ㅤO liniște mormântală a pus stăpânire pe sală după verdictul judecătorului. Mădălin — ce stătea lângă mine la masă — nu scotea un cuvânt și privea în gol, mă îndoiam că respiră, iar în spatele meu familia lui era în aceeași stare. Doar Adrian părea mulțumit, chiar în extaz, sfidându-i pe membrii celui mai temut clan de interlopi din România cu un rânjet caracteristic.

ㅤȘi eu eram fericită, dar mă mențineam neutră. Îl ajutasem pe Adrian cu informațiile pe care le dobândisem să-l închidă pe primul membru pentru zece ani. M-am asigurat să pară că-mi dau toată silința să-l scap sau măcar să obțină trei ani, iar ei mă crezuseră. Se citea pe fața lor, ba chiar la un moment dat au avut speranța că vărul lor va fi eliberat. N-au avut nicio clipă bănuiala că eu nu aveam de gând să-l ajut.

ㅤNu era etic ce făceam, bineînțeles. Riscam să-mi pierd dreptul de practică dacă se afla că-mi sabotam procesele, dar se merita. Pe lângă că-mi imaginam momentul când voi putea fi alături de Adrian fără să mă ascund și abia așteptam, mă gândeam la câți oameni vor fi salvați dacă ei vor fi închiși. Chipurile tuturor fetelor tinere pe care le văzusem perindându-se prin vila lui Fabian, chipul lipsit de culoare al Carlei pe șosea îmi înconjurau mintea și mă determinau să lupt și pentru ele. Pentru dreptate. N-aș regreta niciodată dacă mi-aș pierde slujba în urma operațiunii ăsteia, dacă va avea succes. Am încredere în Adrian și am încredere în mine că vom reuși să facem asta. Am încredere în noi doi și ce să vezi, până acum am fost o echipa de neînvins. Pentru că doar Adrian mă poate doborî și doar eu îl pot doborî pe el, împreună suntem invincibili. Din fericire, niciunul din clanul Brătianu nu a realizat asta.

ㅤAm continuat să mimez dezamăgirea și am început să-mi strâng lent lucrurile de pe masa dură de lemn. Mădălin încă nu s-a mișcat. Partea mea umană mă făcea să-l privesc și să simt milă, dar tot el era omul care rănise atât de mulți oameni fără să simtă vreo remușcare. Distrusese familii și vieți. Inclusiv a polițistului ce era încă în comă din cauza lui, lăsând-o pe soția lui cu un nou născut singură. 

ㅤOchii mei s-au mutat prin sală, l-au privit pe judecătorul în vârstă și din cei mai acerbi din meseria lui pe care Adrian îl convinsese să preia cazul, știind că nu-l va ierta pe Mădălin în niciun fel, apoi au căzut asupra lui Adrian. M-am străduit să mă arăt disprețuitoare, deși inima mea bătea ceva mai repede acum. Îmi doream doar să mă arunc în brațele lui și să rămân acolo până se termină totul, dar nu puteam face asta. Nu acum. Nu când ochii tuturor erau ațintiți spre mine, deși nu părea. Chiar Iustin fusese cel care îmi mărturisise că ochii lui nu scapă nimic.

ㅤL-am urmărit pe Adrian cum se pregătea să plece, fiind cuprins de înfumurare. Oamenii aceștia îi făcuseră viața un calvar și îi răpise șansa de a fi fericit lângă mine, iar acum se putea răzbuna pe ei... cu ajutorul meu. E atât de ciudat și reconfortant cum se manifestă karma.

ㅤOchii lui s-au ridicat de pe lucrurile lui și s-au unit cu ai mei, atunci am simțit cum inima mea se oprește doar ca să o ia la galop momente după. Voiam să zâmbesc, să-i sar în brațe, să-l sărut și să sărbătorim o mare victorie pentru noi, dar am rămas pe loc, arătându-mă nepăsătoare în continuare. Am început să simt furnicături pe piele cu cât albastrul magnetic din ochii lui se înfigea în mine și aproape că mi-a scăpat un zâmbet mic. Din fericire Adrian a renunțat să se uite la mine și a plecat fără să-mi spună un cuvânt.

ㅤDevenea foarte greu să ascundem sentimentele pe care le simțeam unul pentru celălalt, îmi simțeam corpul cuprins de gheață și flăcări în același timp. Nu-mi doream decât să revendic tot ce-mi fusese furat. Căutasem ani întregi un vinovat pe care să-mi vărs toată suferința și furia, iar acum îi aveam lângă mine pe toți cei care o cauzaseră. Și aveau nevoie de mine, la fel cum și eu am avut nevoie de Adrian timp de doi ani de zile.

ㅤ— O s-o scoatem la capăt, rezistă puțin, l-am mințit și ochii lui disperați s-au ridicat la mine.

ㅤI-am zâmbit fals, apoi mi-am strâns buzele. Am verificat dacă am tot ce-mi aparține și am privit cum polițiștii îl ridică pe Mădălin de lângă mine și-l duc spre locul unde avea, cu puțin noroc, să putrezească.

ㅤM-am rotit spre Iustin care a preferat să  se uite la mine decât să-și privească vărul încătușat. Gâtul mi s-a uscat când ochii lui negri îmi treceau prin piele și ținteau să-mi ajungă până în inimă.

ㅤAm înghițit în sec.

ㅤFabian a găsit puterea să se ridice și a plecat cu restul oamenilor lui, doar Iustin a rămas la locul lui de parcă era oprit în timp. Mă întrebam ce se învârte în mintea unui criminal ca el în momente ca acesta, mă întrebam ce vede când se uită la mine în felul ăsta.

ㅤMă întrebam dacă-mi citește ura ce-mi zăcea în suflet.

ㅤMi-am apucat servieta și m-am apropiat de el, știind că va veni momentul să eliberăm sala de judecată. Nu puteam rămâne o veșnicie aici. Deja ne priveau paznicii urât.

ㅤ— Haide, Iustin. Nu mai avem ce face acum, i-am spus și mi-am așezat mâna pe umărul lui ca să-l fac atent.

ㅤA privit-o, apoi m-a fixat cu privirea. Stomacul meu a devenit un vid în secunde. Am vrut să-mi iau mâna, dar și-a pus-o pe cealaltă peste, forțându-mă să rămân nemișcată. Inima a început să-mi bată panicată și ochii mei l-au căutat nedumeriți. Nu-l văzusem în halul ăsta până acum, era complet transformat... semăna cu monstrul capabil s-o ucidă pe Carla.

ㅤUndeva în adâncul meu zăcea frica că a pus totul cap la cap.

ㅤ— Ai dreptate, mi-a spus pe un ton ciudat ce mi-a făcut părul de pe ceafă să se ridice și mi-a bătut mâna prietenește înainte s-o elibereze.

ㅤA trecut pe lângă mine și a plecat, dar eram prea afectată de Dumnezeu știe ce a fost aia ca să mă mai urnesc din loc. Poate că greșeam, dar se simțeam întocmai ca un avertisment. Am privit drumul pe care a luat-o timorată și m-am grăbit să ies de aici, altfel riscam ca alte gânduri negre să apară.

ㅤTocmai asta e problema cu viața dublă. Întotdeauna ești pe muchia cuțitului, pășești cu atenție, dar mereu există riscul să te tai. Mereu.

ㅤRiscam totul pentru Adrian. Îmi scoteam toate cărțile la vedere pentru omul pe care nu cu mult timp în urmă credeam că-l urăsc și este cea mai îngrozitoare persoană. Cum era posibil ca viața mea să se schimbe atât de drastic?

ㅤȘi de ce nu-mi păsa deloc?

ㅤPoate că-mi pierdusem mințile într-un final.

ㅤM-am urcat la volan și am rămas așa, cu mâinile pe el și ochii pierduți pe logoul de pe el. Am respirat încet, de parcă dacă îndrăzneam mai mult mă sufocam și mi-am închis ochii cu putere, retrăind tot ce se petrecuse în ultima perioadă.

ㅤUram că trebuie să fiu alături de un grup atât de mizer, uram că eram nevoită să le ofer serviciile mele și uram că, indiferent cât mă mințeam, eram atât de vulnerabilă în fața lor.

ㅤMi-am deschis ochii și am expirat cu putere, rezemându-mă de scaun. Fiecare clipă din viața mea pe care o petreceam cu ei, îmi păta sufletul cu o substanță atât de neagră că nici măcar cea mai mare ruga nu mai putea s-o scoată.

ㅤObișnuiam să știu despre răul din lume, îl acceptam și eram conștientă de el, dar de la distanță. Nu am fost niciodată mai aproape de el ca acum, îl știam fără să-l cunosc cu adevărat, fără să-l văd. Acum nu puteam nici să fug, nici să mă ascund, iar imaginile pe care familia lui Iustin mi le prezenta cu așa multa degajare și brutalitate îmi înlăturau vălul de pe ochi și mă forțau să fac cunoștință cu răul. Să-l cunosc și să mă mânjesc cu el.

ㅤMi-am privit mâinile încă încleștate pe volan și puteam vedea nuanța roșiatică pe care o căpătaseră. Erau pătate. Purtam pe mâini sângele Carlei, chiar dacă nu fusesem eu cea care am omorât-o. Din vina mea el umblă liniștit pe străzi, iar ei i-a mai rămas doar să zacă pe o șosea, în mijlocul străzii.

ㅤNu mai rămânea nimic din Emma pe care o cunoșteam, iar persoana care deveneam în lipsa ei mă speria la fel de tare ca oricare din frații Brătianu. Dar nu puteam să-i las să-mi fure și asta, nu fără o luptă. Acum îmi dădeam seama că dacă-i las să câștige, nu-l pierd doar pe Adrian... Mă pierd și pe mine.

ㅤAm rotit cheia în contact, mi-am șters ochii umeziți și am pornit spre casă. Simțeam nevoia să mă refugiez și să-mi adun puterile. Trebuia să-mi păstrez mintea limpede.

ㅤNici n-am simțit drumul condus, m-am trezit pe strada casei mele și am parcat, nerăbdătoare să intru înăuntru.

ㅤAm aruncat cheile în bolul de lângă intrare și am suspinat, scoțându-mi tocurile din picioare. Eram de-a dreptul extenuată și Iustin era cel mai mare vinovat, mica noastră interacțiune mă storsese de orice energie. Pentru că nu știam exact ce semnifică, nu știam niciodată ce urmărește. Îmi era greu să-i citesc intențiile și încercările mă puneau la pământ.

ㅤNu mai spun că trebuia să-mi țin scutul cât de sus puteam în preajma lui. Dacă lăsam o mică fisură de slăbiciune să se vadă... Iustin m-ar fi asasinat fără să clipească.

ㅤ— Zi grea?

ㅤAm țipat când am auzit-o și mi-am dus mâna la piept. Inima mea bătea ca o nebună. I-am aruncat o privire urâtă Oanei și am înaintat în sufragerie.

ㅤTrebuie să-mi schimb încuietoarea neapărat.

ㅤ— Am pierdut, i-am rezumat în timp ce mi-am întins picioarele pe măsuță și mi-am masat tâmplele ușor. A primit zece ani, iar familia lui îmi vrea capul pe o suliță. Așa că spune-mi tu dacă a fost grea sau nu!

ㅤOana m-a privit compătimitoare și a oftat ușor, clătinând domol din cap.

ㅤ— Nu înțeleg cum ai putut să accepți, în primul rând, mi-a spus și am simțit cum o greutate mi se așază în cap.

ㅤNu mai vorbisem cu Oana deschis de foarte mult timp și nici nu voiam s-o fac. N-aș fi făcut nimic care ar fi putut s-o pună în pericol. Așa că nu avea nicio idee de cum s-a dezvoltat relația dintre mine și Adrian, de implicațiile mele cu familia lui Iustin și multe altele. Într-un fel, era mai bine așa. Sunt sigură că nici ea nu m-ar mai recunoaște dacă ar auzi totul.

ㅤ— Mai contează acum? am evitat subiectul și verdele din ochii ei m-a fixat. Nu pot să mă întorc acum, am precizat mai mult pentru mine, simțind o apăsare în piept.

ㅤOchii mi-au căzut din nou pe mâinile mele pătate și vedeam lanțurile din jurul încheieturilor mele. Mi-a ieșit o exclamație infimă printre buze și mi-am închis ochii strâns, dorind să opresc odată asta. Mi-am prins capul în mâini și am început să respir sacadat, încercând să-mi opresc creierul să mă întoarcă în noaptea aceea.

ㅤ— Emma? vocea ei era îngrijorată și s-a așezat la picioarele mele, încercând să-mi îndepărteze mâinile de pe față. Emma! tonul i-a devenit asertiv și apucătura mai fermă.

ㅤDar nu voiam să văd. De fiecare dată Carla se întorcea să mă bântuie și să mă acuze. Se întorcea și mă privea... Mă privea cum îl privea pe Iustin. Încă vedeam privirea pe care o căpătaseră ochii ei în ziua aceea la procuror, o ură atât de pură... atât de viscerală că m-am întrebat cum a putut să-l iubească vreodată.

ㅤ— Respiră, Emma! Liniștește-te!

ㅤRespirația mi-a devenit mai dificilă, mă durea pieptul la cât de tare mă străduiam să respir și simțeam privirea Carlei dincolo de mâini. Judecându-mă. Acuzându-mă. Disprețuindu-mă.

ㅤ— E vina mea, am spus în prag de plâns când blonda a reușit să-mi îndepărteze mâinile de pe față. E vina mea... am omorât-o! m-am răstit, simțind lacrimile alunecându-mi pe obraji, lăsând dâre de foc în urmă.

ㅤBlonda m-a privit înmărmurită și a dat din cap nedumerită.

ㅤ— Ce tot spui? m-a întrebat alarmată, ținându-mi obrajii în mâinile ei. Pe cine ai omorât? Nu înțeleg nimic, calmează-te! 

ㅤI-am ascultat îndemnurile fără să vreau, chipul ei devenind ancora ce mă menținea în realitate. Am respirat încet și greu, simțindu-mi fața udă de lacrimi când adierea vântului reușea să se înfiltreze în casă prin geamul rabat.

ㅤ— Carla a murit din cauza mea, am îngăimat cu inima stoarsă de vinovăție și ochii Oanei s-au mărit. Eu am omorât-o, am închis cu ochii îngropați în ai ei.

ㅤBlonda a rămas nemișcată pentru puțin timp, apoi și-a revenit dintr-o dată, scuturând vehementă din cap.

ㅤ— Nu, Emma. Ce prostii spui?! m-a certat, dându-mi părul după urechi. Carla n-a murit din cauza ta, mă auzi? a spus autoritară, zgâlțâindu-mi capul cu mâinile ei ca să mă facă să pricep. Tu n-ai nicio legătură cu ce a pățit ea! Tu n-ai putea să omori nici măcar o muscă!

ㅤMi-a eliberat chipul și s-a ridicat, privindu-mă neîncrezătoare. Am evitat să mă uit la ea. Era atât de gălăgie în mintea mea că mai avea puțin până să-mi explodeze capul și totuși nu mă mai puteam mișca. Am rămas blocată, privind într-un punct mort în fața mea.

ㅤO auzeam pe Oana cum încerca să mă încurajeze și să mă ajute, dar ea nu avea niciun habar. Nu am putut să-i spun totul, iar acum eram amuțită de tot ce am încercat să îngrop.

ㅤPrivirea mi s-a încețoșat, iar singurul lucru rămas clar a fost acel punct fixat, în timp ce creierul mă forța să trec din nou prin purgatoriu.

ㅤ— Emma! Uită-te la mine, glasul lui a spart prin toate zidurile ce se ridicau între mine și lumea din jur, cutremurând totul în jurul ei.

ㅤAm clipit lent și mi-am coborât capul la el, recunoscându-l în fața mea cum stă pe vine. Inima mi s-a bucurat și am simțit fluturări în stomac, dar nu aveam energie să mai ridic un deget. Mâna lui s-a ridicat și mi-a prins obrazul în palma lui, masându-l frenetic. Mă simțeam plutind în derivă prin marea din ochii lui.

ㅤ— N-am mai știut ce să fac decât să te chem pe tine! o auzeam și pe Oana cum i se justifică, iar Adrian a aprobat încordat, fiind atent doar la mine.

ㅤ— Mă descurc de aici. Du-te acasă, probabil că te așteaptă Laur, a expediat-o și mi-ar fi plăcut să mă mișc să-i pot vedea chipul enervat, căci puteam jura că a enervat-o.

ㅤUșa de la intrare s-a auzit și Adrian a devenit mult mai comod, venind mai aproape de mine.

ㅤ— Vorbește cu mine, mi-a cerut slab cu blândețe. S-a întâmplat ceva după ce am plecat? S-a legat Iustin de tine?

ㅤAm clătinat încet din cap și el a oftat, ștergându-mi lacrimile cu degetele lui. Am savurat fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Pentru că putea fi ultima, nu știam niciodată când avea să se termine și cum, iar asta mă omora pe dinăuntru.

ㅤS-a ridicat și s-a aplecat, luându-mă în brațele lui ca pe un copil adormit. Mi-am încleștat brațele în jurul gâtului lui și mi-am pus capul pe pieptul lui, căutându-mi un loc sigur în tot războiul ăsta. Gălăgia din capul meu se diminua din ce în ce mai tare cu cât îi inhalam parfumul, căldura corpului său punându-se ca zid între mine și demonii mei.

ㅤA urcat treptele cu mine și m-a dus la mine în cameră, așezându-mă cu grijă pe pat. L-am privit cum se pune pe margine și-mi zâmbește ușor, trecându-și degetele printre firele mele de păr.

ㅤ— Mă duc să-ți aduc ceva de mâncat, bine?

ㅤAm refuzat cu putere și l-am prins de încheietură când s-a ridicat. I-am recunoscut neputința când mi-am unit ochii cu ai lui. Nu voiam nimic de mâncare, nici de băut. Nu aveam nevoie de nimic, în afară de el. El oprea toate gândurile care mă presau și puteam respira normal. Doar lângă el.

ㅤ— Nu pleca, l-am rugat cu voce stinsă și chipul lui s-a îmblânzit. Vino lângă mine, i-am cerut și a zâmbit scurt.

ㅤS-a întins lângă mine și m-am cuibărit în brațele sale, simțindu-i inima cum bate în spinarea mea. Cumva, nu auzisem niciodată un sunet mai relaxant. Mi-am încleștat o mâna cu a lui și am ținut-o strâns, la fel de strâns cum mă ținea și brațul lui din jurul bazinului meu. Mi-a sărutat umărul și a oftat. Probabil starea mea îl îngrozea.

ㅤ— Vorbește cu mine, aproape mă implora și mi-am închis ochii.

ㅤNu aveam nici curajul, nici puterea să-i spun de inamicii care mă atacau zilnic în mintea mea. M-ar fi considerat dusă cu pluta că le permit asta, că mă las doborâtă de ei, dar nu le puteam ține piept la nesfârșit. Nu și când propria minte mă acuza împreună cu ei.

ㅤÎmi doream să se termine totul și să ne putem relua viața normală. Îmi doream să revin la zilele în care cea mai mare problemă a mea era că-l detest pe Adrian. Îmi doream...

ㅤ— Nu pot să te pierd din nou, i-am mărturisit cred că cea mai mare temere a mea și l-am simțit cum se tensionează.

ㅤ— Sunt chiar aici, mi-a spus, aplicând un alt sărut umărului meu. Nu plec nicăieri, m-a asigurat și m-am cuibărit mai mult la el în brațe.

ㅤAș fi vrut să intru în sufletul lui și să nu mai ies niciodată de acolo.

ㅤ— Fii mereu aici, am șoptit și o lacrimă mi s-a prelins pe mâna lui. Nu mă lăsa niciodată, am continuat și el m-a strâns mai puternic.

ㅤ— Nici dacă mor, mi-a zis cald și am zâmbit.

ㅤM-am rotit cu fața în sus și mi-am îndreptat capul spre el, l-am privit cu drag. El avea pe buze acel zâmbet cu care îmi întorsese viața pe dos. I-am analizat fiecare trăsătură de parcă le-aș putea memora de două ori și m-am pierdut în albastrul magnetic pe care-l aveau ochii lui.

ㅤ— Te iubesc, mi-a spus și am surâs puțin, cercetându-i din nou chipul.

ㅤÎncercam să-mi înlătur din cap gândul că puteam pierde tot ce aveam acum în câteva secunde, dar devenea mai greu de îndepărtat cu cât trecea mai mult timp. Cu cât rămâneam mai mult în preajma lui Iustin.

ㅤ— Iubește-mă mereu, i-am cerut și a râs, trasând linii fine pe obrazul meu.

ㅤ— Cât trăiesc e bine? m-a întrebat amuzat și am râs slab.

ㅤ— Vorbesc serios, Adrian, i-am zis, dar amuzamentul lui nu s-a pierdut.

ㅤAvea o privire de mă făcea să cred că m-ar putea mânca doar ca să mă păstreze pentru el pe vecie. Dar nu m-aș fi supărat.

ㅤVoiam să mă păstreze pentru el pe vecie.

ㅤ— Și eu vorbesc serios, iubire, mi-a zis și am pufnit, atingându-i cutele formate de zâmbetul lui. Spune-mi ce s-a întâmplat.

ㅤAm început să-i povestesc totul, puțin câte puțin, până când am realizat că i-am spus totul, iar el m-a ascultat de parcă avea tot timpul din lume. Când am terminat, în cameră s-a așternut o liniște atât de grea că am crezut că s-a supărat pe mine, dar nu. Adrian s-a aplecat și m-a sărutat apăsat, plin de dor.

ㅤ— Nu mă poate despărți nimeni de tine, mi-a spus categoric cu privirea doar în ochii mei. Uită-te la mine, ai avut nevoie de mine și am venit imediat, fără să-mi pese de vreunul din ei. Nu mi-e frică de ei, ție de ce ți-ar fi? Cât timp exist eu, nu se poate atinge nimeni de tine. Nimeni, a repetat și m-a sărutat din nou.

ㅤ— Nu ți-e teamă că te vor răni?

ㅤ— Emma, ei în lumea noastră n-au nicio putere, mi-a explicat cu calm. Aici noi suntem regii și ei pionii, nu ne pot atinge și nu ne vor atinge, a continuat și am simțit cum un bolovan mi se ridică de pe inimă.

ㅤ— Știi, mie nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine... doar să fii tu bine.

ㅤM-a dezaprobat imediat și mi-a mângâiat delicat obrazul.

ㅤ— Dacă tu ești bine, eu sunt invincibil, mi-a spus și am pufnit. Pe mine n-au cum să mă rănească pentru că inima mea nu mai e la mine ca să pot simți ceva, a continuat și l-am privit încurcată. Ți-am dat-o ție să ai grijă de ea. Vei avea grijă de ea?

ㅤEra modul lui de a-mi cere să am grijă de mine și am zâmbit.

ㅤ— Cât trăiesc e bine? i-am furat vorbele și a început să râdă, prinzându-mă de nas.

ㅤ— Doamnă Toma! a zis fals afectat, amuzându-mă. Ați comis o infracțiune chiar cu mine de față, n-aveți niciun pic de rușine?

ㅤL-am privit cu obrăznicie și mi-am apropiat fața de-a lui.

ㅤ— Și cum aveți de gând să mă pedepsiți? l-am provocat și a pufnit amuzat, țintindu-mă de pat cu ochii lui.

ㅤȘi-a zdrobit buzele de-ale mele, urcându-se deasupra mea și făcându-mă să uit tot ce s-a întâmplat înainte. M-a hipnotizat cu tot ceea ce înseamnă el și m-a redus marionetă pe care doar el o putea manevra. Am căutat disperată aerul când s-a desprins de mine ca să mă privească cu acel rânjet cu care obișnuia să mă enerveze.

ㅤ— Foarte drastic, mi-a răspuns, dar și uitasem întrebarea.

ㅤAm început să râd când m-a mușcat de buză doar ca apoi să mă sărute ca medicament. Pentru ca asta era ceea ce făcuse el dintotdeauna. Chiar dacă el era cel care mă rănea, avea grijă ca tot el să fie cel care mă vindecă de parcă rănile nici nu ar fi existat niciodată. 

Sper că v-a plăcut!
A devenit o dependență pentru mine să scriu scene romantice cu ei 😂, dar cred că merită și ei o perioadă de pauză după atâtea certuri și reproșuri. Mai ales la ce urmează să vină... 🤭

Acum că s-a terminat sesiunea, voi posta mai des. ❤️

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei!