ㅤ— O să ard rochia aia, a declarat pe un ton atât de solemn că aproape izbucnisem în râs.

ㅤRegretam că i-am spus de unde am primit-o. De mai bine de zece minute — cât mi-a luat să-l conving să mă lase să mă ridic și să mă îmbrac din nou — era fixat asupra ei. O privea cu ochii lui albaștrii magnetici de parcă era inamica lui numărul unu. În ochii lui ardeau gelozia și posesivitatea.

ㅤ— Adrian, l-am certat, potrivind-o pe corp mai bine.

ㅤO sclipire jucăușă a apărut pe chipul lui. Stomacul mi s-a strâns când l-am privit cum se ridică din pat și vine înaintea mea. Părea mai mândru și mai înalt decât niciodată. De parcă nimic nu-l mai putea doborî. Un zâmbet infim mi s-a perindat pe buze.

ㅤ— Da, iubire? inima mi-a tresăltat în piept. Mâinile lui s-au așezat pe talia mea și m-a tras mai aproape, mi-am înnodat mâinile în jurul gâtului lui. O s-o ard oricum, mi-a promis și mi-a scăpat un pufnet amuzat.

ㅤ— E cea mai frumoasă rochie a mea! l-am tachinat și sprâncenele lui au coborât puțin.

ㅤStrânsoarea lui din jurul meu a devenit mai puternică și un zâmbet înfumurat a apărut pe chipul meu. Adrian a rânjit, știind prea bine ce fac.

ㅤ— Rochie mai urâtă n-am văzut în toată viața mea! a spus și am chicotit, retrăgându-mă încet, dar nu mi-a dat voie să plec. Ție nu-ți stă bine în negru, a adăugat și m-a făcut curioasă.

ㅤ— Atunci în ce?

ㅤRânjetul obraznic și scânteile din ochi m-au făcut să bănuiesc ce gândea șatenul. Am pufnit. M-a tras mai aproape până respirația lui îmi gâdila pielea și mi-am închis ochii pentru o clipită. Era senzația mea preferată.

ㅤ— În nimic, mi-a spus încet de parcă era un secret doar al nostru. Ești cea mai frumoasă când nu porți nimic, când... ești doar tu.

ㅤL-am privit în ochi și am zâmbit sincer. Inima îmi era mai plină decât niciodată și făcea tumbe de fiecare dată când îi auzea vocea. Era atât de ciudat cum relația dintre noi se schimbase la o sută optzeci de grade. Nu și sentimentele, sentimentele nu s-au schimbat niciodată. Mă convinsesem de asta mai puternic decât o făcusem vreodată, fuseseră doar foarte bine ascunse. Dar Adrian a găsit drumul înapoi spre ele și le-a dezvelit și mi-am dat seama că asta era tot ce așteptase inima mea. Nu mai conta nimic din ce a fost, este și va fi. Atât timp cât era el lângă mine.

ㅤ— Domnule procuror, dacă o să mă faceți să plâng în clipa asta, n-am să vă iert niciodată!

ㅤA râs și mi-a înghiontit nasul cu al lui.

ㅤ— Atunci o să mă lupt o viață întreagă cu tine în tribunal ca să o faci. O eternitate și o zi de procese, doar ca să mă ierți, doamnă avocat.

ㅤ— Domnișoară, l-am corectat, îmbătată de cuvintele lui și de starea din jurul  nostru.

ㅤ— Poate pentru ceilalți ești domnișoară. Pentru mine ești doamnă. Doamna mea. Și va veni ziua când toată lumea va ști asta. Domnul procuror Toma și doamna avocat Toma. Îmi place la nebunie cum sună, ție nu?

ㅤAm râs, clătinându-mi ușor capul. Nu știam ce se întâmplase cu domnul procuror care-mi voia capul pe o suliță, dar nu-mi păsa. Mă bucuram că a dispărut. Dispariția lui mi l-a redat pe Adrian al meu.

ㅤ— Nu crezi că te cam pripești? l-am întrebat și a refuzat vehement, aplicând un sărut pe vârful nasului meu.

ㅤ— Am stabilit asta în urmă cu șase ani, când te-am văzut la curs lângă o blondă cam nebună.

ㅤ— Ai stabilit? am făcut curioasă. Și pe mine când m-ai întrebat dacă sunt de acord?

ㅤ— Am metodele mele de convingere. Te-am convins să mă iubești când nu rezistai nici să-mi vezi fața, fii sigură că o să te conving să fii soția mea!

ㅤAș fi rămas în camera asta pentru totdeauna, cu el. Dar știam că va veni momentul să ne trezim la realitate și să coborâm din lumea noastră înapoi la cea din jurul nostru. Lume în care ne uram și eram rivali. Lumea în care dacă  nu era așa, riscam să ne pierdem pe unul dintre noi pentru că în mod clar nu toți oamenii de care eram înconjurați voiau să vadă partea frumoasă a poveștii noastre. Nu asta le era de folos, ba chiar era o amenințare pentru lumea lor.

ㅤAdrian mi-a prins bărbia între degete și m-a forțat să mă uit drept în ochii lui albaștri. Simțea tensiunea care punea încet stăpânire pe mine și teama care pândea pe la colțuri. Nu voiam să-l pierd. Nu din nou, cel puțin.

ㅤ— O s-o scoatem la capăt, m-a asigurat și am încuviințat slab, îndoielnică.

ㅤ— Cum?

ㅤ— O să găsesc eu o cale.

ㅤM-am strâmbat nemulțumită și mi-am tras bărbia din degete lui. Am făcut doi pași în spate, forțând o distanță între noi, și am simțit cum greutatea de care mă eliberasem, revine pe umerii mei. Am luat aer în piept și m-am străduit să rămân stăpână pe mine, rugându-mă în același timp ca Adrian să rămână la fel după ce va auzi ce am de spus. Dar era varianta cea mai bună. Cea mai plauzibilă.

ㅤ— Trebuie să ne prefacem că nu s-a schimbat nimic.

ㅤAdrian a pufnit, arătându-și clar dezaprobul. Un gol mi se forma în piept.

ㅤ— Nici gând! Nu te las să umbli printre oamenii ăia!

ㅤ— Adrian! vocea mea ridicată l-a oprit. E singura cale, am subliniat, apropiindu-mă precaută de el. Nu putem avea tot ce ne dorim dacă nu luptăm. Spune-mi că vei lupta alături de mine, nu contra mea! vocea mi-a devenit imploratoare la final, iar focul din pupilele lui s-a stins.

ㅤA rămas nemișcat ceva timp, inspectând parchetul de pe jos, iar eu am tăcut. Inima mea mai bătea doar datorită speranței că Adrian nu mă va mai abandona. Cu fiecare minut scurs în așteptarea răspunsului său, mă agățam cu toată ființa de speranța aceea.

ㅤNu pleca din nou, Adrian.

ㅤPulsul mi-a încetinit când ochii lui s-au ridicat în ai mei. Citeam dezacordul și neputința din ochii lui, luptându-mă cu instinctul de a mă duce să-l iau în brațe. Voiam să-l strâng în brațe și să-i amintesc că de data asta nu e singur, suntem amândoi. Trebuia doar să mă lase să-l ajut și aveam să fac orice doar ca noi doi să câștigăm războiul ăsta, fără să-mi pese de altceva.

ㅤAm revenit la viață când a pornit spre mine cu pași clari și hotărâți. Mi-a prins ceafa și mi-a izbit buzele de ale lui, într-un sărut spontan, dezordonat și flămând. Îmi simțeam fiecare încheietură vibrând sub atingerea lui, îmi auzeam bătăile inimii atât de tare în cap că mă amețiseră. Dar nu voiam să se oprească vreodată.

ㅤ— Voi fi lângă tine pentru totdeauna, mi-a spus încet și sacadat după ce s-a desprins din sărut. Tu și eu împotriva tuturor, a replicat zâmbind și mi-a smuls un chicot.

ㅤ— Tu și eu împotriva tuturor, am repetat, prinzându-i obrajii în mâini și lipindu-mi fruntea de-a lui.

●●●

ㅤAm închis dosarul și l-am aruncat pe masă spre Iustin, apoi mi-am ațintit ochii în ai lui Fabian.

ㅤÎncă era îmbrăcat de parcă era un star rock'n roll blocat în anii 60 și încă avea misoginismul impregnat adânc în fiecare parte a fizionomiei sale. Mă dezgusta omul ăsta pâna în punctul în care nu-mi mai simțeam stomacul la cât de strâns era.

ㅤ— O să fie o problemă, l-am anunțat după tot ce citisem.

ㅤUna dintre fetele lui din casă, îmbrăcată sumar, ni s-a alăturat ca să-i lase o cană de cafea. M-am silit să nu mă strâmb când i-a mulțumit și i-a dat o palmă peste fese.

ㅤÎncă puțin.

ㅤOchii lui m-au cercetat, alături de ai lui Iustin. Stăteam la masă poate cu doi dintre cei mai mari criminali din România și nu mai simțeam teama de odinioară. Adrian îmi insuflase tot curajul lui și mie, îmi dăduse credința că pot face asta.

ㅤNoaptea pe care am petrecut-o împreună la balul acela încă era prezentă în mintea mea, chiar dacă trecuseră trei săptămâni. Trei săptămâni în care ne-am forțat să părem că ne urâm, că celălalt e cea mai oribilă persoană de pe Pământ când... de fapt... tot ce voiam era să adăpostim unul în brațele celuilalt. Dar ăsta era planul.

ㅤNimic nu s-a schimbat.

ㅤAm convenit de comun acord, după lungi insistențe din partea mea, că voi rămâne avocata clanului până când voi strânge destule dovezi ca să-i dărâmăm. Pentru asta aveam nevoie ca ei să se încreadă în mine, iar Fabian Brătianu era unul dintre cei mai neîncrezători oameni pe care-i cunoscusem în viața mea. Îl observam când mă analiza îndelung, așteptând un mic semn de trădare din partea mea.

ㅤNu eram un copil, știam că mai exista un fel foarte convingător prin care-l puteau opri pe Adrian din... ei bine, orice. Unul pe care nu mi-l spusese, dar de care eram conștientă. Puteau să mă omoare și nu într-un mod rapid și drăguț, iar Adrian ar fi fost prea distrus ca să mai poată lupta și să le creeze inconveniențe.

ㅤEram hotărâtă să nu las nimic să mă abată de la planul meu, mă mențineam perfect atentă și dedicată. Voiam să se termine totul mai repede, dar știam că nu va fi atât de simplu. Clanul Brătienilor secerau groază de decenii, construiseră un adevărat imperiu al infracțiunii. Păreau intangibili, omorâseră mulți oameni ca să ajungă mesajul ăsta cât mai departe și clar posibil.

ㅤ— De asta ești aici, să rezolvi problemele, mi-a amintit și mi-am menținut mina cât mai neutră.

ㅤDeveneam tot mai bună în acest joc al măștilor.

ㅤ— A întrecut măsura, i-am răspuns pe un ton echilibrat, sprijindu-mă în scaun. A bătut un polițist, i-am adus în vedere și buzele lui s-au strâmbat nemulțumite. Cunoști la fel de bine ca mine cât de aprigi sunt când e vorba de oamenii lor.

ㅤ— Pe dracu'! a dat cu pumnul în masă și s-a ridicat nervos, ducându-se în celălalt capăt al camerei.

ㅤIustin mi-a aruncat o privire încurajatoare, iar eu am înghițit în sec. Poate că nu îmi era frică cum îmi era odată de ei, dar izbucnirile lor bruște încă își făceau efectul asupra mea. Fabian era un om foarte iute la mânie și de fiecare dată când răbufnea, aveam senzația că o să mă strângă de gât.

ㅤ— Se pare că tu nu înțelegi, a venit în dreptul meu și sângele mi-a înghețat în vene. Nu-mi permit să pierd încă un om.

ㅤ— Atunci ar trebui să-i înveți să nu lovească polițiști!

ㅤOchii lui m-au fulgerat și restul cuvintelor mi-au rămas blocate în gât. În momente ca acesta îmi puneam întrebarea despre ce naiba fac. Îmi plăcea să spun despre mine că sunt o persoană inteligentă, cu mai mulți de doi neuroni și totuși mă puneam în pericol, venind în casa unui șef interlop care era înconjurată de zeci de matahale cărora le cântăreau brațele cât mine. Un om inteligent nu s-ar pune în postura sta, nu-i așa?

ㅤDar un om îndrăgostit ar face-o. Nodul din gât a devenit insuportabil și mă ardea când mintea mea strălucită considerase că era momentul să-mi ofere o explicație. Mă duelam cu propria minte și purtam un război rece cu Fabian, uneori mă îngrozesc și pe mine cu situațiile în care mă pun. Miraculos, încă eram întreagă la cap. Destul de întreagă ca să-i susțin privirea lui Fabian și să nu stric totul dintr-o prostie. Uram să primesc ordine, uram tonul pe care-l adopta Fabian când vorbea cu mine și privirile pe care mi le arunca. Uram totul, dar trebuia să accept că cu oamenii ca el, trebuia să mă conformez. Lui nu-i pasă dacă mă jignește și mai mult ca sigur nu-i pasă dacă va fi pus în postura să-mi facă rău.

ㅤNici n-ar fi clipit pentru că era gol pe interior. Ochii lui erau adânci și lipsiți de strălucirea tipică pe care o au oamenii. De la distanța asta, puteam distinge asemănările dintre el și Iustin. Aceeași duritate, același vid. Cei doi erau rude, știam asta datorită numelui lor de familie, dar am încremenit când am aflat că erau frați.

ㅤ— Crezi că te-am chemat ca să mă înveți cum să-mi fac meseria? Eu te învăț pe tine cum s-o faci? vocea lui devenea mai amenințătoare cu fiecare frază și am oftat ușor.

ㅤ— Nu, dar încerci s-o faci, m-am apărat și Fabian s-a îndepărtat într-un final de mine. Ți-am explicat în repetate rânduri că dacă vor lovi un polițist, îmi vor face și mie munca grea, dar și lor viața și mai grea.

ㅤPentru o secundă mi s-a părut că dă doi bani pe ce scot pe gură.

ㅤ— Ce e de făcut, atunci? m-a întrebat mai liniștit, după câteva momente de gândire.

ㅤAm suspinat și am simțit nevoia să mă ridic din scaun. Mi se părea că dă o altfel de greutate cuvintelor mele. L-am măsurat din ochi cu atenție și mi-am prins brațele la piept. După o perioadă, ajunsesem să înțeleg substraturile din propozițiile lor, iar acum Fabian nu mă întreba ce e legal de făcut. Nu știam cum să-i explic că dacă ar fi făcut orice ilegal ar fi înrăutățit situația pentru că poliția din România știa foarte bine cu cine avea de-a face, iar pentru oamenii lor erau în stare de orice. Mai punem și dorința arzândă să-i închidă pe toți din clanul lor după atâți ani de confruntări și umilințe pe care le-a provocat poliției. Erau persona non grata a tuturor forțelor legii din România.

ㅤ— Fabian, am replicat încet, testând apele în care înot. Înțeleg că este vărul tău, m-am prefăcut empatică și am făcut un pas în direcția lui. Crede-mă că-mi voi da silința să obțin cel mai bun rezultat pentru că asta mi-e slujba, dar vreau să înțelegi că este foarte posibil să nu-l pot salva de data asta.

ㅤIustin și-a pus mâinile în cap, vizibil afectat de veste. Fabian a încuviințat slab din cap cu resemnare și a oftat cu putere. Era incredibil cât de cruzi puteau fi cu alți oameni, dar cât de mult se iubeau ca familie. Drace, eu nici nu-mi amintesc cum o cheamă pe verișoara mea și n-am mai vorbit cu părinții mei din seara în care i-am întrebat despre bal, despre fratele meu nici nu are rost să mai spun. De când se mutase în Spania, tăiase aproape orice legătură cu noi. Văzându-i pe ei, niște criminali fără scrupule și moralitate, așa de legați și săritori, au trezit în mine un sentiment de melancolie, dar și unul mic de invidie. 

ㅤ— Cât?

ㅤFabian nu mai părea la fel de intimidant ca altă dată acum că aflase că un membru important din familie era posibil să fie închis. Mi-am coborât umerii și am răsuflat fără putere.

ㅤ— De la trei la șaisprezece ani.

ㅤAm tresărit când Fabian a aruncat cu paharul și sticla de tărie de pe masă, am privit cum se izbesc de peretele alb imaculat și se prefac în cioburi. A doborât servanta cu totul și a aruncat cu măsuța de lângă canapea, zdrobind-o. Fără să-mi dau seama, m-am apropiat tot mai mult de Iustin, aproape așezându-mă în poala lui.

ㅤI-am căutat timorată privirea cât timp fratele lui distrugea camera de zi, iar el mi-a prins antebrațul, masând delicat zona. Încerca să mă liniștească, vedeam asta în privirea lui. Fabian a continuat să-și verse nervii pe obiectele din cameră și să înjure, în timp ce Iustin a rămas lângă mine, rezervat și calm. Eram îngrozită și fascinată în același timp de reacțiile fiecăruia dintre ei și cât de diferite erau, aproape nu-mi venea să cred că Iustin era asasinul dintre ei doi.

ㅤDupă mai multe minute, Iustin s-a ridicat și m-am dat mai în spate, studiindu-l precaută, dar nu avea treabă cu mine. Mi-a făcut un semn din cap și am rămas locului, privindu-l cum se duce fără frică spre Fabian, urmând să-l imobilizeze în câteva secunde. Mi-am ascuns cu greu șocul pentru că Fabian era mai mare decât Iustin.

ㅤ— Ascultă-mă! i-a ordonat aspru cât îl ținea nemișcat, cu chipul înroșit. N-o să-i las să-i facă nimic lui Mădălin, mă auzi? O să am grijă de asta! Liniștește-te până nu-ți faci rău!

ㅤM-am uitat cu ochii bulbucați cum Fabian se lasă moale și dă din cap aprobator, dându-i fratelui lui garanția de care avea nevoie ca să-l elibereze. S-a întors spre el, și-au prins cefele în mâini și și-au lipit frunțile, rostind ceva ce nu puteam auzi și apoi s-au îmbrățișat cu putere.

ㅤAm rămas încremenită, neștiind ce ar trebui să spun sau să fac, nici măcar ce ar trebui să simt. Eram bulversată complet.

ㅤMi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul, stingherită, până când cei doi frați s-au răsucit spre mine și m-am prefăcut neafectată, de piatră. Adevărul era că mă încerca un sentiment bizar în piept, dar nu l-am băgat în seamă, ba chiar l-am îngropat cât să nu mai iasă la iveală vreodată. Nu puteam simți compasiune pentru niște criminali. Era împotriva tuturor principiilor mele, dar  părții mele umane nu părea să-i pese câtuși de puțin.

ㅤOrice urmă de milă a dispărut când trupul inert al Carlei mi-a ocupat retina.

ㅤOchii mei s-au unit cu ai lui Iustin și am rămas așa câteva momente, privindu-ne unul pe celălalt. Îmi dădea impresia că știa exact ce se învârtea în capul meu și instinctul de supraviețuire îmi dădea coate din ce în ce mai puternice să iasă la suprafață, dar l-am reținut. Trebuia să rămân calmă.

ㅤCând mi-am mutat privirea la Fabian, lucrurile erau complet diferite. Aici eu aveam impresia că știu ce se învârte în capul lui. Vedeam disperarea și frustrarea în figura lui, le-aș fi recunoscut oriunde și pe oricine. Știam ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, știam exact ce simte Fabian, iar el și-a dat seama de asta când și-a ferit privirea de parcă îi era rușine. Ideea de a se arăta vulnerabil îl indispunea la fel de tare precum vestea despre vărul lui.

ㅤA mormăit ceva indescifrabil și a părăsit camera, fără să-mi spună măcar un cuvânt. Era inutil oricum, nu puteam face o minune care să-l poată salva pe Mădălin și sinceră să fiu... nici nu voiam.

ㅤ— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta, mi-a vorbit atât de delicat că nu-mi venea să cred că el era bărbatul care tocmai își imobilizase fratele.

ㅤAm încuviințat scurt că este în regulă. Chiar era. Adică, bineînțeles, a fost șocant și poate chiar puțin traumatizant, dar înțelegeam perfect.

ㅤ— Ar trebui să plecăm, i-am spus moale și m-a aprobat, urmându-mă până la garaj.

ㅤGaraj unde se aflau pe puțin încă vreo șase mașini. Aflasem între timp că Fabian erau un împătimit al mașinilor și călătorea prin toată lumea pentru colecția lui care valora, cred eu, un miliard de euro. Nici măcar nu mi-i puteam imagina, iar el îi arunca pe un capriciu. Asta nu era nimic, am fost de-a dreptul dezgustată când am aflat că pasiunea lui pentru femei e similară și fetele care abia împlineau nouăsprezece ani erau slăbiciunea lui.

ㅤÎmi puneam de multe ori întrebarea cam cât de mult i se aseamănă Iustin și ce pasiuni ascundea de ochii tuturor, în mintea lui instabilă.

ㅤI-am zâmbit slab când mi-a deschis portiera. Mi-am imaginat în timp ce mă așezam ce zâmbet voi avea când vor fi cu toții după bare, întocmai cum plănuisem cu Adrian.

ㅤA început să conducă, lăsând radioul cu sonorul minim să umple liniștea dintre noi. Părea liniștit, impenetrabil, dar tensiunea din aer contrazicea totul. Era la fel de supărat ca Fabian doar că el știa să-și înfrâneze emoțiile mult mai bine, chiar să le pitească.

ㅤMi-am presat buzele, dându-mi seama că e un moment prielnic să mă apropii mai mult de el așa că am luat aer în piept și mi-am adunat tot curajul ca să-i vorbesc. Nu era omul lângă care să-ți scape vorbe nepotrivite, mai ales în starea actuală.

ㅤ— Îmi pare rău că nu pot face nimic, am început, mimând tristețea. Iustin mi-a aruncat o privire, însă n-a scos un sunet. Aș vrea să-l pot ajuta mai mult, dar în situația asta pot, mai degrabă, să lupt doar ca să primească cea mai mică pedeapsă.

ㅤ— Știm amândoi că nu dai doi bani pe soarta lui Mădălin.

ㅤ— Ai dreptate, am recunoscut când i-am simțit privirea grea și am înghițit în sec. Nu de el îmi pasă, am încheiat și m-am asigurat că-i evit privirea.

ㅤCând am văzut cu coada ochiului micul surâs de pe buzele lui, am dansat în sinea mea. Picase în capcana mea sau cel puțin, speram asta.

ㅤ— O să continuați să-mi supravegheați casa? am întrebat când a parcat pe aleea casei mele.

ㅤIustin m-a observat tăcut câteva momente, apoi a zâmbit relaxat.

ㅤ— De ce, ai de gând să faci o prostie?

ㅤAm eliberat un râs fals și am clătinat din cap, privindu-l urât. Un oftat adânc mi-a părăsit plămânii și mi-am pus mâna pe portieră.

ㅤ— Ne vedem la proces, Iustin, l-am salutat și am coborât, știind că nu o voi putea scoate la capăt cu ei.

ㅤN-am să mint, era destul de dificil să lucrez pe la spatele lor când ei erau cu ochii pe mine aproape mereu. Trebuia să mă aștept la asta când am acceptat planul.

ㅤIustin a ieșit din mașină, dar nu s-a îndepărtat de portiera lui. Mâinile lui s-au trântit pe mașină și ochii lui m-au privit neîntrerupți după ce m-am oprit din mers și m-am întors spre el. Pulsul mi-a accelerat fără motiv.

ㅤ— O să le spun să nu vină în noaptea asta, m-a anunțat și mi-a smuls un zâmbet.

ㅤObținusem ceea ce îmi doream sau doar o zicea ca să mă încerce? Nu mă puteam încrede în cuvintele lui, nici în el. Aș fi fost o idioată dacă aș fi luat vorbele lui în serios.

ㅤ— Mulțumesc, am spus după ce am încuviințat, apoi i-am întors spatele.

ㅤAm auzit în urma mea cum motorul mașinii lui a pornit și a plecat, brusc mă simțeam mult mai liniștită. Prezența lui îmi activa corpul și creierul în feluri pe care nici nu le pot descrie, dar niciunul nu este de bine. Simțeam anxietate, panică și teamă deodată; eram în alertă permanentă și era al naibii de obositor.

ㅤMi-am aruncat cheile în bolul de pe măsuța înaltă de lângă ușa și am lăsat un oftat eliberator să iasă, simțeam cum tensiunea îmi părăsește corpul și nu mai eram nevoită să număr fiecare respirație pe care o scoteam. Mi-am mișcat încet capul în mai multe direcții, auzindu-l cum trosnește și am expirat iarăși. Fusesem astăzi doar în compania fraților Brătianu, dar mă simțeam de parcă am fost să sap pe câmp. Mă secaseră de orice putere.

ㅤTelefonul mi-a bâzâit în buzunar după ce m-am delectat cu un pahar de apă rece și inima mea a început să bată cu entuziasm. Un zâmbet tâmp mi-a apărut pe chip când am citit o oră trimisă de un număr necunoscut, fără alte specificații, dar nici nu era nevoie. Știam prea bine unde trebuie să mă duc și cine este persoana din spatele numărului.

ㅤM-am grăbit la etaj unde m-am schimbat în haine mai lejere și am așteptat să se întunece cât se poate de mult.

ㅤAm parcurs sufrageria de mai multe ori când am coborât, dintr-un colț în altul, bătând cu telefonul în mână nerăbdătoare. Minutele parcă se scurgeau cu încetinitorul în ciuda mea, fără să le pese de starea mea. Trecuse prea mult timp de când îl văzusem pe Adrian și puteam fi naturală, dar trebuia să fim precauți și să nu lăsăm sentimentele noastre să ne umbrească logica, oricât de chinuitor era. Nu puteam risca să-l pierd, nu-mi păsa de altceva. Nu voiam să pierd și mai mult timp fără el, deja ni se furase prea mult.  

ㅤCând am decis că era ora optimă de plecare, am lăsat o veioză aprinsă și televizorul pornit ca după să mă îndrept spre curtea din spatele casei, fără să aprind luminile de pe terasă. Am luat-o agale printre obstacole și m-am strecurat ca o agentă secretă până la o străduță alăturată, asigurându-mă constant că nu este nimeni pe urmele mele. După cinci minute de mers, am ajuns la destinație și am intrat într-un suflet.

ㅤInima îmi făcea tumbe și tot corpul meu a prins viață când i-am distins zâmbetul și ochii albaștri datorită luminii lunii. Nu a fost niciodată mai frumos.

ㅤN-am apucat să scot un sunet, căci Adrian a pornit decis spre mine, capturându-mi buzele cu ale sale într-un sărut plin de dor. Totul începuse să se învârtă în jurul meu, iar mâinile și sărutarea lui erau singurele care mă ancorau pe pământ.

ㅤ— Am vrut să fac asta toată ziua, mi-a mărturisit după ce ne-am despărțit și am surâs.

ㅤMi-am lipit fruntea de-a lui, ascultând cum bătăile inimii mele îmi sparg timpanele, dar nu-mi păsa. Voiam tot ce aveam acum pentru totdeauna.

ㅤ— Aveam nevoie de asta, am spus, privindu-i captivată ochii ce păreau că sclipesc.

ㅤ— A fost o zi grea?

ㅤAm zâmbit și m-am depărtat de el suficient să-i prind obrajii în mâini.

ㅤ— Nici n-ai idee, dar nu mai contează acum, i-am răspuns și l-am îmbrățișat, lipindu-mi capul de pieptul lui ca bătăile inimii lui să le calmeze pe ale mele, în timp ce mirosul lui de parfum masculin amestecat cu tutun îmi invada fiecare simț. Totul devine ușor când ești lângă mine.

ㅤMi-am închis ochii când buzele lui mi-au sărutat creștetul, deschizându-i când degetele lui mi-au ridicat bărbia și m-au forțat să mă uit direct în ochii lui.

ㅤ— Povestește-mi, mi-a cerut și am aprobat slab din cap.

ㅤI-am relatat totul fără să scap vreun amănunt, iar el m-a ascultat cu atenție fără să-mi dea vreun semn că se plictisește, din contră. Părea dornic să mă asculte la nesfârșit, indiferent de ce scoteam pe gură, iar mie-mi plăcea să vorbesc cu el. Puteam să mă descarc, știind că voi găsi înțelegere. Era reconfortant să am pe cineva la care să fug de fiecare dată când viața devenea grea. Cineva căruia îi păsa sincer și mă iubea. Se citea atât de clar pe chipul și în ochii lui de îmi puneam întrebarea cum am putut să cred altceva când răspunsul era chiar în fața mea, extrem de evident.

ㅤ— Cu Mădălin închis, ne vom apropia semnificativ de scopul final, mi-a zis după ce am terminat tot ce aveam de spus și după ce-mi povestise și el partea lui. Dacă-l voi convinge să vorbească, se va încheia rapid.

ㅤAm clătinat vehementă din cap, amintindu-mi foarte clar ce văzusem azi.

ㅤ— Nu va vorbi niciodată, nu-și va trăda niciodată familia. Țin mai mult unii la ceilalți decât lasă să se vadă.

ㅤ— Ai fi surprinsă să vezi cât de mult schimbă închisoarea un om. Va fi dificil, nu zic că nu, dar mă voi asigura că va ceda.

ㅤMi-am arcuit o sprânceană și l-am cercetat cu atenție. În capul meu se creau mii de scenarii în care nu voiam să-l văd vreodată pe Adrian.

ㅤ— Și cum vei face asta?

ㅤMi-a zâmbit cald, atingându-mi delicat obrazul. Locul a început imediat să se simtă în flăcări.

ㅤ— Eu personal nu pot face nimic, dar pot face să aibă o viață foarte grea în închisoare. Nevoia îl va face să vină el singur la mine, ai să vezi. Ai încredere în mine, nu?

ㅤAm pufnit, simțindu-mi inima strânsă ghem. Era un plan destul de bun, dar nu mă puteam abține să nu mă gândesc la ce ar face rudele lui ca să se răzbune. Uram să-l știu și în cel mai mic pericol pe Adrian.

ㅤ— Ți-aș încredința viața mea. Zic că e destul, nu?

ㅤRâsul lui mi-a topit gheața rămasă în jurul inimii.

ㅤ— Este deja a mea, mi-a amintit sigur pe el și l-am privit intrigată. Fiecare parte din tine îmi aparține, tu ești a mea. Sau ai uitat deja, e nevoie să-ți împrospătez memoria?

ㅤAm râs, aruncându-i o privire sfidătoare. Siguranța din vocea lui îmi făcea picioarele să se simtă inutile. Nu cred că este normal așa ceva, dar cine sunt eu să-mi dau cu părerea?

ㅤ— Dar tu? l-am întrebat înapoi. Tu ești al meu, mi-ai încredința viața ta?

ㅤA pufnit amuzat, iar strânsoarea din jurul meu a devenit mai fermă. Ochii lui căpătaseră subtonuri cenușii acum și îmi brăzdau fața cu undele pe care le emiteau, îmi intrau sub piele și îmi transmiteau fiori în tot corpul.

ㅤ— Sunt doar al tău din clipa în care ochii tăi m-au observat pentru prima dată. Sunt atât de al tău că nu mai exist când tu nu ești.

ㅤMi-am plimbat privirea între ochii lui, simțindu-mi inima mai plină decât niciodată. Toate crăpăturile care se aflau pe ea au început să se astupe și putea să bată din nou la forța ei maximă, doar pentru el.

ㅤMi-am întins capul și i-am cuprins buzele cu ale mele, sărutându-le lent și tandru, hrănindu-mi dependența fără să mă gândesc la cât de tare voi tânji după el când voi pleca. 

ㅤ— Vom reuși să facem asta, nu?

ㅤ— Cu tine lângă mine pot face și imposibilul posibil, Emma, m-a reasigurat, aducându-mi din nou zâmbetul pe față. Vom reuși, nu-ți face griji, a spus categoric, strângându-mi mâinile la pieptul lui, fără să mă scape din privire. Tu și eu împotriva tuturor, da?

ㅤ— Tu și eu împotriva tuturor, am repetat, simțind cum cedez când zâmbetul lui a ieșit la iveală în toată splendoarea și m-a făcut să realizez că-l iubesc pe omul ăsta mai mult decât oricând.

Primul capitol pe anul nou, sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
TikTok - authorclauurux
Instagram - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei!