19-20 aprilie 2020

Convenția

        Poate că așa a fost să fie. Viața este prea lungă pentru unii și prea scurtă pentru alții. Trebuie să te împaci cu trecutul, să trăiești prezentul și să lași viitorul să-și facă de cap. Nu ți se cuvine să controlezi tu absolut tot, de aceea multe lucruri nu sunt pe placul nostru. Nu putem prezice viitorul și nici să reparăm trecutul.

        Posibil ca tot ce am făcut să îmi afecteze prezentul și chiar viitorul. Așa îmi este destinul, nu eu am ales să fiu bătută, aruncată pe scări și pe podea până întunericul s-a lăsat peste conștiința mea.

        Am crezut că atunci când mă voi trezi, totul ar fi fost un coșmar și ar fi dispărut, că o să fiu bine și orice s-ar fi întâmplat nu o să-mi mai amintesc. Am sperat să fie așa. La un moment dat, chiar am crezut că s-a întămplat asta, dar când durerea de cap și fiecare fibră îmi tresăltea, de parcă aș fi fost conectată la un scaun electric, am știut că totul este adevărat.

        Realitatea m-a lovit ca o bombă aflată sub pământ, ticâind din ce în ce mai repede la fel ca inima mea, așteptând să-și îndeplinească misiunea, iar eu? Eu eram populația situată deasupra pământului, trăindu-mi viața monotonă, așteptând ca ceva să se întâmple, dar neștiind când o să fie clipa, neștiind că viața îmi este numărată de un temporizator aflat chiar sub picioarele mele. Fiecare pas are secunda lui, cu cât te îndepărtezi mai mult, cu atât ai șansa să învingi necunoscutul.

        Durerea este agonizantă, iar încercarea mea să-mi deschid ochii devine zadarnică. Un șcheunat lipsit de vlagă îmi părăsește gâtul. Simt cum o mână îmi mângâie încet părul care era un amalgam de murdărie și sânge coagulat. Reușesc să deschid ochii, încercând să mă obișnuiesc cu puțina lumină ce străbate printre gratiile geamului. Harry îmi ține capul în poala sa, iar într-o mâna are o mică cârpuliță înmuiată în apă cu care mi șterge fața. Poate chiar am ajuns în rai! Fața i se umbrește de uimire și ușurare când vede că m-am trezit.

— Nu te întreb ce s-a întâmplat că știu deja. Cât timp am stat inconștientă? spun cu un glas ce de abia se face auzit.

— Câteva ore. Am crezut că-ți dai duhul în brațele mele! zice încercând să zâmbească, dar pe fața lui s-a așezat o strâmbătură.

— De ce m-ai ajutat? Parcă mă urai! Când urăști pe cineva, nu-l ajuți să își recapete viața, rostesc încet, neașteptând un răspuns, sperând să nu mă fi auzit.

— Aici, în locul acesta, suntem la fel. Iartă-mă că ți-am dat o impresie greșită, dar nu am personalitatea pe care o crezi tu. Poate că pe piață există rivalitate, dar, aici, între patru pereți, prizonieri, unde viitorul nostru nu este sigur că va mai exista, suntem la fel. Te doare ceva? spune blând continuând să mă mângâie pe păr.

— Proastă întrebare, spun și încerc să mă ridic, dar o durere cumplită din zona abdomenului nu mă lasă să mă mai mișc vreun centimetru.

        Ridic ce a mai rămas din rochie dezvelindu-mi abdomenul și observ mai multe pete purpurii pe întreaga zonă de piele. Nici nu vreau să mă gândesc cum arăt! Mă mir cum mai trăiesc.

        Harry mă așează încet înapoi pe spate. Ceva moale se află sub mine, ceea ce mă miră, deoarece sunt înconjurată de beton. El încă încearcă să-mi curețe rănile cu cârpa umedă.

        Ușa se trântește și un bărbat imens și chel trântește două sticle pe jos și așează un scaun punând pe el o tavă cu mâncare ce pare comestibilă. Nespunând niciun cuvânt, iese exact cum a intrat.
Un gând de casă îmi trece prin minte, iar lacrimile îmi năpădesc pe obrajii. N-am avut timp nici să mă gândesc la ai mei, la mama, la Carbon. Sper că sunt bine! Poate că n-au fost ei cei mai buni părinți, dar ei m-au crescut și m-au învățat tot ce știu.

        Harry mă trezește din nostalgie și mă îndeamnă să mă ridic în fund. Aducând mai aproape scaunul, am observat că încă este legat și de abia se mișcă. Îi fac semn să vină mai aproape și încerc să îi desfac funia din jurul picioarelor, apoi a mâinilor. Îmi dezleagă și el mâinile, iar încheieturile arată într-un mod oribil, vase de sânge spărgându-se pe toată suprafața lor. Harry îmi ia mâinile într-un mod blând și îmi sărută fiecare încheietură în parte. Poate că nu este atât de rău pe cât pare. Se îndreaptă spre scaun și îl apucă cu ambele mâini aducându-l mai aproape de mine. Ia sticlele și le pune lângă, așezându-se și el pe ceva ce pare o pătură jerpelită. Apucă farfuria și îndreaptă furculița cu mâncare spre mine. Strâmb un pic din nas, dar nu este timpul să fac nazuri. Mâncarea nu este atât de rea pe cât am crezut, nu este nici fenomenală, dar este comestibilă. Împărțim restul mâncării, Harry hrănindu-mă mai mult pe mine, deoarece "eu am nevoie să mă vindec". A început să încerce sticlele, în una fiind apă, ce arăta mult mai bine decât data trecută, și în una semănă a ceva alcool sanitar, probabil pentru răni. Ceva de genul, ei mă omoară și tot ei mă plâng. Împărțim câte o gură de apă din sticlă, iar Harry face o cârpă mai micuță, rupând din cămașa sa și o înmoaie în spirt.

— O să usture puțin! spune și se apropie de mine începând să mă curețe mai întâi pe față.

        Îmi feresc capul când simt usturimea devenind insuportabilă, dar el îmi cuprinde bărbia blând și -mi trage capul spre el. Este serios și se uită foarte atent dându-și interesul pentru fiecare zgârietură în parte. După ce îmi curăță fiecare rană, îmi toarnă alcool pe toată suprafața abdomenului și mă învelește cu o porțiune de pătură.

— Mulțumesc....pentru tot! spun abia auzibil.

— Trebuie să avem grijă unul de celălalt! Doar așa putem supraviețui, spune dându-și cu mâna prin păr părând un pic jenat, dar totodată serios.

— Iartă-mă dacă m-am comportat urât cu tine!

— Shhht! Haide să dormim, ai nevoie de odihnă! Somn ușor! spune așezându-se în spatele meu și trecându-și un braț peste mine.

        Un fior mă cuprinde și zona, unde brațul său mă atinge, este mult mai caldă.

— Ahm, scuze, te deranjează dacă țin brațul așa? Nu e foarte mult loc pe pătură, spune părând jenat.

— Nu, este ok. Somn ușor, Harry!

        Scoate un zumzăit imperceptibil și lasă brațul peste șoldul meu învăluindu-mă cu căldura sa.

◇◇◇

Supunere

        Ne trezim datorită unui zăngănit puternic aflat în apropierea mea. Același bărbat, care m-a ținut prizonieră în noaptea petrecerii, se află în fața mea așteptând să ne trezim. Mă trage de braț săltându-mă brusc și târându-mă după el în afara încăperii. Harry strigă după mine, dar nici o șansă să mă salveze de necunoscut. Durerea din părțile lovite este insuportabilă, iar faptul că bestia asta trage de mine, nu îmi face traiul mai ușor. Urc cu greu scările, iar când ajungem sus sunt trântită la podea brusc și trasă de păr până mă scoate afară din încăpere. Nu mă pot bucura foarte mult de soarele blând, care nu mi-a mai încălzit pielea cu razele sale de câteva zile, datorită existenței bruște a unei eșarfe care îmi este legată la ochi și sunt trântită într-o mașină. O usturime îmi cupride brațul și îmi dau seama că un ac mi-a pătruns pielea. Bestii imbecile! Nu apuc să mă revolt că o stare de somnolență mă curpinde, iar motorul mașinii pornește adormind instant pe zgomotul hodorogit al acestuia.

        Ușile sunt trântite, iar cea din dreptul meu se deschide cu un scârțait dureros de enervant și sunt înșfăcată de două brațe puternice ce mă poartă până în interiorul unei clădiri. Un miros puternic de tutun, alcool și mucegai îmi perturbă liniștea stomacului făcându-l să mi se întoarcă pe dos. Încerc să-mi deschid ochii, dar eșuez temeinic, durerea de cap amplificându-se cu orice mic efort făcut pentru a-mi reveni. O voce răsunătoare, robotică, distruge calmitatea ce înconjura camera făcându-mă să cred că visez neînțelegând ce se petrece și ce a spus. Sunt aruncată brusc pe o canapea, iar un mărâit înfundat îmi trepidează corzile vocale. Ochii mi s-au deschis cu putere la impactul cu lemnul dur al canapelei, fără un rost anume deoarece încă eram legată la ochi. 

    — Bună, Rhea! Mă bucur că, într-un sfârșit, ne am întâlnit! o voce robotică, bărbătească și puternică mi se adresează. Pare să fie la un metru de mine, iar asta nu mă ajută cu ameliorarea durerii, ci dimpotrivă.                                                                                         

   — Poate dacă m-ai dezlega, ne-am întâlni cum se cuvine! mă răstesc fără să-mi dau seama de prostia de care dau dovadă. Eu sunt cea răpită și legată aici!

   — Îți respect dorința, dar nu se va împlini. Ești atât de prostuță încât să crezi că te-aș lăsa să mă vezi. Folosesc un modulator de voce, iar tu crezi că mi vei vedea frumusețea orbitoare? Altădată, draga mea, spune, vocea lui auzindu-se din ce în ce mai aproape.

        Îl simt cum se lasă pe vine, iar parfumul său îmi inundă căile olfactive făcându-mă conștientă de apropierea sa bruscă ce mi provoacă fiori pe șira spinării. O mână rece îmi măngâie obrazul prinzând o șuviță de păr și începe să o răsucească pe un deget trăgând ușor de ea.

   — Deci, m-ai legat la ochi ca să nu mi rănești retina? Uite că nu e atât de orbitoare pe cât crezi că nu a pătruns prin materialul eșarfei, tot negru văd! pufăi și ridic din umeri într-un gest inocent. Te dai mare, dar treburile murdare ți le fac alții! De ce m-ai vrut pe mine? De ce eu am primit „tratament special"? Ce ai făcut cu ceilal- 

        Un deget îmi presează buzele făcându-mă să tac, nerealizând că începusem să îi țip în față.

   — Shtt! Toate la timpul lor! Acum eu pun întrebările! șoptește aproape de urechea mea cu o voce pătrunzătoare. Respirația sa îmi traversează gâtul, înghit în sec, iar bestia de lângă mine îmi remarcă gestul începând să își plimbe mâna de-a lungul coapsei drepte. Te intimidez?  spune, respirația sa aflându-se din ce în ce mai aproape de gâtul meu, adulmecându-mi mirosul pielii. Eu zic să o lași mai ușor cu vorbele. Nu vrei să mă pui la încercare!  Îndrăzneala ta este începutul acțiunii, dar nu ai de unde să știi dacă mai prinzi și sfârșitul. Așa că las-o mai ușor! rostește ultimele cuvinte printre dinți  ridicându-se brusc.       

        Cuvintele parcă mi s-au blocat în gât, încă simțindu-i respirația de-a lungul gâtului. Cum poate fi atât de respingător și atât de tentant în același timp?

   —Văd că ai amuțit! Fetiță cuminte! Revenind, te-ai întrebat de ce te am adus aici? Să-ți răspund la această întrebare nepusă! Mi-a plăcut tentativa ta de fugă, dar cam prostească. Prostuțo, am ochi peste tot! Te-am adus aici cu un scop și mi-l vei îndeplini. Acum o să pleci cu prietenul meu și încearcă să fii cuminte. Dacă vrei să ai de câștigat,  ascultă-mă! Supune-te! Baftă la joc! O să ne vedem după aceea, spune părăsind camera și lăsându-mă cu o mie de gânduri alandala.

        Întrebări făra răspuns, dorințe neîmplinite, supunere nemărginită și ideea de a gândi și a analiza tot ce fac și spun de acum în colo îmi inundă mintea. Fără supunere sunt ca și moartă, așa că mai bine îi fac jocul. Vrei sa ne jucăm? Să înceapă jocul! Eu sunt Rhea, nu am muncit atât ca să-și bată alții joc de mine! Vei vedea asta!