18-19 aprilie

Agonie

       Pașii se aud din ce în ce mai aproape de noi. Masa este aruncată cu viteză de perete și simt cum o mână intră cu brutalitate în părul meu și mă aruncă pe jos. O mie de ace se stabliesc în porțiunea abdomenului după altă lovitură primită. Animalul acesta, că altfel nu îi pot zice, mă prinde iar de păr și îmi trage capul pe spate.

   — Ce ai pățit, păpușa? Totul bine? spune cu un zâmbet zeflemitor.

   — Cât de idiot poți fi! Nu te-a învățat mă-tă cum să te comporți cu o fată? spun aruncând cu ură.

   — Cine ți-a permis să vorbești așa, târâtură? spune și-și scoate pistolul de la spate.

   — Târâtură e aia de ți-a dat educația asta. Ce vrei de la noi? rostesc încet încercând să nu mi arăt teama și tremuratul ce a pus stăpânire pe mine.

   — Ce ai zis? spune încărcând pistolul și îndreptându-l spre capul meu.
 

       Amuțesc și mă târăsc mai în spate crezând că pot să scap. Nu durează mult și bestia mă trage de picior până ajung sub el lipindu-mă de podeaua rece.

   — Ai noroc că m-a pus șefu' să ai tratament special, altfel îți zburam creierii demult. Acum, tu o să stai să îi privești pe toți cum mor!

       Zicând asta ia o sfoară și mi leagă picioarele și mâinile încercând în zadar să mă împotrivesc. Îmi îndeasă o cârpă în gură, senzația de greață făcându-se cunoscută și fiind din ce în ce mai persistentă.

       Mă pune lângă perete obligându-mă să privesc grămada de oameni legați ce se mărește. Elissa și Abigail sunt deja printre cei de acolo. Mai bine eram legată la ochi și trântită lângă ceilalți decât să văd aceste imagini agonizante.

       Un alt eveniment îmi captează atenția. În cealaltă parte a încăperii se află directorul, care acum câteva minute ținea discursul, în genunchi, ținut de doi indivizi mascați la fel ca și cel de lângă mine. Un al treilea individ își face prezența scoțând un pistol din geaca de piele și îndreptându-l spre director neezitând să îl încarce și să îi țintească capul după ce îl întreabă ceva neauzibil din partea aceasta a sălii. Un sunet oripilant se aude și sângele se împrăștie pe zidul din spatele lor. 

       Cei trei își îndreaptă atenția spre noi, iar ucigașul îi face un semn doar de ei înțeles celui de lânga mine. Lacrimile se prelingeau pe obrajii mei de minute în șir. Îl văd cum se ridică în picioare și mă bruschează și pe mine să mă ridic. Încheieturile le simt sfârtecate de sfoară și animalul din fața mea nu încearcă în niciun fel să fie mai blând. Cer cam mult! Mă întreb, oare cine l-o fi pus să facă toate astea? 

       Se deplasează trăgându-mă după el spre o mașină parcată anapoda și mă aruncă pe bancheta din spate venind lângă mine și punându-mi o cârpă la nas cu ceva înțepător inducându-mă într-un somn adânc, nu înainte să îi aud ultimele cuvinte:

— O să fii o fetiță cuminte acum! 

       Simt cum ceva aspru îmi irită pielea. Clipesc încet făcându-se sesizabilă durerea cumplită ce îmi pătrunde capul și pântecele. Evenimentele petrecute îmi revin în minte de parcă vor să mi crape țeasta. Panica mă cuprinde, iar întunericul ce mă înconjoară îmi înrăutățește starea. Încă sunt legată, dar îmi pot mișca picioarele, ceea ce înseamnă că m-au desfăcut ca să pot merge. Observ o fereastră mică cu gratii, pe zidul alăturat, prin care pătrund mici particule din lumina lunii. Cât timp am fost inconștientă? 

        Cineva sau ceva se mișcă lângă mine, iar sunete înăbușite se aud din ce în ce mai tare. Aparent, este un om. Acesta este încă legat în comparație cu mine. Gura și ochii lui sunt legate cu câte o eșarfă. Încerc să ajung la el și să îl salvez de chinul agonizant. Noroc că  mi-au legat mâinile în față că altfel nu știu ce aș fi putut să fac! Mă mișc încet ca să nu sperii persoana respectivă.

    — Hei, lasă-mă să te ajut! Mi-au legat mâinile în față, deci te pot dezlega. N-au fost prea isteți. Vino mai aproape! Ah, scuze, nu vezi! spun și scot un chicot, iar, aparent, bărbatul legat mărâie semn că nu i-a plăcut gluma mea. 

   — Scuze, nu m-am putut abține, zic încercând să îl desfac.

        După ce i-am dezlegat eșarfele, am remarcat că bărbatul de lângă mine era nimeni altul decât misoginul care a dat vin pe rochia mea.

◇◇◇

Primul joc

       Poate că mai bine muream decât să stau cu misoginul acesta legată în aceeași încăpere. De când i-am dezlegat eșarfele de la ochi și gură noaptea trecută, o tăcere mormântală s-a lăsat peste noi, nici măcar nu mi-a mulțumit.

       Doi străini, în aceeași cameră prizonieri, stau paralel, uitându-se în aceeași direcție ca două marionete ce-și așteaptă păpușarul să-le controleze. Mai bine îl lăsam legat și îmi vedeam de gândurile mele.
       Rochia este mai mult o cârpă care atârnă pe mine, iar pata de vin este nesimnificativă pe lângă murdăria ce împânzește albul rochiei. Îmi este foarte foame și sete încă de când a răsărit soarele și nu știu cât timp a trecut de atunci, mi s-a părut o eternitate. Panica și anxietatea s-au impregnat atât de mult încât nici nu le mai simt prezența. Nu a venit încă nimeni să ne viziteze.

       La un moment dat, mi-am îndreptat privirea spre el. Era pe gânduri și cred că orice aș fi făcut nu i-aș fi atras atenția fiind parcă în altă dimensiune, iar eu sunt doar un tablou nesemnificativ care este obligat să stea atârnat pe peretele din camera lui.

       Cu toată repulsia strânsă de când l-am întâlnit și până acum, în aproape o zi întreagă, nu am observat cât de frumos este. Părul castaniu scurt, ce îi trece foarte puțin peste vârfurile urechilor, formându-se bucle spre capătul firelor de păr. Ochii săi sunt ca două smaralde de abia descoperite ce ascund miliarde de cuvinte nespuse și fapte ce nu vor ieși vreodată la suprafață fără voia lui. Privirea lui se îndreaptă spre mine făcându-mă să mă blochez datorită intensității cu care se uită.

       M-a prins holbându-mă la el, iar o stare de stânjeneală, nemaiîntâlnită până acum atât de puternică, mă cuprinde. Încearcă să spună ceva, dar cuvintele îi sunt
retezate de ușa deschisă cu putere. Aceasta este trântită, scoțând un scârțâit la impactul cu peretele, împietrind amândoi la sunetul produs. Un bărbat înalt intră pe ușă cu o tavă în mână. O aruncă pe jos, iar așa-zisa mâncare se împrăștie pe toată suprafața ei, farfuria spărgându-se. Ne aruncă și o sticluță de apă ce părea luată dintr-o baltă.

— Pofta bună, târâturilor! spune cu un rânjet slinos și făcându-i cu ochiul "colegului meu de cameră".

       Gestul în sine m-a dezgustat complet lăsându-mi o senzație de scârbă și un fior mă cuprinde când mă uit spre mâncarea de pe jos.
Bărbatul iese la fel de brusc precum a intrat. Cum a ieșit pe ușă, am zbughit-o spre ea, dar deja era încuiată. Un pufăit se aude dinspre partenerul cu care împart celula.

— Ironic. Asta ar fi prima mișcare cretină, spune în batjocură.

— Ironic este faptul că ești bărbat degeaba! Ai fi putut să-l înfrunți! zic înțepată dându-mi ochii peste cap.

— Anunță-mă când o să îți funcționeze neuronii. Eu sunt singur, legat, iar el cine știe pentru cine lucrează sau câte arme au, spune lovind cu pumnii în podea.

       Am tăcut, în timp ce privirea mea l-ar fi ucis dinainte să apuce să scoată vreun cuvânt. Burta a început să scoată niște sunete neprietenoase. Am luat sticla de apă și m-am așezat înapoi unde eram.

— Doar nu ai de gând să bei asa ceva? spune dezgustat.

        Cu un ciob din farfuria deja spartă, tai o particică din poalele rochiei deja zdrențuite, o spăl un pic încât să se ducă murdăria de pe ea și o testez punând-o pe gura sticlei și turnând un pic de apă să văd dacă o filtrează. Decât să beau apa aia măcar sper să o curețe un pic.

       Își mută privirea de la mine încearcând să pară nepăsător, dar uimirea încă îi este prezentă pe chip. Ce ar vrea ei să facem cu "mâncarea" asta?

— O să murim de foame! mă plâng.

— Poate dacă ți-ar tăcea gura aia, aș muri în liniște.

— Poți să încetezi cu aceste comentarii inutile și să te gândești la ceva?

— Încă sunt legat femeie! Nu mă pot deplasa ca tine oricând!

       Mă ridic și merg spre ușă începând să dau cu picioarele și pumnii în ea ca să mă fac auzită.

       Câțiva pași se aud din partea cealaltă a ușii și se deschide brusc azvârlindu-mă pe jos.

— Ce ai pățit, drăguță? Ți s-a priit cu binele? Sau vrei să mă încerci o tură?

— Am nevoie la baie.

— Pentru ce crezi că v-am dat o sticlă?

       Tac și mă abțin să nu scot cuvinte jignitoare asupra lui. Mă trage de braț și iese cu mine aproape târându-mă. Intrăm într-o cameră alăturată, unde se află o baie pe care nu o poți numi așa. Până și camera în care stăm este mai curată, cine știe câte boli pot lua de aici.

— Acum poți ieși afară!

— Cui îi dai tu ordine? Poate vrei să încercăm ce ai tu pe sub rochița asta! spune venind spre mine și așezându-și mâinile slinoase pe șoldurile mele.

       Încerc să mă dau mai în spate și mă reped să îi dau un genunchi în punctul lui sensibil și un pumn în nas cât să-l încetinească și să îngenucheze de durere. Fug spre ușă încercând să găsesc o ieșire din clădirea asta. Urc pe niște scări în fugă sperând să nu mă vadă nimeni. Zăresc o ușă ce pare a fi ieșirea, apăs pe clanță, iar două brațe mă prind și mă trântesc la pământ. Simt cum carnea îmi este strivită într-un mod grotesc. Animalul ce m-a ținut ostatică în timpul petrecerii mă târăște, trăgându-mă de păr până la scări, apoi mă împinge direct, fără vreo urmă de regret.

        Ajungând la baza scărilor mai mult moartă decât vie, mă trage până la intrarea în camera în care am stat. Mă aruncă înăuntru sângele năvălindu-mi pe față în momentul când creștetul îmi atinge podeaua dură. Trântește ușa și o încuie.

        Harry mă privește uluit și se ridică încercând să mă ajute, dar întunericul învinge și cad într-un somn adânc.