ㅤㅤCapsatorul folosit de Oana îmi zgâria timpanele și nu eram sigură cât mai puteam rezista în acest fel. Bănuiam că o făcea intenționat. Mă pedepsea. O făcea pentru că dispărusem două zile, două zile în care și-a făcut mii de griji pentru mine. Dar eram bine. Cel puțin așa mă mințeam.

ㅤㅤNoaptea pe care Adrian a dormit-o la mine a lăsat urme adânci în relația dintre noi, și așa instabilă. Mă simțeam în derivă și n-aveam nimic de care să mă apuc ca să rămân pe loc. Cum aș fi putut s-o fac? N-am primit nici măcar două secunde în care să respir. S-au întâmplat prea multe în prea puțin timp.

ㅤㅤCând am oftat, Oana s-a oprit din lucru și și-a ațintit ochii asupra mea, dar am evitat să-i susțin privirea. Nu puteam să-i spun nimic din ce am trăit. Cum puteam să-i spun celei mai bune prietene a mea că am fost amenințată cu moartea, iar bărbatul care m-a rănit în cel mai dur mod a jurat să mă protejeze? Suna la fel de nebunesc pe cât era.

ㅤㅤ— N-am nevoie de alte predici, i-am tăiat-o când verdele din pupilele ei a căpătat noi semnificații.

ㅤㅤ— Bun, a răspuns tăioasă și s-a ridicat, trântind capsatorul pe suprafața biroului, producând un sunet infernal. Pentru că n-am nimic să-ți spun! a replicat acidă și a scăpat din spatele biroului improvizat ce încă se afla aici, ieșind țanțoșă din încăpere.

ㅤㅤAm rămas nemișcată, incapabilă să pricep ce tocmai s-a întâmplat. Știam că era supărată, dar nu credeam că era atât de furioasă.

ㅤㅤAnalizam ușa pe care a plecat când un val de tensiune m-a luat pe neașteptate și am simțit nevoia să mă ancorez în scaun ca să nu-mi pierd contactul cu realitatea, spatele aproape că mi se îmbinase cu pielea scaunului și-i distingeam fiecare parte componentă din care era alcătuit pe dinăuntru. Dar nu mă ajuta. Nu alunga sentimentul care mă încerca fără să-mi fi dat un avertisment înainte. Conștientizam bomba care zăcea în mine și era pe punctul de a exploda, fără ca nimeni să fie capabil s-o dezamorseze la timp. Nu știam cât voi mai putea face asta. Nu știam cât voi mai putea să îndur din tot amalgamul de emoții care voiau să mă termine de-a binelea. Și, totuși, iată-mă, nu făceam absolut nimic ca să mă ajut să ies din asta. Tot ceea ce făceam era să mă ascund. Mă ascundeam de Oana. Mă ascundeam de Adrian. Mă ascundeam de mine. Mă ascundeam de ce simt. Am obosit să mă ascund. Am obosit să simt.

ㅤㅤTrăiam fiecare zi în așteptarea unei clipe care avea să facă bomba să explodeze. Dar așteptam în zadar, pentru că acea clipa nu părea să sosească. Probabil n-o va face niciodată. Probabil, voi dispărea înainte ca ea să explodeze și atunci nu va rămâne nimic din mine care să se împrăștie datorită ei. Atunci, ar fi inutilă. Atunci, s-ar dovedi că mi-a făcut viața mizerabilă fără niciun scop pentru că Adrian o să mă distrugă cu mult înainte ca ea să încerce măcar.

ㅤㅤMi-am strâns ochii cu putere și mi-am alungat din minte toate gândurile oribile. Am obosit să gândesc.

ㅤㅤBlonda s-a întors senină, dar s-a oprit lângă ușă după ce a închis-o. Ea se uita la mine, simțeam asta. Senzația ochilor ei nu putea fi confundată cu nimic. Eu mă uitam în direcția ei, dar nu mă uitam la ea, mă uitam prin ea și Oana înțelegea asta. Înțelegea furtuna din mintea mea fără să fie nevoie s-o articulez în cuvinte. Înțelegea că mă pierd și nu puteam opri asta. Nu știam cum să opresc asta.

ㅤㅤTe iubesc atât de mult, încât te las să pleci. Te eliberez de mine, cuvintele lui săpau din nou în inima mea, cât de adânc puteau. Dezvăluiau șanțurile pe care mi le-a provocat plecarea lui și pe care m-am chinuit să le astup. Făceau asta cu atât de multă ușurință, de parcă efortul meu nu a contat. Gâtul mi s-a uscat și părea că totul în jurul meu era cuprins de flăcări. Nu, greșesc. Eu eram cea care era cuprinsă de flăcări.

ㅤㅤCând am ridicat privirea, terifiată de sentimentele care preluau controlul asupra mea, Oana nu a ezitat nicio secundă. A renunțat la orice orgoliu prostesc avea înainte și a venit lângă mine, aplecându-se la nivelul meu. Când am văzut-o la genunchii mei, susținându-mi stupefiată privirea, simțeam că pierd controlul. Pentru două secunde, nu am mai gândit. M-am aruncat în brațele pe care le-a deschis pentru mine și am început să plâng puternic, vărsând toate lucrurile pe care nu le puteam rosti cu voce tare prin fiecare lacrimă.

ㅤㅤOana mă ținea ferm în strânsoarea brațelor ei, fără să se destabilizeze vreun milimetru. Deși, stătea ghemuită pe tocuri, iar eu tremuram în îmbrățișarea ei din cauza plânsului. Oana era ca un stâlp de susținere. Oana era stâlpul meu de susținere.

ㅤㅤNu a scos niciun sunet, oricât de tulburată trebuia să fie de starea mea, și aștepta să mă liniștesc, fără să slăbească brațele din jurul meu. Nu exprima părerea de rău pe care o simțea că a avut dreptate încă o dată. Nu exprima ura pe care o simțea pentru Adrian. Ea doar mă ținea și mă lăsa să-i plâng pe umăr fără să-i pese dacă-i voi păta bluza, albă și elegantă, preferată. Nu dădea doi bani pe asta, ea dădea doi bani pe mine. Mă iubea și simțeam asta, mai mult decât niciodată. Iar eu o iubeam și mai mult. Mai mult decât niciodată.

ㅤㅤNu știu ce faptă bună am făcut în viața asta sau în cele anterioare de a fost adusă în calea mea. Chiar și așa, cu toate toanele ei, cu firea ei tenace, uneori enervantă... cu toate astea, ea a fost mereu aici. Întotdeauna lângă mine. Indiferent de orice. Aș vrea să pot găsi o cale să-mi arăt recunoștința pentru asta. Măcar puțin.

ㅤㅤS-a mișcat abia atunci când suspinele mele nu mai predominau camera, iar eu am părăsit brațele ei protectoare. Cred că o dureau picioarele îngrozitor. Dacă mă străduiam, puteam auzi cum gleznele ei plâng, chiar mai tare decât mine, dar nu a spus nimic despre asta. Nu afișa nici măcar o grimasă pe chipul ce-i părea de porțelan. Mă privea blând, cu un zâmbet amărât pe buze. Aștepta o lămurire despre ce a fost asta, dar nici măcar eu nu știam... habar n-aveam ce se întâmplă cu mine.

ㅤㅤTăcerea domina și apăsa atât de tare în încăpere că aerul devenise chiar mai greu, dar nu la fel de greu precum îmi era s-o privesc în ochi și să nu fiu în stare să scot două cuvinte.

ㅤㅤAm oftat zgomotos și nici n-am încercat să vorbesc, orice sunet mi-ar rămâne blocat în gât. Mi-am șters obrajii cu grijă, rugându-mă în gând să nu arăt ca un raton. Oana m-a asigurat din priviri că totul e în regulă, cel puțin cu fața mea. Se pare că banii aruncați pe rimelul rezistent la apă s-au meritat.

ㅤㅤM-am rezemat din nou de scaun, de data asta cu dorința de a deveni una cu el. Oana nu zicea nimic, a ocolit biroul și s-a așezat pe un scaun din fața lui. Știam că aștepta un răspuns. Drace, și eu așteptam unul, dar habar n-aveam de ce și pentru ce anume. Suntem amândouă prizoniere unei așteptări zadarnice.

ㅤㅤ— M-am pregătit pentru momentul ăsta ani întregi, știi? am început să explic și și-a presat buzele compătimitor. Eram pregătită pentru momentul în care se va întoarce și-mi va spune că n-am însemnat nimic, că nu m-a iubit și totul a fost doar o simplă joacă pentru el. L-am urât pentru asta. Eram pregătită să-l urăsc, cuvintele au țâșnit din mine fără să le pot opri, de parcă abia așteptau momentul să evadeze din celula pe care am construit-o pentru ele, undeva în spatele minții mele.

ㅤㅤOchii mi s-au înlăcrimat iar când am regăsit privirea Oanei.

ㅤㅤ— Nu eram pregătită pentru momentul în care se va întoarce și-mi va mărturisi că a fost cea mai grea alegere din viața lui și va rămâne cel mai mare regret al său. Nu eram pregătită să-mi spună că m-a iubit și încă mă iubește, ba chiar nu va înceta niciodată să mă iubească. Nu eram pregătită să urăsc un om care mă iubește. Cum să-l urăsc acum, Oana, când mă uit în ochii lui și recunosc bărbatul de care m-am îndrăgostit nebunește? Cum?

ㅤㅤOana și-a strâns ochii, de parcă mărturisirea mea o rănea fizic. Clătină domol din cap și suspină cu zgomot, punându-și mâinile — unite, într-un pumn — pe suprafața biroului dinaintea noastră. Privirea ei fixă veni ca o piatră în stomacul meu. Oana nu se mai juca, era foarte serioasă.

ㅤㅤ— Îmi închipui cât de greu îți este, Emma. Îmi pot da seama cât de imposibil ți se pare. Dacă nu-l poți urî, nu te forța s-o faci pentru că te vei răni pe tine, dar... nici nu-l iubi. Nu uita că acest bărbat, de care te-ai îndrăgostit nebunește, a plecat fără să aibă decența să-ți spună în față. Nu-l poți urî, dar nu poți nici uita. Și, nu poți iubi un om care te-a părăsit fără nicio ezitare. Iubirea asta ți-ar face doar rău. Foarte mult rău.

ㅤㅤAm acceptat verdictul cu o încuviințare a capului și mi-am eliberat plămânii de aerul tensionat. Avea dreptate, nu puteam uita. Nu puteam uita și nu-l puteam ierta, dar nici nu-l puteam urî. Nu eram în stare să fac nimic în privința lui. Eram descumpănită.

ㅤㅤMi-a zâmbit cu blândețe și s-a aplecat peste birou, prinzându-mi o mână pe care a strâns-o cu putere. Oana voia să mă sprijine. I-am zâmbit înapoi doar pentru că mă simțeam nevoită. Nu mai era nimic care să poată fi sprijinit și nu-mi venea nici să zâmbesc. Îmi venea să plâng, îmi venea să urlu.

●●●

ㅤㅤA revenit la treaba ei, după ce s-a asigurat că sunt cu adevărat în regulă, iar eu m-am prefăcut că am revenit la a mea. Am ales să nu suflu o vorbă despre Iustin și mesajul lui, deși Oana aflase de moartea Carlei de la știri și i se păruse ciudat modul în care a ucis-o. Oana nu era proastă. Știa, fără să-i spun eu, că e mâna lui Iustin. Din fericire, doar atât.

ㅤㅤMă prefăceam ocupată cu dosarul și mă jucam cu stiloul, balansându-l, agitată, în mână și citeam câteva rânduri care nu-mi rămâneam în cap nicicum, oricât le reciteam. Mintea mea era prea îndârjită să-mi provoace rău ca să mă lase să lucrez. Cadavrul Carlei mi-a revenit în fața ochilor, împreună cu noaptea petrecută cu Adrian. Ca un film, dar un film nu ți-ar putea reda sentimente atât de profunde. Marcante. Destabilizante.

ㅤㅤ— Mă duc la baie, am anunțat-o când ochii ei alarmați au căzut asupra mea în secunda în care m-am ridicat.

ㅤㅤA aprobat cu o înclinare a capului și păstră același zâmbet plin de milă pe care-l uram. Nu eram o victimă și uram să fiu tratată ca una. Sau mai rău, să mă trateze ca pe un obiect fragil, ce se poate sparge la cea mai mică atingere. Nu eram fragilă, nu voi fi niciodată. Eram doar umană. Și ca pentru orice om, unele sentimentele sunt prea intense ca să le fac față imediat. Dar le făceam față. Treceam prin ele. Înotam împotriva curentului dacă era nevoie.

ㅤㅤAm parcurs holul și m-am salutat din priviri cu șeful meu, Ciprian, care era mai preocupat de discuția pe care o purta cu alt angajat. Slavă Domnului! Am învățat în cei doi ani de când lucram că cu cât interacționam mai puțin, cu atât ne înțelegeam mai bine.

ㅤㅤUșa de la baie căpătă o aură aurie în ochii mei când mi-a ieșit în cale, de parcă un înger salvator mă aștepta de după ea și am grăbit pasul. Viteza cu care mă deplasam înlătura orice risc de a fi oprită de vreunul din colegii mei, dornici de conversație.

ㅤㅤAm intrat și am răsuflat de ușurare. Baia era goală și reușisem să ajung în protecția ei fără să mă bag în nicio situație socială nedorită. Acum mă ascund și de colegii mei. Am pufnit cu proaspătă iritare, provocată de nimeni alta decât eu însămi. Mi-am mutat șuvițele de păr ce-mi stăteau în ochi și am rămas atentă în oglinda dinaintea mea, ca o persoană hipnotizată. Măcar acum eram sigură că machiajul a rezistat eroic, păcat că ochii mei roșii mă făceau să par o dependentă de iarbă. Mai bine că Ciprian nu-mi acordase o imensă atenție. Arătam ridicol, mă simțeam ridicol și eram ridicolă. Continuam să mă consum pentru un trecut ce trebuia să fie deja îndepărtat, aproape de antichitate. Chiar de inexistență.

ㅤㅤMă forțam să nu mai gândesc absolut nimic și am pornit robinetul spre cea mai rece apă. Mi-am spălat mâinile, nebăgând în seamă disconfortul, și când au devenit suficient de reci, mi le-am așezat pe ceafă, apoi pe gât. Flăcările ce simțeam că mă cuprind, se stinseseră complet, un val de relaxare venind asupra mea. Mi-am unit ochii cu cei din reflexie și mă judecam singură, apoi mă certam prin priviri pentru nonsensul acesta. Ba chiar, mă convingeam că era doar un episod. Un episod care s-a terminat și nu va mai reveni niciodată. Un gol mi s-a format în stomac când privirea mi-a căzut asupra colierului din jurul gâtului meu, ce a făcut tot efortul meu, de a mă liniști, inutil.

ㅤㅤIritată, mi-am retras mâinile de pe propriul corp, mai ales din zona colierului, de parcă eram murdară. Le-am sprijinit de chiuvetă. Era de-a dreptul stupid. Trebuia să mă opresc. Trebuia.

ㅤㅤM-am redresat de îndată ce am auzit ușa și m-am prefăcut că-mi aranjez părul când o colegă s-a strecurat înăuntru, făcându-și chipul palid și zâmbitor vizibil în oglindă. Am salutat-o înapoi cu un zâmbet și a fost suficient pentru ea. A intrat într-una din toalete și mi-a lăsat înșelătoarea senzație de intimitate.

ㅤㅤMi-am mai aruncat o privire severă în oglindă și am părăsit baia, pregătită să mă întorc la tortura mea zilnică. M-am oprit la jumătatea holului când l-am văzut pe Marius cum intră în biroul meu și nu m-am mai putut convinge să mă mișc. Nu voiam să vorbesc cu el. Nu voiam să vorbesc cu nimeni.

ㅤㅤAm citit ceasul de la mână și un zâmbet slab mi s-a format. Era ora prânzului. Puteam să ies pentru câteva ore și să evadez din iadul ăsta. Asta am și făcut, fără să mă gândesc de două ori.

ㅤㅤO senzația de pace m-a acaparat, imediat ce m-am îndepărtat de locul meu de muncă și oamenii din el. Am comandat o cafea de la o rulotă ce mi se părea cam suspectă, dar era prea târziu să anulez comanda. Am luat-o zâmbind din politețe și am plecat spre cel mai apropiat parc. Am mulțumit sfinților că parcul acela era foarte departe și nu exista absolut nicio șansă să dau iar peste acel om.

ㅤㅤAm parcurs aleea parcului ce părea cam abandonat și am ocupat prima bancă pe care am văzut-o. Priveam în jurul meu și un fior rece mi-a trecut pe ceafă. Era foarte pustiu și știu că înainte era tot ce-mi doream, dar atât de multă liniște oferea o energie neliniștitoare, sinistră. Cu toate astea, am alungat din minte orice gând și am sorbit câteva guri din cafea, bucurându-mă de adierea slabă a vântului. Până la urmă, nu era atât de rău.

ㅤㅤAm închis ochii când vântul prinsese putere și-mi muta brutal șuvițele părului de pe față, savuram clipa chiar daca mi se făcuse frig.

ㅤㅤAm oftat ușor când rafala s-a oprit și a reluat ritmul anterior, apoi am înghețat când banca pe care stăteam a scârțâit. Pot să jur că nu m-am mișcat un centimetru. Inima mi s-a oprit când am auzit respirația celui de lângă mine și am început să-mi spun rugăciuni în minte. Doamne, sper să nu fie un criminal în serie!

ㅤㅤAm deschis ochii, ușor buimăcită și am împietrit când privirea paralizantă și rânjetul de diavol al lui Iustin erau îndreptate doar la mine. Am început să strâng mai tare, fără să vreau, paharul în mâini. Am înghițit în sec și-l priveam precaută. Doamne, încă mă ai pe lista celor blocați?

ㅤㅤPe urmă, am făcut ce ar fi făcut orice om normal cu un minim instinct de supraviețuire... m-am ridicat să plec. Iustin nu a fost de aceeași părere cu mine. Mi-a prins antebrațul ca un clește și am tresărit puțin la vederea mâinii lui pe mine, inima mea începuse să se zbată în piept. M-a îndemnat fără niciun cuvânt să-mi reiau locul, doar cu presiunea mâinii sale pe a mea și am ascultat. Ce altceva puteam face? Dacă fugeam, m-ar fi prins în două mișcări. Era mult mai atletic decât mine și înjuram în gând că n-am mers la sală mai des.

ㅤㅤ— Ești o femeie foarte ciudată, avocato, a spus-o pe un ton ce părea sincer și încercam să păstrez o mină neutră, în pofida disprețului pe care-l simțeam.

ㅤㅤNu a rostit nimic în plus, dar ochii lui închiși la culoare preluaseră cuvântul și mi-au comunicat clar de ce se afla aici. Gâtul mi s-a uscat considerabil.

ㅤㅤ— Știu ce ai făcut, Iustin, l-am anunțat cu o stăpânire de sine înfricoșătoare și mi-a zâmbit rece, țintuindu-mă de bancă cu ochii săi ce păreau mult mai pătrunzători. Mai ales, știu ce ai vrut să-mi transmiți, am adăugat cu vocea ceva mai instabilă și interesul lui crescu considerabil. Te-am înțeles, nu e nevoie să mă urmărești și să încerci să mă sperii.

ㅤㅤA râs înfundat, apoi s-a întors complet spre mine. Inima îmi picase undeva în genunchi, iar nivelul adrenalinei mele creștea alarmant de mult. Nu voiam să mor. În mod sigur, nu voiam să mor pe o bancă într-un parc pustiu.

ㅤㅤ— Crezi că vreau să te sperii?

ㅤㅤMi-am simțit gâtul deranjant de uscat și abia mai puteam să-i susțin privirea. Începeam să văd criminalul de care fugise Carla și sângele mi-a înghețat în vine când corpul ei inert mi-a ocupat retina, alăturat de imaginea bărbatului din fața mea. Acum câteva zile a omorât o persoană, iar acum era lângă mine pe bancă și râdea. Ce fel de dreptate era asta?

ㅤㅤ— Eu nu cred nimic și nu știu nimic, l-am asigurat că nu voi vorbi și a zâmbit mulțumit, cu o amenințare ascunsă în pupile ce nu mă lăsa să mă liniștesc.

ㅤㅤNici nu trebuia s-o fac. Eram lângă omul care mă amenințase cu moartea, la naiba!

ㅤㅤ— Atunci e cazul să plec. În fond, am trecut doar să te salut, a spus și m-am abținut să răsuflu ușurată când s-a ridicat de pe bancă. Nu cred că ar trebui să ți-o spun eu, dar ar trebui să ai grijă pe unde mergi. O femeie ca tine, singură într-un loc atât de gol, atrage foarte mulți oameni periculoși care ar profita de asta, primeam amenințările lui subtile cu un zâmbet încordat pe față și simțeam cum un gol mi se formează în stomac când un rânjet diavolesc a apărut pe chipul lui.

ㅤㅤ— Mulțumesc, m-am chinuit să scuip cuvintele când uscăciunea gâtului nu-mi mai permitea să vorbesc.

ㅤㅤ— Pe curând, domnișoară avocată, mi-a spus cu subînțeles și s-a făcut nevăzut înainte să-i dau un răspuns.

ㅤㅤAm rămas paralizată când m-a lăsat singură și priveam absentă conținutul din paharul aflat în mâna mea. M-am liniștit când pericolul părea să fi trecut și am început să mă întreb dacă nu cumva a fost imaginația mea. Dar nu. A fost real. Iustin a fost chiar aici, lângă mine, altfel mâinile mele n-ar fi avut tremurul slab pe care-l aveau. Altfel, inima mea n-ar fi continuat să se agite. Gândul că i-a fost atât de ușor să mă găsească și să mă prindă singură, mi-a făcut pielea de găină. Dacă voia, eram moartă acum, iar Carla m-ar fi așteptat pe lumea dincolo ca să mă trimită în iad.

ㅤㅤUn alt gând, fugitiv și de neînțeles, mi-a trecut prin cap și mi-a oprit inima, înainte să explodeze. Adrian. Era imposibil ca Iustin să fi trecut doar pe la mine.

ㅤㅤM-am ridicat timorată și aproape că am alergat înapoi spre firmă, unde am dat buzna înăuntru și am mers țintă în biroul meu. Căutam telefonul disperată și cuprinsă de panică, încât abia realizasem că Oana și biroul ei provizoriu nu mai erau aici. Probabil Ciprian îi dăduse biroul ei. Mai bine, aș fi îngrozit-o dacă mă vedea în halul ăsta.

ㅤㅤAm găsit telefonul și am apelat numărul lui Adrian, plimbându-mă dintr-un colț în altul până avea să răspundă. Am repetat mișcarea de câteva ori, căci nemernicul n-o făcea și simțeam că înnebunesc la gândul că Iustin i-ar fi putut face ceva.

ㅤㅤTot nimic. Am strâns telefonul în mână și abia m-am reținut să nu-l arunc. Dacă Iustin nu-l omorâse, aveam s-o fac eu!

ㅤㅤAm pufăit nervoasă pe nări și am apucat grăbită geanta. Poate că exageram și Adrian era bine mersi, dar nu puteam să zac acolo cu milioane de gânduri până se decidea el că e timpul să-mi răspundă. Înnebuneam destul, și așa, din cauza lui!

ㅤㅤM-am îndreptat spre mașină și speram să-l găsesc la biroul care era notat undeva în dosarul lui Iustin. Am pornit în trombă, pregătită să fac alea patruzeci de minute, douăzeci. Totuși, speram să fie doar paranoia mea. Sau poate că plecase fără să mă anunțe, n-ar fi prima și nici ultima oară. Am răsuflat agasată și am apăsat accelerația. Clar, o să-l omor!

ㅤㅤM-am surprins și pe mine cu parcarea perfectă făcută din prima, dar n-am stat să mă bucur de clipă că mă grăbeam să ajung la ticălos. Am intrat în clădire și am pășit apăsat de a răsunat tot holul în urma mea, iar cei câțiva oameni mă priveau ca pe o dementă. Nu-mi păsa.

ㅤㅤAm văzut numele lui inscripționat pe o plăcuță aurie ce stătea mândră pe o ușă și un rânjet născut din furie a răsărit pe buzele mele. Am intrat valvârtej înăuntru și ușa s-a lovit violent de opritor, iar cei aflați în încăpere au tresărit luați prin surprindere. Toți, în afară de unul.

ㅤㅤL-am văzut de partea cealaltă a biroului, blocat asupra unui dosar pe care refuza să-l lase din mână ca să mă privească. Măcar știam că era bine. Avea și clienți. Avea. Cei doi oameni în plus s-au scuzat și ne-au lăsat un moment de intimitate, închizând bine ușa în urma lor.

ㅤㅤAdrian tot refuza să-și ridice privirea, de parcă era prins într-o transă. Cred că se convingea singur că e real ce se întâmplă și eu chiar mă aflu aici. Eram ultima persoană la care se aștepta să dea iama în biroul lui. Un birou drăguț și sofisticat, acum că-l observasem în treacăt, dar nu dădeam doi bani pe cât de mare și frumos era biroul lui. Eram furioasă.

ㅤㅤ— Ai idee câte griji mi-am făcut din cauza ta? Ticălos nepăsător ce ești!

ㅤㅤAdrian a oftat încet și a ridicat privirea, ochii lui m-au izbit și m-au redus la tăcere. Era nervos. Pulsul mi-a încetinit când Adrian continua să se uite la mine iritat și am înghițit în sec. Cred că era mai bine să aștept să mă caute el, nimerisem într-un moment inoportun. A suspinat prelung, să se mențină calm, și s-a ridicat în picioare, verificând telefonul care era dat pe silențios și abandonat într-un sertar. Când a văzut cele treizeci și două de apeluri pierdute de la mine, și-a înălțat privirea alarmată spre a mea.

ㅤㅤ— Ce se întâmplă, Emma? glasul i-a trădat îngrijorarea și am pufnit, trecându-mi mâinile peste față.

ㅤㅤA venit lângă mine și m-a prins de umeri. Atingerea lui mi-a provocat mii de furnicături în tot corpul, iar ochii lui doar m-au electrocutat când m-am încumetat să mă uit în ei. Eram de câteva minute cu el și deja simțeam cum încep să mă pierd cu firea și mai că uitasem de ce venisem până acolo.

ㅤㅤ— Iustin a venit la mine, i-am aruncat-o pur și simplu, iar ochii lui atinseră noi nuanțe de albastru închis.

ㅤㅤNu credeam că poate fi mai frumos. Ce naiba gândesc? S-a îndepărtat de mine și a făcut un drum spre celălalt capăt al camerei doar ca să se întoarcă.

ㅤㅤ— Cum, a intrat la tine în birou ca la el acasă?

ㅤㅤAm clătinat din cap și s-a încruntat. Nu prea voiam să-i zic că fusesem atât de idioată de am mers în cel mai pustiu loc, știind prea bine că un interlop m-a amenințat cu moartea. Începeam să cred că n-o să-l mai omor eu pe Adrian, ci el pe mine. Dacă afla.

ㅤㅤ— I-am spus că-mi voi ține gura, i-am evitat întrebarea și a pufnit iritat. Și chiar asta am de gând să fac, am completat când el ocupase un scaun eliberat de unul dintre clienții care au plecat.

ㅤㅤȘi-a pus coatele pe genunchi și a împreunat mâinile, apoi le-a lipit de buze, privind în gol, prin scaunul aflat înaintea lui. A stat ceva timp acolo și a cugetat la ceva, după și-a ridicat privirea în a mea, studiindu-mă, și am simțit cum picioarele mi se înmoaie.

ㅤㅤ— Nu asta te-am întrebat, a remarcat și mi-am ferit privirea. Unde erai, Emma? a insistat și am oftat agasată, ocupând celălalt scaun liber din fața lui.

ㅤㅤAm stat puțin timp așa, simțind cum ochii lui mă ard și mă îngheață de la distanță. Știam că nu aveam să ies din asta fără să-i răspund, pur și simplu nu exista cale de scăpare.

ㅤㅤ— Într-un parc, Adrian! Eram într-un parc, cam pustiu, ce e drept, dar era un amărât de parc! Îmi beam cafeaua liniștită și m-am trezit cu el lângă mine! i-am explicat și a răsuflat nemulțumit.

ㅤㅤS-a reținut să mai spună ceva și s-a lipit cu spatele de perna scaunului, privindu-mă neîntrerupt. A expirat ușor și a aprobat din cap.

ㅤㅤ— În regulă, liniștește-te, mi-a spus calm și am rămas mută. Nu va putea să-ți facă nimic, bine?

ㅤㅤAm clătinat din cap a aprobare și mi-a zâmbit cald. Habar n-aveam de ce, dar banalele lui cuvinte îmi redaseră o parte din liniștea mea interioară.

ㅤㅤNu l-am scăpat din ochi când o tăcere apăsătoare s-a stabilit între noi și am înghițit în gol când am simțit tumultul din capul lui. Și-a dat seama de ce făceam și s-a ridicat, ascunzându-și chipul de privirile mele scrutătoare. Abia atunci am oftat.

ㅤㅤAdrian doar mă calma, nu credea nici măcar o iotă din ce spunea. Era mai îngrijorat decât mine și asta pentru că era conștient de posibilitatea uriașă care atârna deasupra capului nostru, în care Iustin mi-ar face rău dacă își punea în minte asta. Mă supăra că încerca să mă mintă, chiar dacă era vorba de o minciună albă, dar îl apreciam că se dădea peste cap să nu mă bage mai rău în sperieți. Și-a lăsat toate gândurile pentru el și ajungeau să-l mănânce de viu. Chiar sub ochii mei. De asta, când și-a îndreptat atenția asupra mea, mi-am ascultat intuiția și m-am ridicat, poziționându-mă în fața lui. Și-a arcuit o sprânceană, surprins de apropierea noastră bruscă. Acolo m-am oprit.

ㅤㅤEram atât de sigură când pornisem pe drumul ăsta și mi-am urmat impulsul, însă, când mă aflam aici, înaintea lui, cu ochii lui fixați pe mine, m-am blocat. Nici măcar nu știam de ce alesesem să fac asta. Totuși, se părea că Adrian înțelegea motivul din spatele idioțeniei mele, căci mi-a zâmbit slab și a încuviințat.

ㅤㅤ— Sunt bine, a zis-o de parcă îmi auzise toate gândurile de până atunci, dar nu m-a convins. Vorbesc serios, sunt bine! devenise defensiv și am suspinat, apropiindu-mă mai mult.

ㅤㅤNu e nevoie să fi un geniu ca să-ți dai seama că mințea. Corpul meu își reaminti pe cont propriu de intenția mea și a dus-o la capăt fără aprobarea creierului meu. L-am înconjurat cu brațele, îmbrățișându-l cu putere. Corpul lui rigid devenise instantaneu moale, iar eu îmi ascunsesem zâmbetul în materialul sacoului său. Adrian încă se topea în brațele mele. I-am simțit nasul în părul meu și am închis ochii, auzindu-mi doar inima cum bate, după i-am simțit brațele cum mă cuprind și atunci am început să ard, dar nu voiam să mă mișc. Oricât de incomod devenea. Pentru prima oară în doi ani de zile, toate gândurile negre dispăruseră. Eram ușoară din nou, nu mai simțeam greutatea lumii pe umerii mei, nu mai simțeam greutatea trădării lui. Eram doar acolo, învăluită în căldura trupului său.

ㅤㅤ— Ardem împreună, au ieșit cuvintele mele ca o șoaptă și Adrian a reacționat imediat ce m-a auzit, mușchii lui tensionându-se.

ㅤㅤA înțeles dedesubtul cuvintelor mele foarte repede, nici nu mă gândeam că n-o va face. Doar erau cuvintele lui. Un pic modificate, recunosc, dar atunci când a vorbit atât de sincer și vulnerabil cu mine, n-am avut glas să-i pot răspunde. N-am putut.

ㅤㅤM-a tras deoparte din îmbrățișare pentru a-mi observa ochii. O asigurare că nu a înnebunit și eu chiar am spus ce am spus. O urmă de zâmbet i-a străbătut buzele când a înțeles că e adevărat. Ochii lui căpătaseră o altfel de intensitate, luându-mi aerul din plămâni fără efort. Poate era mai bine să tac. M-am blocat când și-a luat o mână de pe talia mea, doar pentru a-mi trasa linii fine pe obraz cu degetul lui mare. L-am urmărit dezarmată, iar el nu s-a oprit din a mă privi și nici eu n-am făcut-o, în ciuda faptului că devenea foarte greu să-i susțin privirea. Nu puteam să mă desprind din jocul ăsta, era ca o hipnoză și singurul care mă putea trezi era el.

ㅤㅤVedeam regretul din ochii lui, vedeam furia de sine, vedeam tristețea. Vedeam totul, era atât de clar când era aproape și mi-era imposibil să mă forțez să cred că nu mă iubește, că totul e o minciună. Devenise imposibil să-mi mențin scutul ridicat când sentimentele lui ieșeau la iveală fără voia lui, mai reale decât niciodată. Știam că nu era bine, dar parcă eram posedată. Mă uram în momente ca ăsta, când trebuia să-l resping, să plec cât mai departe de el și, iată-mă, rămâneam pe loc.

ㅤㅤ— Dacă ai știi...

ㅤㅤ— Mă tem că știu, l-am întrerupt, chinuindu-mă să-mi mențin respirația normală în prezența lui. Aș fi vrut să nu... aș fi dat orice să nu știu, ar fi fost mai simplu, am reluat cu greu și a scuturat din cap, dezaprobându-mă când a venit mai aproape și mi-a tăiat respirația cu totul.

ㅤㅤ— Îmi pare rău. Trebuia să te ascult atunci, să țin tot ce simt pentru mine și să te las în pace, mi-a luat fața în mâini și ne-a lipit frunțile, toate astea în timp ce respirația lui încărcată cu tutun mă amețea, iar inima mea intra în colaps. Ar fi trebuit să te las în pace, îmi pare rău...

ㅤㅤNu a apucat să continue șirul că l-am oprit, nesuportând să mai aud nici măcar o clipă tâmpeniile lui. L-aș fi lăsat să trăncănească ore întregi dacă nu mă răneau cuvintele lui, dar așa, nu puteam sta și să îndur cum, pur și simplu, mă tăia în carne vie doar prin vorbele lui pline de regret. Încremenise când mi-a simțit buzele peste ale lui. N-a durat mult până s-a dezmeticit și m-a prins de ceafă, sărutându-mă de parcă viața lui depindea de asta, iar eu mă pierdeam în sărutările lui. Acum eu eram cea care se topea și nici nu puteam gândi cât este de greșit ce se întâmplă, dar știam că mă voi detesta după aceea, însă acum... acum voiam să rămân pe vecie în clipa aia.

ㅤㅤNevoia de aer ne-a despărțit și am răsuflat cu zgomot când m-am dat câțiva în spate, asimilând ce tocmai s-a petrecut. Ce tocmai am făcut.

ㅤㅤBuzele mele continuau să pulseze și nu eram în stare nici să-l privesc în ochi, dar simțeam că se uita la mine. Nu puteam să mă înșel, știam exact ce efect aveau ochii aceia albaștri când se așezau asupra mea. Am luat aer în piept și m-am încumetat să-l privesc. Nu mai aveam niciun colac de salvare.

ㅤㅤ— Eu..., s-a oprit când mi-am ridicat mâna.

ㅤㅤNu voiam să aud nimic. Cu atât mai puțin scuzele lui. Ar fi fost în zadar oricum, gândurile mele erau prea gălăgioase. Îmi întreceau până și inima, așa știam cât de gravă era situația. Ura mea de sine tocmai căpăta noi nuanțe și nu-mi venea să cred, chiar și atunci, măcinată de vinovăție și prejudecăți, îmi doream mai mult!

ㅤㅤÎmi meritam soarta.

ㅤㅤM-am trezit din transă când i-am auzit pașii grei pe parchet și am tresărit, asigurându-mă că nu se apropie mai mult de mine. N-aveam încredere în niciunul din noi.

ㅤㅤAdrian s-a resemnat și m-am uitat zăpăcită după cheia mașinii mele, pe care puteam să jur că o aveam în mână sau, cel puțin, în buzunarul din față al pantalonilor. Am început să caut în scaune, ridicând pernele și băgând mâna în fiecare crăpătură. În scurt timp luasem cu asalt întreg biroul, simțindu-i ochii lui Adrian ca un pumnal în spatele meu. Cheile nu erau nicăieri.

ㅤㅤAm împietrit după ce am ridicat perna canapelei și o strângeam în mâinile mele când pașii lui au răsunat iar, de data asta din ce în ce mai tare. I-am simțit corpul în spinarea mea și am înghițit în sec, sugrumând sărmana pernă fără să mă pot opri. Oficial, am pierdut controlul. N-am fost niciodată mai îngrozită, nici măcar când am deschis ochii și Iustin se afla lângă mine.

ㅤㅤS-a aplecat din spatele meu, lipindu-se complet de mine, transmițându-mi fiori în tot corpul. A apucat perna de care mă ancorasem cu cruzime și a tras de ea. Mi-a furat-o din mâini fără osteneală, la fel cum îmi furase atâtea, și a aruncat-o înapoi pe canapea. Am privit totul, dar tot ce puteam simți era pieptul lui ce urca și cobora pe spinarea mea. Respirația mea devenea tot mai anevoioasă și s-a redresat, dar a rămas aproape. Destul de aproape cât să mă înnebunească.

ㅤㅤRăsuflarea lui îmi gâdila lobul urechii și am închis ochii, încercând să-mi dau seama ce joc juca. I-am deschis când i-am simțit mâna urcând de-a lungul brațului meu, lăsând furnicături în urma degetelor lui. Am simțit cum mi se golește tot aerul din plămâni. L-am urmărit cum și-a croit drum de pe talia mea, la abdomen și a început să coboare spre bazin, făcându-mă să mă simt în flăcări.

ㅤㅤ— Adrian, am șoptit cu vocea sugrumată și am putut simți rânjetul pe care l-a căpătat buzele lui.

ㅤㅤDar nu a încetat, lăsând o dâră de foc pe traseul pe care l-a urmat pe mine. Mi-am simțit corpul cedând în mâinile lui și m-am lipit mai mult de el. Fiecare parte din creierul meu urla să-i dau mâna la o parte și să plec, dar nicio celulă din mine nu era capabilă să se miște.

ㅤㅤ— Oprește-mă, mi-a șoptit în ureche și am suflat mai greu când mâna lui s-a strecurat sub bluza mea, urcând încet în sus.

ㅤㅤSă n-o faci, m-ai auzit?

ㅤㅤMi-am strâns pleoapele și buzele mele s-au întredeschis, în căutarea disperată după aer când Adrian continua să pluseze și să mă împingă tot mai mult spre marginea prăpastiei.

ㅤㅤDacă o faci, n-o să te opresc.

ㅤㅤCuvintele mele îmi inundau mintea și mă dezorientau cel puțin la fel de mult ca mâna lui ce nu ierta niciun centimetru, nici măcar un por.

ㅤㅤSă n-o faci.

ㅤㅤAm răsuflat și imediat după un nod mi s-a pus în gât. Știa foarte bine ce face și profita de slăbiciunea mea. Nici măcar asta nu mi-a oferit puterea să mă desprind si să plec. Buzele lui se lipiră de lobul urechii mele și începură să coboare spre gât pe un traseu foarte bine definit, în același timp în care mâna lui nu renunța și se apropia de marginea sutienului meu. Era ca un concurs, ce atingere avea să mă facă să cedez mai repede? Am șuierat, încercând să-mi mișc capul, dar doar îi oferisem mai mult loc de acțiune. La dracu'!

ㅤㅤ— Domnule procuror, aveți do..., vocea din spatele nostru s-a oprit brusc și ne-a trezit la realitate.

ㅤㅤAdrian a mârâit scurt și și-a retras mâna, apoi s-a dezlipit de mine. După lungi minute, puteam să respir din nou. Ce mama naibii? Nu puteam să cred ce eram pe cale să fac, totul din cauza lui! S-a întors spre bărbat, perfect calm, la fel și eu. Piepturile noastre zbuciumate, ce respirau anapoda ne cam dădeau de gol. Acum puteam să observ cât de afectat a fost și Adrian de Dumnezeu știe ce a fost aia. Mi-am dres glasul și obrajii mi s-au colorat de jenă când i-am întâlnit ochii intrusului. După fața pe care o avea, era imposibil să nu se fi prins măcar puțin de ce se petrecea aici. Rușinea îmi invada corpul.

ㅤㅤBărbatul aflat la vârstă medie, cu niște pomeți mari și ochi blânzi, și-a înghițit cuvintele când l-a privit pe Adrian și a scos la iveală o grimasă stânjenită ce se voia a fi zâmbet. I-am răspuns cu alt zâmbet încordat, doar pentru că habar n-aveam ce să fac. Ce a fost în capul meu? Trebuia să plec de acolo, neapărat. Și mai ales, nu trebuia să mai rămân singură cu Adrian. Niciodată!

ㅤㅤ— Trebuie să plec! am anunțat după ce mi-am revenit puțin și m-am folosit de ocazie ca să scap de acolo fără ca Adrian să încerce să mă oprească.

ㅤㅤMi-am pierdut suflul când Adrian m-a țintuit cu ochii lui flămânzi și nemulțumiți. Inima mea o luase la goană. Dacă mai stăteam mult în preajma omului ăsta, eram convinsă că o să ajung cardiacă.

ㅤㅤ— O zi frumoasă vă doresc! le-am urat amândurora, dar m-am uitat doar la șatenul care m-ar fi ucis dacă ar fi putut.

ㅤㅤM-a urmărit cum am ieșit din birou, iar privirea lui a rămas la fel de puternică chiar și din spatele ușii închise. Pulsul meu refuza să se liniștească. Înaintam pe hol, dar nu la fel de hotărâtă precum venisem. Cumva, am reușit să ajung la mașină, dar am rămas paralizată lângă ea când mi-am amintit că nu-mi găseam cheile. Nici acum nu le găseam. La naiba!

ㅤㅤVântul devenea puternic, iar după nori îmi puteam da seama că urma o ploaie destul de urâtă. Am închis ochii și mi-am proptit mâinile pe capota mașinii, încercând să mă adun și pufnind frustrată. Unde naiba lăsasem cheile? Le-am avut când am coborât din mașină, eram sigură că le-am avut și când m-am năpustit la el în birou. Abia atunci am pierdut șirul... când am rămas singură cu el. Încercam să mă calmez și să-mi dau seama ce era de făcut mai departe. Nu voiam să mă întorc acolo, dar nici nu puteam pleca. Un tunet m-a făcut să tresar și a făcut realitatea situației mai crudă. Mici picuri de ploaie au început să cadă și am oftat zgomotos, trecându-mi nervoasă mâinile prin păr.

ㅤㅤNu puteam să cred că mi se întâmpla asta! Am lovit din nou capota mașinii și am scrâșnit din dinți. Retrăiam momentul din birou și sângele începea să mi se înfierbânte în vene când... brusc, totul din jurul meu și-a pierdut forma și puteam simți cum culoarea îmi părăsește fața, chiar când picurii deveneau ceva mai mari și un tunet s-a auzit în distanță.

ㅤㅤM-am oprit din orice și mi-am îndreptat spatele, realizând cât de proastă am fost. Când am început să caut cheile, eram atât de agitată că n-am luat în seamă zăngănitul ce continua să se audă din spatele pantalonilor mei. Erau chiar la mine, le căutam și ele zăceau în buzunarul din spate. Nu avea rost să le mai caut acum, Adrian mi le luase când eram prea preocupată pe unde umblau mâna și buzele lui ca să mai sesizez ticăloșenia lui.

ㅤㅤPicurii începeau să se multiplice, dar nici nu-i puteam simți. Am oftat învinsă, rotindu-mă cu fața spre clădirea din care tocmai scăpasem. L-am zărit imediat. Era în depărtare, sprijinit de o coloană exterioară a clădirii, cu mâinile înnodate la piept și o privire severă, adăpostit de ploaie de acoperișul extins. Mă privea, văzuse tot spectacolul. Ploaia începea să-și ia rolul în serios, dar nu m-am urnit din loc, oricât de multe picături se așezau pe hainele și părul meu. L-am sfredelit cu privirea, sperând să simtă furia ce-mi parcurgea corpul. Nicio reacție. La fel ca mine, a rămas neclintit cu o mutră calmă ce mă scotea din sărite mai tare. Știa că câștigase.

ㅤㅤA clătinat din cap când m-am încăpățânat să rămân în ploaie și a început să vină spre mine, fără să se grăbească. Mergea ca și cum era cea mai însorită zi, nu că începea o furtună în toată regula. Frigul îmi pătrundea în oase, dar n-am schițat nimic. Stomacul mi s-a strâns când distanța scădea și mi-am ridicat bărbia, ignorând total vremea. N-am să cedez niciodată, Adrian.

ㅤㅤS-a oprit înaintea mea, m-a analizat scurt timp, și a scos cheile mașinii mele din buzunar, agitându-le în fața mea doar ca să mă șicaneze. I-am aruncat altă privire urâtă.

ㅤㅤ— Am petrecut patru ani privindu-te cum fugi de mine, mi-a spus tăios și a făcut un pas în față. Nu mă puteam concentra decât la picăturile de apă ce i se prelingeau pe chip și pe buze. Mi-am luat măsuri de precauție, a adăugat când mi-a întins cheile.

ㅤㅤL-am privit amețită, în timp ce ploaia ne făcea hainele praf și oamenii fugeau în jurul nostru la adăpost, după mi-am coborât privirea spre chei. Nu știam de ce, inima a început să-mi bată mai puternic când am vrut să le iau. M-am oprit singură, ținând de ele, dar fără să le smulg din mâna lui, așa cum merita. Adrian era intrigat, dar se chinuia să nu afișeze nimic. Problema era că eu-l cunoșteam, mai bine decât oricine.

ㅤㅤ— Ai dreptate, am început să zic fără să-l slăbesc din ochi. Mi-am petrecut patru ani fugind de tine și alți doi încercând să te uit, am continuat mușcătoare și șatenul și-a ferit privirea preț de o secundă. Fii sigur că n-o să-mi mai pierd vreun an cu ceva ce are legătură cu tine! m-am răstit și am tras de chei, dar strânsoarea lui deveni mai dură. Se răzgândise.

ㅤㅤI-am căutat ochii nedumerită, iar când s-a uitat în sfârșit la mine, mi-am dorit să n-o fi făcut niciodată. Ochii lui s-au înfipt direct în pieptul meu ca două cuțite bine ascuțite. Nici n-am mai încercat să iau cheile, era fără rost. Îl enervasem. Ploaia se mai domoli pentru moment, dar tunetele amenințau că n-avea de gând să se termine prea curând. I-am susținut netulburată privirea și când a strâns din maxilar, am știut că era sfârșitul meu.

ㅤㅤA tras de chei cu atâta forță că m-a tras și pe mine cu ele. Asta și intenționa. M-am izbit de pieptul lui și am icnit surprinsă, simțind cum brațul lui m-a prins de talie ca într-o menghină. M-a presat atât de tare de pieptul lui că abia mai puteam respira și nu mă puteam mișca ca să ameliorez efectul, vedea cum începeam să mă agit, dar era prea ocupat să mă săgeteze cu ochii lui ca să-i pese. Mă întrebam dacă putea simți cum îmi bate inima în strânsoarea asta.

ㅤㅤ— Crezi că am să te las să te joci cu mine, Emma? vocea lui era atât de serioasă că mi s-a zbârlit pielea pe mine. Buzele lui erau la doar câțiva centimetri de mine, iar ploaia continua să le ude constant, mi-am simțit stomacul golindu-se. Sunt vinovat, am greșit, dar nu sunt prostul nimănui, a rostit răspicat, mărind presiunea strânsorii. Am icnit din nou, căci îmi provoca o mică durere în coloană, dar n-am îndrăznit să scot un sunet, l-am privit pierdută. Al nimănui! a zis apăsat și răstit, cu chipul încruntat, și am tresărit.

ㅤㅤNu l-am văzut niciodată așa, de fapt, nu se comportase niciodată cu mine așa. Mi-a dat drumul și m-am dezechilibrat puțin. Mi-a lăsat cheile în mână, plecând fără să mai aștepte vreo replică din partea mea. Am rămas blocată, uitându-mă cum a intrat în clădire neafectat. Oare l-am împins prea mult? I-am atins deja limita?

ㅤㅤAm luat aerul ploios în plămâni și mi-am îngustat ochii spre intrare, strângând cheile în mâna mea. Nu-mi păsa deloc! N-avea decât să turbeze și nici măcar atunci n-ar fi fost destul pentru ce mi-a făcut mie. Cât rău îmi provocase!

●●●

ㅤㅤDupă ce am ajuns acasă, am făcut un duș cald și i-am confirmat Oanei că veneam și eu la bar. Nu voiam să mă mai ascund de nimeni. Nu voiam să-l mai las să-mi răpească nicio clipă de fericire. Era timpul ca el să înceapă să se ascundă.

ㅤㅤM-am privit în oglindă și inima mi-a tresăltat când m-am uitat la gât și am remarcat o mică urmă. M-am repezit lângă oglindă, lungindu-mi gâtul ca să studiez mai bine zona. Speram să fie imaginația mea, dar nu. Semnul exista. Era chiar acolo, ca o amintire a greșelii mele. Am scrâșnit din dinți și m-am îndepărtat de reflexie, apucându-mi geaca de piele. Ticălosul naibii! Un vampir nenorocit!

ㅤㅤAm ieșit din casă și m-am urcat direct la volan, îndreptându-mă spre barul lui Raul. Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât îmi venea să-l sugrum mai tare pe Adrian. Sau să-l mușc, să aibă și el un semn de la mine. Am strâns volanul în mâini.

ㅤㅤAm parcat și mi-am aranjat părul în așa fel să nu se vadă mica pată de pe gâtul meu. Asta nu însemna că a scăpat. Nicidecum. O să i-o întorc eu cumva.

ㅤㅤAm coborât și am înaintat pe aleea încă udă de la ploaia de mai înainte, intrând fără rețineri în bar. Nici n-ai fi zis că m-am întâlnit cu un criminal, era să mă culc cu fostul meu care, ce să vezi, era un nenorocit și apoi m-am confruntat cu același dobitoc. Am parcurs cu privirea întreaga încăpere și am zâmbit când mi-am zărit prietenii la masa obișnuită. M-am dus spre ei, salutându-l din mers pe Raul care se învârtea în spatele tejghelei, ca un robot. Mi-a făcut cu ochiul și am surâs.

ㅤㅤÎntotdeauna am iubit localul ăsta. Încă din prima clipă când l-am descoperit în primul an de facultate. Când m-am gândit câte am trăit aici, îmi venea să râd și să plâng. I-am salutat pe toți, ignorându-l fățiș pe Adrian. Dar nu părea să-l intereseze. Oana avea dreptate, vechiul Adrian ieșea la lumină mai mult pe zi ce trecea.

ㅤㅤ— Ai dispărut total azi de la birou!

ㅤㅤM-am așezat mai bine pe scaun și am realizat că uitasem să mă duc să-mi comand ceva de băut. Am dat să mă ridic când Adrian a împins un pahar plin din celălalt capăt al mesei. Paharul a alunecat ca o balerină instruită, vărsând puțin pe alocuri din conținut. Adrian îl împinsese cu înverșunare. L-am prins exact când să se răstoarne de pe masă și l-am stabilizat. Ce mama mă-sii? L-am privit consternată pe Adrian, iar la masă s-a făcut brusc liniște deplină. Și ceilalți erau surprinși.

ㅤㅤAm pus paharul la o distanță sigură de margine și m-am trântit în scaun, măsurându-l din priviri. Toți prietenii noștri erau obișnuiți cu tensiunile noastre, dar puteai citi pe fețele lor că nu se așteptau să mai existe astfel de situații între noi. Nu după ce s-a întâmplat. Am continuat să mă uit la el, încercând să înțeleg ce urmărea. Chiar mă provoca? Sau voia doar să mă supere?

ㅤㅤ— Mulțumesc, am zis sfidătoare și am închinat paharul spre el, dându-l pe gât cu ochii în ai lui.

ㅤㅤPuteam observa cum ceilalți începeau să se simtă stânjeniți, dar lui Adrian nu-i păsa. Dacă el nu avea de gând să înceteze, nici eu n-aveam de gând. N-aveam să cedez. În niciun caz prima.

ㅤㅤ— Am pierdut ceva? s-a auzit glasul Oanei, singura care avea tupeul să se bage în întrecerile noastre.

ㅤㅤAdrian s-a uitat la ea, a privit-o de sus în jos și a surâs slab, înainte să se uite la mine. Ce se întâmpla cu el?

ㅤㅤ— E totul în regulă, i-a răspuns Oanei cu ochii fixați în ai mei. Nu-i așa, Emma?

ㅤㅤMi-am mijit ochii și am încuviințat din cap, susținându-i privirea aspră.

ㅤㅤContinua să mă provoace, o făcea în mod deliberat, căutând o reacție din partea mea. Mi-a luat doar câteva minute să-i văd intenția, dar nu înțelegeam de ce voia asta. Ce voia de la mine? A făcut deja destule.

ㅤㅤOana și-a plimbat privirea între noi și a clătinat din cap, ridicând paharul ei și bând din el. Punea cap la cap ce se petrecea și chiar dacă nu avea să se prindă de tot, măcar pe jumătate ar fi ghicit. Frica de a nu o dezamăgi m-a încolțit mai puternic decât ar fi putut Adrian vreodată. Ce tot făceam? Trebuia să stau departe, nu să-i răspund la jocurile lui tâmpite!

ㅤㅤParcă auzind ce gândesc, Oana m-a prins de mâna și mi-a zâmbit. Era pregătită să mă ajute în orice clipă, doar să-i spun. Adrian a urmărit schimbul dintre noi și s-a rezemat mai bine de scaun, țintuindu-mă de al meu cu ghețarii din ochii lui.

ㅤㅤDiscuțiile s-au reluat la masă și încercam să mă implic cât mai mult, dar el nu avea de gând să mă lase. Era furios pe mine. Poate chiar mai furios decât atunci când m-a lăsat în ploaie. Cu ce l-am deranjat atât de rău?

ㅤㅤMarius se întoarce cu alt șir de băuturi și-mi așază una în față, zâmbindu-mi. I-am zâmbit și am dat noroc cu el, râzând la fiecare glumă pe care o scotea. Detensionase cu mult atmosfera și mai important, mă relaxase pe mine.

ㅤㅤPărea că totul s-a terminat, mai ales când Adrian a început să vorbească despre cu totul altceva, de parcă nu se întâmplase nimic între noi doi. Dar eu încă simțeam săgețile lui și aveam un gust amar de fiecare dată când mă tachina cu subînțeles. Devenea foarte greu să suport fără să ripostez, dar am strâns din dinți și mi-am mușcat limba. Nu aveam de gând să-i dau ce dorește. Nu voiam să fac o scenă.

ㅤㅤOana ne-a studiat îndelung și eram în regulă cu asta, până când s-a încruntat slab și s-a aplecat spre mine. M-am dat mai în spate când a întins mâna să-mi dezgolească gâtul.

ㅤㅤ— Ce-i? am întrebat-o, ferindu-mă.

ㅤㅤOana s-a uitat în ochii mei, apoi la partea aceea blestemată a gâtului. Am înjurat în gând când s-a uitat peste umăr la Adrian care era antrenat într-o discuție cu Laur.

ㅤㅤ— Ce ai pățit?

ㅤㅤSimțeam cum gâtul mi se usucă și inima începea să-mi facă tumbe. Dintr-o dată, Adrian se uita fix la noi. Mai precis, la mine.

ㅤㅤ— M-am ars cu ondulatorul, am mințit și ea a încuviințat, deși se vedea că nu credea niciun cuvânt.

ㅤㅤAdrian rânji discret și-l ascunse coborându-și capul spre pahar. Mi-am îngustat privirea. Nemernicul naibii. Se distra de minune că eram pusă într-o situație inconfortabilă, dar probabil nu știa că de fiecare dată când era prezent, era o situație inconfortabilă. L-am ucis cu privirea și m-am ridicat de la masă, cu pretextul că mă duc la baie. De fapt, nu mai puteam rezista încă cinci minute la masa aia cu diavolul acela.

ㅤㅤCred că am stat mai mult de zece minute în baie, încercând să-mi adun forțele pentru o nouă rundă cu Adrian. Oare era posibil să se poarte așa pentru că mă dorea foarte mult? Ce prostie! Nu mai aveam cincisprezece ani.

ㅤㅤMi-am scuturat mâinile de apă, suportul cu șervețele fiind gol, și am ieșit din baie. Deja am abuzat prea mult de ea, probabil o fată, care chiar avea nevoie, exploda acum doar pentru că am închis eu ușa că îmi doream liniște. Și, bineînțeles, să elimin riscul de a fi urmată de Adrian.

ㅤㅤAm tresărit când am văzut silueta rezemată de peretele de lângă ușă. Mi-am dat ochii peste cap când l-am recunoscut.

ㅤㅤ— E cazul să te potolești! am zis cu acreală și am trecut prin fața lui.

ㅤㅤM-am oprit când i-am auzit pufnetul amuzat.

ㅤㅤ— Nu, iubire, e cazul ca tu să te potolești.

ㅤㅤM-a zgâriat pe creier alintul, dar am trecut cu vederea. M-am întors enervată spre el. Despre ce vorbea? Privirea lui severă m-a întâmpinat și l-am cercetat confuză cum s-a dezlipit de perete și a venit în fața mea.

ㅤㅤ— Ce ți-am făcut eu ție? l-am întrebat sâcâită, cu fruntea încrețită.

ㅤㅤDegajat, s-a apropiat de mine până când a rămas un spațiu minuscul între noi. Și-a plimbat privirea între ochii mei și a ascultat cum respirația mea se taie. Atunci a zâmbit.

ㅤㅤ— M-ai sărutat.

ㅤㅤOchii mei s-au mărit și am înghițit în sec. Nici măcar nu știu de ce eram surprinsă, avea dreptate. L-am sărutat și regretam în fiecare secundă că am făcut-o. Pentru asta? M-a șicanat o seară întreagă doar pentru asta? Nici măcar nu avea dreptul să fie enervat de asta!

ㅤㅤ— Bănuiesc că suntem chit, nu? l-am întrebat cu reproș și am făcut un pas în spate.

ㅤㅤA clătinat din cap în semn de nu și a scăzut distanța impusă de mine. Deja călca peste limite pe care nu trebuia să calce.

ㅤㅤ— Știi care-i diferența? am scuturat din cap, intrând în jocul lui. Eu nu te-am sărutat și după ți-am zis că nu vreau să am de-a face cu tine.

ㅤㅤO licărire de furie îi trecu prin pupile. Deci asta era. Respingerea mea l-a enervat. Am clipit lent și mi-am presat buzele, nescăpându-i irișii albaștri.

ㅤㅤ— Ce credeai? Credeai că un sărut la impuls va șterge totul?

ㅤㅤA surâs și s-a dat în spate, aruncându-mi o privire greu de digerat. Un fior mi-a străbătut ceafa.

ㅤㅤ— Normal că nu. Îți spun doar, altă dată ține-ți impulsurile pentru tine! m-am încruntat, iar el s-a apropiat din nou. Sau, ca să mă înțelegi mai bine, stai dracului departe de mine! a adăugat printre dinți și m-a lăsat în hol singură.

ㅤㅤAm rămas în loc, încă asimilând ce mi-a spus. În scurt timp, m-au podidit lacrimile, simțindu-mi pieptul mai greu ca niciodată. Îmi era greu s-o recunosc, dar Adrian câștigase și de data asta... mă rănise din nou.

ㅤㅤM-am forțat să mă calmez și mi-am șters lacrimile, întorcându-mă la masă nepăsătoare. Inima mi-a sângerat când s-a uitat la mine preț de o clipă, apoi m-a trecut cu vederea. De parcă nu mă aflam la masă.

ㅤㅤDupă l-am privit cum s-a ridicat și a ieșit, probabil să fumeze. Nu s-a mai uitat deloc la mine. Din femeia pe care spunea că încă o iubește, devenisem inexistentă. În doar câteva minute. M-am scuzat de la masă și m-am dus la bar, nu aveam de gând să-l las să-mi strice noaptea. Am comandat un alt pahar de vin și m-am așezat pe un scaun de la bar.

ㅤㅤ— Ești bine? Pari... ofilită, l-am auzit pe Raul și am surâs scurt.

ㅤㅤ— Prea multe la bord, am motivat și a râs în toată regula.

ㅤㅤS-a aplecat peste tejghea conspirativ și m-a bulversat.

ㅤㅤ— În cazul ăsta, nu-ți spun ce mesaj mi-a lăsat Adrian.

ㅤㅤMi-am arcuit o sprânceană și m-am lipit de scaun, cântărindu-l din ochi. Nu știam ce era mai rău, că Adrian se purtase groaznic și acum i-a lăsat un mesaj lui Raul sau că-mi păsa. A zâmbit când mi-a citit curiozitatea de pe chip.

ㅤㅤ— Te așteaptă pe aleea dintre clădiri.

ㅤㅤMi-am încrețit fruntea, crezând că era o glumă proastă, dar nu. Raul vorbea serios. De ce m-ar fi chemat Adrian acolo? Era o zonă foarte pustie și să nu mai zic că destul de periculoasă. Ultima oară, l-am găsit însângerat chiar pe aleea aia. Încerca să mă tortureze?

ㅤㅤAm ridicat din umeri și m-am ridicat. Gândeam prea mult. Dacă avea de gând să fie mai crud, n-avea decât. Doar mă ajuta să-l urăsc mai tare, nu era nicio pierdere.

ㅤㅤUșor amețită de băutură, am luat-o înainte pe alee, simțind un fior rece pe șira spinării. Uram atât de mult locul ăsta! Inima îmi tresălta la fiecare sunet și eram aproape de un atac de panică când am parcurs partea cufundată complet în întuneric. O stare de agitație m-a cuprins când m-am simțit urmărită, dar eram destul de deșteaptă să mă prefac că nu e așa, să rabd până ajung la lumină. Sinceră să fiu, eram deșteaptă cu adevărat dacă ignoram mesajul și mă duceam acasă, cât mai departe de el. Exact cum își dorea.

ㅤㅤAm ajuns în capăt unde era felinarul ce lumina cam slab porțiunea de drum, m-am oprit undeva în mijloc, coborându-mi privirea pe pământul de sub picioarele mele. Exact aici îl găsisem. Inima mi s-a strâns ghem și am apucat de colierul de la gât.

ㅤㅤ— Ce e asta, Adrian? am întrebat când am auzit un zgomot din spatele meu. Te joci cu mintea mea?

ㅤㅤM-am întors și am încremenit când din pata de întuneric a ieșit un chip pe care speram să nu-l mai văd niciodată. Am făcut un pas în spate speriată când a pășit mai aproape, în lumină, și i-am recunoscut ochii verzi. Nu-mi venea să cred că pățeam din nou asta. Doamne, pun pariu că te distrez copios acolo! Era chiar bărbatul care l-a snopit în bătaie pe Ionuț și mă amenințase cu arma în urmă cu doi ani. Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare.

ㅤㅤ— Deci... așa stă treaba, eh? a spus cu același ton jos și își sprijini cotul pe o pubelă de gunoi închisă, fixându-mă ca pe o pradă. O simplă chemare și vii într-un suflet.

ㅤㅤMi-am îngustat ochii și l-am privit cu ură, chiar dacă încă simțeam frica înăuntrul meu. Abia acum începeam să gândesc, Adrian nu m-ar fi chemat niciodată acolo, mai ales în preajma ăstuia. Am fost păcălită. Raul nu mi-ar fi făcut asta cu bună știință, a fost și el păcălit. Speram din tot sufletul că nu-mi făcuse asta dinadins.

ㅤㅤ— Ce vrei?

ㅤㅤA râs înfundat și s-a apropiat. Nu avea chipul acoperit și nu părea îmbrăcat de bătaie. Poate că nu voia să-mi facă rău. O fată poate să spere, nu?

ㅤㅤ— De data asta, vreau doar să vorbim.

ㅤㅤMă încrunt, auzindu-mi inima cum îmi sparge timpanele.

ㅤㅤ— Noi doi nu avem ce vorbi.

ㅤㅤ— De fapt... noi o să vorbim, tu o să asculți.

ㅤㅤȘi când credeam că nu se poate mai rău, mi se dovedește că se poate. Sângele mi s-a oprit din circulat când am recunoscut și al doilea glas și am început să respir greoi când ochii întunecați ai lui Iustin au răsărit din aceeași beznă, ațintiți asupra mea.

ㅤㅤM-am dat mai în spate, nu-i scăpam din privire pe niciunul, îmi era teamă, mă simțeam ca o oaie încolțită de lupi. Aș fi strigat din toți rărunchii dacă știam că va veni cineva să mă ajute, dar dacă pățeai ceva pe aleea asta... puteai la fel de repede să fii uitat de lume. Totuși, eram curioasă de ce aveau să-mi zică doi criminali. Mi-am îndreptat spatele și am mimat indiferența.

ㅤㅤ— Ascult, i-am dat acordul ca să mă simt în control și a surâs.

ㅤㅤȘtiam amândoi că nu eram în control, eram la mâna lui. Eu, singură, cu picioarele mele mă adusesem în încurcătura asta.

ㅤㅤ— O să ne ajuți să-l luăm pe procuror din ceafa noastră, mi-a spus-o fără ezitare, ca pe un ordin, și am început să râd.

ㅤㅤI-a făcut un semn celuilalt din cap și a început să pășească spre mine, m-am oprit instant din râs și l-am urmărit îngrozită, încercând să păstrez distanța. Am distins o cale liberă de a fugi la distanță de câțiva metri de Iustin, dar ce opțiuni aveam? Dacă rămâneam pe loc, mă prindea sluga lui. Dacă fugeam, aveam șansa să scap sau să mă prindă Iustin, ceea ce e chiar mai înfricoșător, mai ales după ce am văzut ce i-a făcut Carlei. Dar era unica mea șansă. O iau la fugă, dar calculele mele fuseseră chiar mai departe de realitate. Colegul lui Iustin mi-a încolăcit talia și m-a ridicat de la sol fără dificultate, eram ca un sac de cartofi. Apucasem să fac trei pași spre libertate. Eforturile mele de a-l zgâria și a-l face să mă elibereze, au fost și ele eșecuri lamentabile. Omul nu părea să simtă nimic, ba chiar părea că-i face plăcere. Mi-a dat drumul brutal pe picioare și m-am clătinat, m-a stabilizat cu o mână proptită în umărul meu. Nu mai aveam cum să fug acum, avea în mâna aia forța pe care o aveau eu în tot corpul. Era în control.

ㅤㅤIustin s-a apropiat de mine cu fascinație în privire și m-a analizat incomod de mult. M-am strâmbat scârbită.

ㅤㅤ— Ești nebun dacă crezi că te voi ajuta în vreun fel!

ㅤㅤ— Îl iubești, nu-i așa? a ignorat total cuvintele mele, acum le furase complet. Tocmai de-asta o să ne ajuți! a replicat jovial, de parcă auzise un răspuns din partea mea.

ㅤㅤEi bine, ce era drept, și tăcerea era un răspuns.

ㅤㅤ— Niciodată.

ㅤㅤIustin a început să râdă și a scuturat lent din cap. Puteam vedea că-și pierdea răbdarea atât el, cât și colegul lui a cărui strânsoare începea treptat să mă doară din ce în ce mai tare. Nu erau obișnuiți să fie refuzați.

ㅤㅤ— Ți-am zis că o sa facă așa, i-a spus lui Iustin și am știut că nu avea să fie bine pentru mine. Din fericire, știu eu o cale eficientă care o face cooperantă! a reluat amuzat și m-a trântit în genunchi din două mișcări, am scâncit și am început să văd încețoșat.

ㅤㅤÎmi venea să plâng, aveam tot dreptul s-o fac, dar nu voiam. Mă simțeam neputincioasă, uram să mă simt neputincioasă. Ajunsesem pentru a doua oară în același loc din cauza aceluiași om. Am recunoscut răceala gurii armei pe ceafa mea și am închis ochii, simțind cum am început să tremur din toate încheieturile, fără voia mea. Iustin m-a privit cu milă falsă și s-a pus pe vine, străpungându-mă cu ochii.

ㅤㅤ— Mai încercăm o dată?

ㅤㅤN-am scos niciun cuvânt. Iustin a plecat capul agasat și a suspinat cu putere.

ㅤㅤ— Tu ai ales.

ㅤㅤAm înghițit în sec și am închis ochii, resemnându-mă când am auzit cum a încărcat arma în spatele meu. Am strâns din pleoape și am așteptat să apese trăgaciul. Trei. Doi. Unu. Nimic. Mi-am deschis ochii când am realizat că n-aveau de gând să mă omoare. Chiar aveau nevoie de mine.

ㅤㅤ— Dacă Carla ar fi preferat să moară decât să mă trădeze, ar fi fost în viață și acum, a mărturisit rece și a revenit la ochii mei. Te respect pentru asta, avocato. Serios că da, loialitatea e foarte rară in ziua de azi, a continuat chiar dacă m-am arătat dezgustată. Dar, la fel ca mine, iubești omul nepotrivit despre care nu ști nimic.

ㅤㅤMi-am fixat ochii în ai lui, contrariată. S-a îndepărtat și s-a rezemat de un perete, iar prietenul lui și-a luat arma din ceafa mea. Știam, totuși, că nu era o decizie înțeleaptă să mă mișc sau să încerc să fug.

ㅤㅤ— Despre ce dracului vorbești?

ㅤㅤ— Presupun că știi că procurorul tău iubit, Adrian Toma, este — sau a fost — un bun prieten de-al nostru. A apelat la serviciile noastre, l-am scos din bucluc, iar el a plătit întotdeauna la timp, inima îmi încetinise cu fiecare frază rostită de Iustin. Nu știu ce l-a apucat, s-a văzut cu datoria plătită și o face pe grozavul sau poate vrea să-și recupereze banii dați în toți anii ăștia. Se joacă cu focul.

ㅤㅤAbia mai puteam să respir după ce terminase de vorbit, după totul din jurul meu începuse să-și piardă conturul, lacrimile pe care reușisem să le blochez lângă baie, reveneau și de data asta, nu se lăsau oprite cu una, cu două. Piesele continuau să se agite în creierul meu, rotindu-se până ajungeau să se unească toate și îmi provocau o durere de cap insuportabilă. Dar nu la fel de mare ca durerea ce o simțeam în piept când pricepusem totul. Mi-am ridicat ochii înlăcrimați în ai lui Iustin. Nu-mi venea să cred că de la un criminal am aflat răspunsul la întrebarea care mă măcinase doi ani întregi.

ㅤㅤAdrian se înhăitase cu interlopii, de mult timp chiar. De pe vremea când era împreună cu mine și nu mi-a zis absolut nimic, niciodată. Plecările lui subite începeau să capete alt sens în ochii mei. În final, acceptase locul de muncă și m-a abandonat ca pe un nimic din cauza datoriei acumulate față de ei. Adrian m-a mințit și trădat atât de mult timp! Luni întregi și abia acum, după ce trecuseră doi ani, adevărul ieșea la lumină. Trebuia să mă simt eliberată, dar nu mai aveam putere nici să mă ridic. Nu puteam să cred că mi-a ascuns atâtea în tot ce acest timp! Tocmai mie, care i-am fost alături în orice. Chiar și acum, când aceeași oameni mă amenințau pe mine, n-a vrut să-mi spună adevărul. Nu avea de gând să-mi spună niciodată!

ㅤㅤLacrimile îmi curgeau fără oprire pe chip și mă uitam în pata aia de întuneric, retrăind totul de acum doi ani încoace. A avut atâtea ocazii să-mi recunoască! Atâtea ocazii! L-aș fi ajutat, am fi trecut împreună peste obstacolul ăsta și ne-am fi continuat viața luptând pentru justiție, departe de mâinile murdare ale interlopilor. Dar a preferat să mă mintă, a preferat să-mi calce inima în picioare.

ㅤㅤ— Mincinoșii sunt cei mai mari fermecători, mi-a spus încet, lângă chip, și a plecat, lăsându-mă în transa în care intrasem.

ㅤㅤPuteam simți cum mă priveau cum mă dezintegram în fața lor, dar nici nu-mi mai păsa. Mă durea prea tare din atât de multe locuri ca să mă mai prefac indiferentă.

ㅤㅤ— Plecați de lângă ea! i-am auzit strigătul, dar nu m-am bucurat. Mi-am strâns ochii mai puternic.

ㅤㅤRespiram greoi și aproape că-mi rupsesem unghiile la cât de mult încercam să mă prind de asfalt ca să nu pic în negura din mintea mea. N-am auzit nimic din schimbul lor de replici, auzeam doar ce mi-a spus Iustin și îmi dădeam seama tot mai mult că e adevărat. Lacrimile mi se multiplicau. Nu puteam să cred că mi-a făcut una ca asta.

ㅤㅤ— O să ne ajuți acum? l-am auzit pe Iustin și știam că vorbește cu mine, dar am tăcut.

ㅤㅤNu puteam să vorbesc oricum. Simțeam durerea pe care o simțise el când a aflat ce făcuse Carla. El a înțeles asta, mi-a privit ochii fără expresie și a înclinat slab din cap, înainte să-și ia amicul și să se care. O liniște asurzitoare a înconjurat strada, îmi puteam auzi inima cum se zbătea să mai bată și respirația îngreunată. Încă îmi curgeau lacrimi pe chip. Eram distrusă.

ㅤㅤȘtiam că Adrian era copleșit de ce vedea, dar nu-mi mai păsa ce simte el. Lui chiar nu i-a păsat deloc de mine. Nu poți să minți și să spui că iubești. Adrian nu mă iubise niciodată, avea doar cei mai înșelători ochi pe care i-am cunoscut vreodată. Nu mai voiam să-i văd. A venit în fața mea, fără să zică o vorbă, intuia ce aflasem. Mi-a întins o mână ca să mă ajute să mă ridic, dar nici n-am reacționat. Mă simțeam amorțită pe dinăuntru. M-am ridicat singură de pe jos, cu lacrimile încă proaspete pe obrajii, dar cu un chip căruia îi era imposibil să mai arate o emoție. Simțisem atât de multe, deodată, iar acum nu mai simțeam nimic. Am trecut pe lângă mâna lui întinsă și el, fără să-i arunc o privire. A știut că nu mai e cazul să vină după mine și să mă ațâțe.

ㅤㅤPentru mine se terminase. Pentru mine situația era astfel: Adrian a plecat în urmă cu doi ani, mi-a frânt inima și nu s-a mai întors niciodată.

Un capitol lung și nou pentru voi!
Trebuia să iasă cu câteva zile mai devreme, dar editarea lui a ocupat mai mult decât credeam și chiar și acum nu sunt sigură că n-am ratat ceva. Scuzați eventualele „greșeluțe".

Dacă ați ajuns până aici, sper că v-a plăcut și să nu vă pierdeți răbdarea, eu nu renunț la nimic, niciodată. Mai ales la cărțile mele. O calitate care era bine s-o aibă și dragul nostru de Adrian. 😁

12085 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️