au destul oxigen. Un grup de persoane se îndreaptă spre mine. Între cele cinci matahale se vede un trup zbătându-se. Niște plete blonde ies la iveală, iar ochii săi căprui își fixează privirea în a mea. Teama și frica se citesc în ei, încetând să se mi zbată odată cu prezența mea.

— Lăsați-o în pace! mă trezesc țipând și îndreptându-mă spre ei.

— Ce ai pățit, păpușa? Îmi place noul tău make-up. E profesional? spune o matahală axându-și atenția spre mine de parcă atunci am apărut pe lume.

— Da! Vrei să îl încerci și tu? spun, scuipându-i cuvintele. Dar o să te coste, rostesc răspicat controlându-mi impulsurile.

— Obrăznicătură mică, te întreci cu gluma! spune, mârâitul său gutural aducându-mi un zâmbet pe față.

— Nu te sfii! Cred că ți-ar sta minunat, rostesc suav, țuguindu-mi buzele încercând să îmi opresc rânjetul.

        Mă apropii mai mult de el și mă fixez la câțiva centimetrii în fața lui. Ochii săi albaștri îmi inspirau furie, dar și o răceală absurdă neputând să deslușesc o altă emoție pe chipul său. Părul lui negru este așezat într-un stil dezordonat, iar hainele boțite îmi dau de înțeles că nu prea îi pasă de înfățișarea lui. Deschide gura să-mi răspundă, dar i-o iau înainte.

— La cum arăți... cred că ți-aș face un favor!

        Glasul meu nu inspiră nimic altceva în afară de amuzament pur și batjocură. Cred că înnebunesc cu schimbările astea bruște de comportament!

— Râzi, tu, râzi! Să te văd mâine la următorul joc, spune făcându-mi cu ochiul, iar rânjetul de pe fața sa creându-mi o stare de nervozitate profundă.

        Trece pe lângă mine, ceilalți împreună cu Elissa dispărând din raza mea vizuală odată cu încheierea conversației.

        Sunt pusă brusc la pământ, iar datorită lipsei de mâncare și somn, dar și stresului, inconștiența mă acapără în brațele ei întunecate înfundându-mă tot mai adânc în obscuritatea minții mele.

— Rhea ți-ai ales cel mai prost moment să leșini. Înțeleg că obscuritatea și liniștea somnului sunt mult mai bune decât viața proprie, dar nu poți leșina așa pe oriunde! mă critic singură.

        Mă trezesc cu o durere cutremurătoare de cap, dar după mult timp pot spune că sunt odihnită. Odată cu primele raze de lumină ce-mi pătrund printre gene, așa și o stare de nedumerire îmi cuprinde chipul atunci când imaginea din fața mea mă lasă fără cuvinte.

◇◇◇

Șovăiala

Schimbarea este vitală. Poate fi oriunde, se poate întâmpla oricând, dar și oricum. Te poate lua prin surprindere, îți poate dărâma tot ceea ce ai încercat să construiești o viață întreagă, fie că ți-a reușit sau nu. Schimbarea este fiica destinului. Soarta a modelat-o mai frumos și delicat decât cel mai faimos sculptor, cel puțin Michelangelo este mic copil pe lângă îndemânările desăvârșite ale destinului. Schimbarea nu a fost menită distrugerii, dar nu înseamnă că distrugerea este o excepție pe lista sa. Te surprinde în cele mai plăcute moduri, dar te poate distruge în cele mai crunte forme.

Nu m-a distrus, nu m-a surprins. Mi-a indus o stare de plutire și nu în modul cel bun. Oricând mă pot prăbuși și oricând mă pot înălța. Este la fel ca o fobie de înălțime, nici nu vrei să cobori brusc, nici să te prăbușești. Vrei să scapi cât mai curând de această stare.

Totul este schimbat. Din cimentul dur și rece, acum este un parchet negru, foarte lucios, ce îmi indică căderea mea bruscă dacă mi-aș sprijini greutatea de acesta. Coatele îmi sunt așezate pe genunchi, o poziție căpătată odată cu ridicarea mea bruscă și trezirea la realitate. Mintea parcă îmi joacă feste atunci când privirea mea cercetează fiecare centimetru al camerei necunoscute. Ce cameră? Încăperea aceasta este cât sufrageria mea!

Patul este susținut de un cadru imens din lemn vopsit în negru, lenjeria este albă, dar și restul obiectelor sunt albe. În schimb, draperia și pereții sunt de culori închise. Pereții sunt de un verde închis intens ce se potrivește perfect cu plantele decorative așezate în pozițiile perfecte ale încăperii. Totul parcă ar fi aranjat de Dumnezeu însuși.

Vârfurile degetelor ating firav podeaua, iar frica mea de înălțimi avansează odată cu orizontul ce se reflectă în geamul ferestrei. Îmi capturează privirea seninătatea cerului și cât de apropiat este acesta de mine.

Mâna mi se îndreaptă inconștient spre vaza cu flori ce se află pe pervazul ferestrei. Apuc între degete un trandafir roșu și îl îndrept spre nas din obișnuință. Niciodată nu am înțeles de ce oamenii miros trandafirii fiindcă aceștia nu au niciun parfum. Posibil să fie obișnuința, când vezi o floare gingașă, să îi simți parfumul.

Inima îmi sare din piept odată cu mâinile ce le simt deasupra ochilor mei, forțându-mă să îi țin închiși.

- Văd că îți plac trandafirii mei, iubito! spune aceeași voce robotică de ieri.

Un mârâit îmi gâdilă corzile vocale, iar nervozitatea își face simțită prezența.

- În primul rând, nu sunt iubita ta! Nu sunt iubita nimănui! spun aproape frustrată. În al doilea rând, ce caut aici? Îmi plăcea mai mult în văgăuna aia de cameră.

Vorbele îmi ies parcă scoase cu un clește. Tot corpul mi se încordează atunci când îi simt cealaltă mână pe talie, iar picioarele sale sunt deoparte și de alta a mea. Îmi dau seama de înălțimea lui enormă față de mine. Îi simt buzele aproape de urechea mea și aerul cald cel emană.

- Iubito, ar trebui să îmi mulțumești. Nu toată lumea are ocazia să stea în lux. Ți-am oferit șansa să dormi comod, să mănânci, dar cel mai important să faci duș. Cam ai nevoie de unul! spune, râsetul lui înfiorându-mă.

- Eu măcar după ce îmi fac un duș îmi revin. La tine, acesta îți este parfumul, spun pe un ton scârbit, neputându-mi abține zâmbetul ce mi s-a format la final.

Simt cum sunt împinsă brusc în perete. Mâinile îmi sunt ridicate atât de mult încât stau pe vârfuri, iar fața îmi este aproape zdrobită de tapetul zidului.

- Te joci cu focul și o să te arzi cât mai curând. Ai grijă cu vorbele!

Și spunând asta, iese pe ușă rapid, neapucând să mă dezmeticesc ca să mă întorc și să îi văd figura.

Mă îndrept spre ușă și încerc clanța, dar e în zadar. Încerc și celelalte două uși ale camerei. Una duce către baie, iar cealaltă către un dressing gol, numai o pereche de pantaloni și un pulover găsesc. Doamne ajută! M-am săturat de rochia aceasta jerpelită.

Mă întorc în baie și-mi arunc rămășițele de haine pe unde apuc, nepăsându-mi că fac dezordine. Cabina de duș este întunecată și măricică, iar restul băii are aceleași nuanțe închise. Pereții sunt albi, iar covorul pufos de la picioarele mele este alb situat pe o gresie de un turcoaz deschis.

Dau drumul la apă să curgă, jetul puternic revigorându-mi pielea. Găsesc pe etajeră niște plicuri de șampon și gel de duș la fel ca în hoteluri. De parcă nu avea bani de mai mult!

Nu am nevoie ca frica să-mi pătrundă sufletul. Trebuie să fiu puternică și să încerc să scap cât mai vie din asta.

După terminarea dușului, mă îmbrac rapid înainte ca cineva să dea buzna în cameră. Mă îndrept spre pat și mă așez în mijlocul său învelindu-mă cu pătura groasă, închizându-mi ochii.

Aproape ațipisem când ușa se deschide brusc fiind trântită de perete. Doi bărbați masivi intră pe rând în cameră. Cel din urmă se oprește în dreptul ușii, iar celălalt se îndreaptă cu viteză spre mine.

- Hai, păpușa, că ți-a sosit clipa! spune cheliosul care vine spre mine și îmi înfige mâna în braț ridicându-mă cu totul.

- De câte ori să-ți mai zic că păpușă e aia care te-a făcut? Și să știi că pot să merg și singură, rostesc printre dinți, eliberându-mă din strânsoarea lui.

Mă îmbrâncește mai rău, făcându-mă aproape să cad. Mă iau amândoi de brațe și mă forțează să merg pe scări, împiedicându-mă de câteva ori.

Intrăm în altă încăpere, eu fiind târâtă de către cei doi. Îmi înalț privirea și încerc să atenuez căderea atunci când văd podeaua apropiindu-se. Bărbații îsi iau câte ceva nevăzut de prin dulapuri și mă înșfacă din nou, de parcă aș fi o marionetă dusă la păpușarul ei.

Încerc să mă ridic încet, fixându-mă pe propriile picioare. Nu mă pot împotrivi, deoarece acum strângerea lor este mai puternică, iar puterile mele sunt mai slăbite. Mă târăsc spre ieșire ca pe un ghiozdan cu rotile, nu e foarte greu de cărat, dar produce mult zgomot.

Sunt trântită într-o mașină, m-aș putea obișnui cu asta, măcar de data aceasta nu sunt legată.