20 aprilie

Apogeul

        După o eternitate de mers într-o mașină ce scoate un hodorogit puternic, ai zice că oamenii bogați nu ar umbla cu așa ceva, dar aparențele de cele mai multe ori înșală. Am ajuns la locație după un drum anevoios în care mi-am pierdut răbdarea, gândurile au dat al Treilea Război Mondial începând să-mi moară câțiva neuroni de atâta stres. Fiind încă legată la ochii, eram într-o stare de visare atunci când s-a oprit mașina puternic, bruschețea staționării făcându-mă să mi se lipească capul de scaunul șoferului. Fruntea îmi pulsează, iar din negrul obscur de până acum văd cum niște steluțe verzi dansează în aer.

        Portiera s-a deschis puternic, iar o mână mi-a înfășurat brațul forțându-mă să ies aproape căzând atunci când picioarele au atins solul. Sunt încă legată la ochi și o să pup pământul de fericire când o să îi văd verziciunea ierbii.

        Un bărbat mă conduce până undeva, m-a oprit pe loc și mi-a fixat picioarele între două lemne ca să-mi cunosc poziția.

        Îmi ia mâna, întinzându-mi fiecare deget, respirația mea devenind din ce în ce mai agitată. Simt cum ceva rece și greu este pus în mâna  mea. Nu știu ce este, dar m-am mai calmat gândindu-mă că dacă nu m-au rănit până acum nici nu au de gând să o facă. Brațul îmi este ridicat, iar obiectul este așezat în mâna mea fiind îndreptat în față. Mi se pun pe cap o pereche de căști. Vor să ascult muzică?

        După câteva minute de așteptare, niciun sunet nu se aude din căști sau de prin împrejurimi. Ciudat! Dintr-o dată, mâna este ghidată spre stânga sau dreapta într-o mișcare continuă. Un sunet bizar se aude din căști, iar vocea robotică a bărbatului de mai devreme se face auzită.

— Bine ai venit, Rhea! Acum e timpul să alegi, stânga sau dreapta? Nu scoate niciun cuvânt, doar oprește-ți mâna din mișcarea continuă, vocea lui îmi pătrunde până în măduva oaselor făcându-mi mușchii să se contracte. Îmi opresc mâna spre dreapta, fiind partea mea norocoasă și participând la acest joculeț stupid.

— Ești sigură că alegi partea dreaptă? Acum ai voie să vorbești, răspunde-mi la întrebări, spune cu o voce pătrunzătoare și puternică.

— Da!

— Decizi să pastrezi dreapta pe tot parcursul jocului?

— Nu!

        O mână este așezată peste a mea, iar degetele îmi sunt ghidate să apăs pe un buton. Obiectul îmi bruschează mâna, iar apoi vocea se face auzită.

— Vrei să schimbi partea? Dacă da, o să o păstrezi permanent pe tot parcursul jocului.

— Da! spun, vocea fiindu-mi stinsă.

        Degetele îmi apasă în mod excesiv butonul spre partea stângă, apoi brațul îmi este eliberat.

— Sfârșitul jocului! Vrei să aflii ce ai cauzat?

        Eșarfa îmi este înlăturată puternic fără voia mea, iar lumina emanată de soare mă orbește pentru câteva momente, șocul realității făcându-mă să îngenuchez cu lacrimi în ochi.

Din perspectiva autorului

        O nouă zi reprezintă o nouă provocare pentru Rhea. Astăzi jocul o să îi dea bătăi mari de cap și nu doar jocul. Forțată de dimineață până la începerea jocului, multe secrete se aflau în spatele acestora. Ea nu știa că orice cuvânt adresat șefului era preschimbat pentru prizonierii lui.

        Mai întâi, acesta și-a înștiințat prizonierii că aceasta era ultima lor zi creând panică între unii, iar alții acceptându-și soarta.

        Apoi, a urmat convorbirea cu Rhea. Acesta fiind foarte încântat de prezența ei, supușii săi observând schimbarea lui, atenția deosebită și privirile nepotrivite pe care i le oferă.

        După terminarea conversației, prizonierii erau deja așezați fiecare pe locul lui. Rhea nu a știut ce o așteaptă, plictiseala lăsându-și amprente grave asupra ei pe parcursul transportului său până la destinația terenului de joc.
Prizonierii ascultau conversația lor făcându-i să se înfioare la gândurile fetei.

"— Bună, Rhea! Mă bucur că vrei să colaborăm.

— Poate dacă mi propuneai de mai mult timp, era treaba făcută. Chiar acum vreau să aplicăm planul!

— Îți respect dorința, dar planul este făcut de mai mult timp, te crezi în stare să schimbi totul? Mai târziu, draga mea!

— Deci, i-ai legat la ochi ca să nu le rănești retina? Nu vreau ca frumusețea noastră orbitoare să îi afecteze. Vrei să te dai mare în fața lor? Alege-i pe alții, colaborează cu alte persoa-

— Shht! Toate la timpul lor! Acum eu decid. Crezi că îi vom intimida? Îi vom face să se supune? Eu zic să o lași mai ușor cu vorbele. Nu vrei să mă pui la încercare! Îndrăzneala ta este începutul acțiunii, dar nu ai de unde să știi dacă ei vor mai prinde sfârșitul! Așa că hai să o lăsăm mai ușor!

— Văd că te-am pus pe gânduri! Revenind, te-ai întrebat cum o să decurgă planul? Să ți răspund la această întrebare nepusă. Mi-a plăcut tentativa ta de preluat conducerea, dar te am adus aici cu un scop și îl vei îndeplini! Acum,  toți o să fie așezați într-un V și o să fie cuminți! Fiecare o să-și piardă cunoștiința la o secundă distanță. Dacă vrei să ai de câștigat, ascultă-mă! Supune-te! Baftă la joc!"

        Panica și țipetele înfundate de materialele legate s-au făcut prezente. Conversația robotică răsunând pe tot platoul din difuzoarele aflate în laturi. O singură persoană dintre toți prizonieri a recunoscut vocea sistematizată a Rheei. Știa că nu e ea. Credea asta și spera asta. Elissa, din cele câteva momente discutate cu Rhea, știa că nu este o persoană rea. Avea încredere. Era sigură că toată conversația era pusă la cale de șef.

        Un sunet infernal s-a auzit în difuzoare, iar câteva persoane și-au făcut prezența.
După câteva momente de așteptare, o voce s-a făcut auzită.

— Bine ați venit! E timpul să vă liniștiți.

        O liniște mormântală se lasă pe tot teritoriul.

— Ești sigură că vrei să îi omori?

Vocea Rheei se aude puternic.

— Da!

— Vei lăsa pe cineva în viață?

— Nu!

        Elissa deja începea să-și piardă încrederea când Abigail, singura din prima linie, pică fără răsuflare. Se întreba, de ce era ea singura nelegată?

— Ești sigură, sigură că vrei să faci asta?

— Da!

        Elissa începuse să tremure. Era pusă capăt de linia a doua. Dacă ar știi Rhea pe cine a omorât prima dată..

        Suntele de revolver se fac auzite, mai multe persoane muriind pe loc. Bălțile de sânge aproape ajungând să formeze un mic râu la picioarele celorlalți. Ce norocoși erau ceilalți ca nu puteau vedea! se gândea Elissa.

◇◇◇

A doua slăbiciune

          Realitatea este cea mai cruntă armă a vieții. Nu știi când apare să-ți dea un impuls pentru a te trezi la viață, de obicei, în cele mai inoportune momente. Te pleznește, realitatea te pleznește, iar atunci când o face îți e frică să mai visezi. După ce te trezești din visare, îți promiți mereu că o să fii mai bun. Te rogi la Dumnezeu să-ți mai dea încă o zi în plus ca să o trăiești din plin. Dar ce ai făcut până acum? De ce ți-ai permis să visezi când viața este prea scurtă?

           Sunt o infinitate de întrebări cu "De ce?" la care nu avem răspuns. Nu trebuie să învinuiești pe nimeni că viața ta este una mizerabilă, nu trebuie să-ți învinuiești părinții, prietenii, relațiile toxice sau oricare alte persoane care te-au făcut să suferi. Pentru că nu este vina lor! Fiecare persoană din viața ta este un test, fie că-l treci sau nu, tu trebuie să mergi mai departe.

          Noi, oamenii, suntem trecătorii în viață altora, cum și alții sunt trecători în viață noastră, dar noi trebuie să știm că cel mai mic lucru nesemnificativ poate schimba totul. Un fel de efectul fluturelui care la o bătaie din aripi la momentul potrivit sau mai bine zis nepotrivit, poate produce un uragan. Pare imposibil pentru o ființă atât de pură și atât de mică, dar viața ne-a arătat că întotdeauna imposibilul fără un "im-" în față este "posibilul".

         Orice moment nepotrivit sau orice greșeală aduce urmări mult mai mari decât ne-am fi așteptat.

         Cine ar crede că, dacă acum aș fi fost un doctor, renumit sau poate nu, toate acestea nu s-ar fi întâmplat? Noi ne urmăm destinul, fie că vrem, fie că nu.

         În altă ordine de idei, de ce te atașezi de o persoană care ți-a făcut doar o dată un bine? De ce te poate influența atât de mult acest amănunt? De ce o vezi cu alți ochi, când poate persoana nu e chiar așa cum crezi?

        În același timp, de ce poți uita o persoană care ți-a făcut bine, iar una care ți-a făcut rău nu o poți uita niciodată? Doar sunt la fel de dozate! Un rău. Un bine. Tu decizi cum să le gestionezi.

         Așa m-a plesnit și pe mine realitatea atunci când genunchii au atins solul dur care le-a produs leziuni ușoare. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că țin în mână un pistol! Efectul anestezicelor sau mai bine zis, drogurilor, încă mă amețea ceea ce făcea ca imaginea din fața ochilor mei să fie blurată. Poate era mai bine așa! Să nu văd tot masacrul pe care l-am produs. Și cu, dar și fără voința mea tot ca el ieșea. Acel el pe care nu-l cunosc, nu știu cum arată și care mă droghează atât de mult încât nu mai am ordine între gânduri. Acel el care mi provoacă fiori de fiecare dată când vorbește.

        E un nenorocit! S-a plictisit să mă vadă distrusă fizic și a zis de ce să nu o distrugem și psihic.

         Nu știu când m-am ridicat și picioarele au început să se miște într-o fugă nebună. Din toată grămada, îl vedeam doar pe el. Acele bucle care mi-au gâdilat spatele noaptea trecută. Acele mâini care mi-au îngrijit fiecare rană. Acele buze care mi-au șoptit cuvinte liniștitoare în timpul agoniei mele. Acei ochi de smarald care, cu o singură privire, mi pătrundeau până în suflet.

         M-am trântit pe jos, așezându-i capul pe picioarele mele și am început să mă legăn. Plângeam. Nu ar trebui să mi pese atât de mult, nu ne știam de mult timp. Dar el a fost acolo. Când mi-a fost greu. Mi-a promis că vom ieși împreună din asta. Începusem să dau cu pumnii în pământ de nervi. Cum am putut fi atât de proastă? De ce i-am făcut jocul? De proastă. Proastă. Proastă.

        Acum totul e pierdut și este numai vina mea. Acei ochi incredibili de frumoși nu o să mai poată vedea soarele. Nu o să mai poată vedea minunățiile naturii. Nu o să mai poată mânca înghețata lui preferată sau să miroasă parfumul său preferat. Totul este pierdut!

— Te rog.. iartă-mă! Este numai vina mea!

       Hohotele de plâns răsună pe terenul, acum gol. Cadavrele formează o grămadă, iar bălțile de sânge înconjoară tot perimetrul.

Eu am făcut asta!

        Totul parcă ar fi desprins dintr-un film mut sau unul cu proști. Grămezi de cadavre care sunt legate la ochi. Sânge peste sânge. Harry..
        Acum aștept ca toți să se ridice și să mi zică că a fost o glumă proastă.

— Haideți! Nu vă mai jucați cu mine! Știu ce încercați să faceți! Terminați! încep să țip pe tot terenul, zgâlțâind câteva cadavre pentru a se trezi.

— A fost o glumă minunată! Acum reveniți-vă! spun, vocea mea devenind tot mai spartă datorită plânsului.

        Mă prăbușesc din nou lângă trupul lui, nu vreau să mă gândesc, teama pe care a avut-o cât timp a fost legat, iar, apoi, dintr-odată, totul s-a sfârșit. Durerea provocată de MINE l-a cuprins, iar moartea i-a fost una instantanee, glonțul lovindu-l chiar în piept.
   
         Mă uit la el, analizându-i chipul. Nu vreau să îi dezleg eșarfa de la ochi, să văd acea privire rece, blocată, moartă. Vreau să mi-l aduc aminte cum l-am cunoscut în acea încăpere odioasă. El era cel mai bun lucru de acolo.

— Îmi pare rău că nu am apucat să fac asta cât timp ți-a curs vitalitatea prin vene. Iartă-mă! spun, apropiindu-mi fața de chipul său minunat.

       Atingerea buzelor noastre mi-a transmis un fior pe șina spinării pe care nu o să-l uit prea ușor. Buzele sale sunt reci, foarte reci, dar atât de moi!

       Mă înec în plâns lăsându-i capul pe pământul rece și învelindu-l cu geaca altui cadavru. Așa cum a făcut el cu mine. M-a învelit când mi-a fost frig. M-a îmbrățișat când am avut nevoie.

       Hohotele mele se întețesc. Îmi târăsc picioarele, abia mergând neștiind unde, dar nu mai puteam sta acolo să-l văd așa.. Vreau să mi aduc aminte de el viu! Plin de speranță și mereu atent!

       Un scârțâit robotic se aude infernal. Câteva difuzoare de unde provenea sunetul au intrat în atenția mea.

—La mulți ani, Rhea! aceeași voce robotică răsună, făcându-mă să mă prăbușesc la pământ.

        Era ziua mea... și am uitat! A murit de ziua mea, din vina mea!