ㅤㅤ— Ce naiba spui? tonul lui mă face să-mi las mâinile să cadă pe lângă corp.

ㅤㅤCuta fină este acum perfect conturată, iar ochii lui sunt amestecați cu nelămurire și nervozitate. Ocolesc privirea lui și oftez profund, simțind starea de greață în continuare. Imaginea Carlei îmi revine pe retină și închid ochii, abia rezistând puseului pe care-l resimt în stomacul meu. Nici măcar n-am cunoscut-o atât de bine, dar moartea ei mă doare fizic, nu doar psihic.

ㅤㅤ— Emma, ești derutată acum. Trebuie să te aduni și să nu mai faci în viața ta afirmații de genul, mă sfătuiește și vine lângă mine, așezându-și mâinile pe umerii mei.

ㅤㅤMă strânge ușor și-mi unesc ochii cu ai lui, fiind mai mult decât sigură că mă voi prăbuși cumva din picioare. Ce afirmații aș putea face dacă nu adevărate? El nu are niciun habar, dar Iustin știa de trădarea fostei lui logodnice. Știa din cauza mea. Eu l-am ajutat să vadă realitatea și s-o accepte.

ㅤㅤFuria pe care o avea pe chip în ziua când a înțeles totul îmi reapare în cap și o piatră mi se așază în piept. Atunci am realizat. A așteptat să-l scap din problemă ca să poată și el să scape de Carla. Femeia pe care mi-a zis că o iubea. S-a răzbunat. Îmi revin când simt strânsoarea mai accentuată a lui Adrian și-l privesc pierdută, incapabilă să leg două fraze.

ㅤㅤ— A fost Iustin, bâigui și el îmi face semn să tac. El a fost, Adrian, repet, plimbându-mi privirea între ochii lui și el aprobă încet, ridicându-și mâinile la obrajii mei.

ㅤㅤ— Știu, confirmă cu o privire ciudată în ochi care-mi face picioarele să se simtă inexistente. Trebuie să ai grijă, Emma, mă anunță și mă încrunt ușor, trăgându-mă de lângă el.

ㅤㅤO femeie tocmai a fost omorâtă și el îmi spune că trebuie să am grijă. Ce naiba? Chiar nu simte nimic pentru ceea ce a văzut în seara asta, pentru femeia pe care a încercat s-o ajute? Femeie care n-ar fi murit dacă nu mă încăpățânam să-l eliberez pe Iustin de acuzații. Dacă l-aș fi lăsat pe Adrian să-l prindă cum avea în plan, nu ar mai exista nicio victimă.

ㅤㅤ— De fapt, ce naiba spui tu? își ferește privirea apoi expiră zgomotos, revenind la privirea mea circumspectă.

ㅤㅤ— Chiar nu-ți dai seama, nu-i așa? întrebarea lui doar mă derută mai tare.

ㅤㅤNu știu de ce consideră că este un moment bun pentru a vorbi incomplet sau codat. Pe lângă că este al naibii de enervant, este și greșit. Ce vrea să spună? Creierul meu este suprasolicitat și nu mai este capabil să perceapă mesajele lui subtile. De dispoziție nici nu mai spun.

ㅤㅤClatin din cap enervată și-l dezarmez pe șaten de cuvintele pe care urma să le spună în completare. Ezitarea lui doar mă înnebunește. N-am nevoie de așa ceva acum. Am nevoie să uit tot ce am văzut. Să-mi smulgă cineva de pe retină acea imagine odioasă și să-mi șteargă memoria. Asta este tot ce am nevoie, nu un Adrian indecis de a spune ce gândește. M-am săturat de asta.

ㅤㅤAleg să renunț să ajung la un rezultat și-l abandonez în hol, ducându-mă țintă spre bucătărie. Scot sticla de vin pe care o desfac robotizată și apuc un pahar când el intră pe ușă, studiindu-mă tăcut. Ochii lui reci traversară întreg tabloul și au rămas înțepeniți asupra mea, oprindu-mă și trimițându-mi fiori în întreg corpul.

ㅤㅤ— Vrei și tu unul? mă ofer când continuă să mă țintuiască cu gheața nemiloasă din ochii lui și aprobă ușor, urmărind fiecare mișcare a mea.

ㅤㅤSe apropie când torn vinul roșu în pahare și apucă unul din ele când e plin, sprijinindu-și coatele de insula bucătăriei. Ignor apucăturile lui de hărțuitor și înșfac paharul cu dezolare, înghițind conținutul lui dintr-o singură gură zdravănă. Îl simt cum circulă înăuntrul meu și-mi amorțește organismul, dar nu suficient ca să uit. Torn până-l umplu iar, dar când să aplic aceeași metodă, brațul îmi este blocat de mâna lui Adrian care mă dezaprobă.

ㅤㅤ— Ar trebui s-o iei mai ușor, sugerează și pufnesc, smucindu-mă din strânsoarea spontană și total nepotrivită.

ㅤㅤCine se crede să-mi spună mie ce să fac? Dacă ar ști ce simt, nu, dacă ar simți ceea ce simt și eu, nu s-ar lamenta la un pahar, ar lua sticla cu totul.

ㅤㅤ— E modul meu de a avea grijă de mine, răspund cinică și oftează încet.

ㅤㅤ— Trebuie să mă asculți.

ㅤㅤCuvintele lui se strecoară pe lângă mine, rotindu-se pentru a nu mă pierde din raza lui vizuală când am ales să ocolesc insula și să trec pe lângă el, ocupând un scaun. Prind mai mult sens când tăcerea domnește, el așteptând un răspuns și infim din partea mea. Îl privesc curioasă și strâng mai bine paharul cu toc în mâna mea.

ㅤㅤ— Moartea Carlei n-a fost doar răzbunare, începe să vorbească cu glas stins și nu mai pot să-l privesc.

ㅤㅤPrefer să-l ascult. Sunt convinsă că informațiile noi nu mă vor ajuta în niciun fel, dar vreau să le știu. Vreau ca Iustin să fie prins. Vreau să se facă dreptate. Vreau să nu mă mai înec în sentimentul de vinovăție ce apasă pe sufletul meu.

ㅤㅤ— E și un avertisment.

ㅤㅤÎmi ridic privirea luată prin surprindere și mă uit amețită când are o mină extrem de serioasă. Avertisment? Cumva vrea să-mi spună că mai urmează o victimă? O altă victimă pentru care mă voi sufoca la fel de mult în vină.

ㅤㅤ— Ce, despre ce vorbești? Cine urmează pe lista psihopatului ăsta?

ㅤㅤÎntrebările mele îl fac să devină tensionat, mușchii lui se contractă la perfecție. Înghit în sec și caut un amărât de răspuns în ochii lui oceanici, dar e același lucru să mă uit la el sau la un bolovan. Ambii fără nicio expresie care să-i deconspire.

ㅤㅤ— În caz că ai uitat, deși mă îndoiesc, Carla era blondă, îmi evidențiez cuta dintre sprâncene și-l examinez atentă, neînțelegând unde vrea să ajungă cu asta. Carla a fost vopsită într-o nuanță șatenă, există o suspiciune că s-a întâmplat post mortem.

ㅤㅤ— Adrian, tu te auzi ce spui? Serios, în clipa asta, te auzi? De ce ar omorî-o și după i-ar schimba coafura? În plus, a fost găsită în plină stradă, nu avea unde să facă asta!

ㅤㅤ— Cadavrul a fost mutat, Emma.

ㅤㅤCadavrul, ce mod impersonal de a vorbi despre Carla. Atât de detașat de cineva cu care a vorbit acum câteva săptămâni. Carla merită mai mult decât a fi numită doar un cadavru. O nefericită care a avut ghinionul să intre într-o lume din care nu făcea parte, doar pentru iubire. Mizeria asta de distruge pe capete miliarde de oameni. Mizerie care toată lumea tinde să creadă că există sau tinde să aspire la ea. Nu există așa ceva, în schimb moartea e reală. Pericolul e real. Durerea e reală. Carla a învățat asta într-un mod barbar, inuman și pe care, cu toată divergența noastră mică, nu-l merita. Era o scorpie, desigur, dar era și rănită, la fel de însetată de răzbunare ca fostul ei logodnic. Regret că n-am găsit o cale s-o ajut să-l doboare ea prima, înainte să ajungă la ea. Regret atât de multe.

ㅤㅤ— Spune-o și gata, zic deja obosită de șovăiala lui care-mi arată în mai mult de trei moduri că cugetă ce cuvinte să spună și cum să le spună.

ㅤㅤ— Avea la gât un lănțișor similar cu cel pe care-l porți, Emma, cuvintele lui parcă ies cu încetinitorul și simt o senzație grea în stomac. Cadavrul a fost deghizat în așa fel încât să semene cu tine, înghit în sec și abia mai pot respira aerul rarefiat din bucătărie. Iustin te-a avertizat să-ți ții gura închisă, conchide și închid strâns ochii, respingând informația.

ㅤㅤAdrian se poziționează înaintea mea și se pune pe vine, culegând perspicace paharul cu toc din mâna mea pe care abia mai puteam să-l țin. Îl așază pe masă de lângă și își îndreaptă atenția în ochii mei paralizați. Suspină prelung și-mi cuprinde mâinile cu ale sale, strângându-le ca să-mi fie un fel de confort. L-am privit cu lacrimi în ochi.

ㅤㅤImaginea Carlei pe jos îmi revine în cap și abia acum remarc toate cele precizate de Adrian. Doamne, cât de oarbă am fost! Tocmai am fost amenințată cu moartea și eu n-aș fi realizat decât prea târziu. În clipa asta, mă bucur că-l am pe Adrian lângă mine să-mi deschidă ochii și să mă facă conștientă de realitate. Să mă prevină și să mă protejeze în modul lui stângace, imprudent. Totuși, nu are nicio fărâmă de sens, pentru ce să-mi țin gura?

ㅤㅤ— Nu fi speriată, nu se va întâmpla nimic. Nenorocitul nu va putea să-ți atingă nici măcar un fir de păr, iar dacă încearcă... va trebui să treacă întâi peste mine.

ㅤㅤO altă fată s-ar fi topit la auzul cuvintelor lui dulci, dar nu eu. Știu că nu sunt doar cuvinte și este îndeajuns de debil să se lupte cu un criminal cu sânge rece instruit. Nu voi risca ca Adrian să pățească ceva din cauza mea. Nu mi-aș ierta-o niciodată. El nu înțelege că acest duet nebun și aritmic dintre noi are nevoie de amândoi, nu se poate să-mi pierd partenerul de dans în fața unui monstru necruțător. Nu fără să am nimic de zis în asta.

ㅤㅤ— Și dacă încearcă să-ți facă ție rău, va trebui să treacă întâi peste mine, spun și Adrian zâmbește cald, ridicându-și o mână pentru a-mi lua obrazul captiv în ea.

ㅤㅤ— Atunci te voi ucide eu că ai fi atât de nesăbuită să te pui în pericol pentru un ticălos ca mine.

ㅤㅤChiar și în starea asta, încep să râd și uit pentru puțin timp că noi doi ne-am despărțit și avem de-a face cu un interlop supărat.

ㅤㅤI-am cuprins și eu un obraz, nescăpându-i irișii din privire și am zâmbit ușor. Adrian rămâne blocat scurt timp la atingerea mea, apoi închide ochii, aplecându-și capul mai mult în mâna mea, bucurându-se de ținerea mea. Nu știu de ce, dar acest simplu gest mi-a frânt inima și chiar și frântă, a început să bată accelerat.

ㅤㅤ— Aș face-o, rostesc încet și el deschide ochii încurcat. Aș face tâmpenia asta pentru că dacă te va ucide cineva, aceea voi fi eu, nu un dubios.

ㅤㅤSurâde ușor și ochii lui sclipesc când mă privesc cu blândețe. Zâmbesc și eu chiar dacă pentru puțin, realitatea lovindu-mă din nou. Realitatea și trecutul, mai exact. Îmi retrag mâna și mă eliberez din strânsoarea lui, adoptând o atitudine opusă. Cea care trebuia, nu cea vulnerabilă. Adrian acceptă resemnat și mă privește la fel de frumos, alimentând sentimentele contradictorii dinăuntrul meu.

ㅤㅤ— De ce m-ar amenința? întreb ca să schimb traiectoria și Adrian se redresează, devenind din nou rigid și serios.

ㅤㅤSe ridică și pleacă de lângă mine, întorcându-se la paharul uitat pe insulă pe care-l devorează imediat. Rămâne cu spatele la mine și mâinile sprijinite de suprafața blatului, respirând ușor, dar inegal. Inima mea nici acum nu a încetat să se zbată pentru momentul anterior, tânjind după mai mult, dar rațiunea mea o ignoră și la fel fac și eu. I-am acordat șansa și am ascultat-o, nu voi mai permite să fiu rănită în felul acela vreodată.

ㅤㅤ— Din cauza mea, replică sobru și rămân înlemnită. Tu ești avocata lui, iar eu sunt procurorul care-l vânează. Ne-a văzut împreună în club, mai știi? mă chinui să-l urmăresc când o furtună de simțiri se joacă cu mine, amețindu-mă. Se întoarce spre mine, cu aceeași mină ponderată. Este atât un avertisment pentru tine, cât și pentru mine, încheie și înghit în gol, aplecându-mă după paharul furat ca să iau câteva guri de care am nevoie.

ㅤㅤÎl abandonez pe masă și-mi ațintesc privirea spre el. Se uită, cu mâinile încolăcite la piept, cum mă consum și mă agit. Dacă mie mi-a spus prin asta să tac din gură, atunci pentru Adrian poate însemna doar să renunțe să încerce să-l prindă. Sângele îmi îngheață în vene doar în fața unei imagini asemănătoare cu a Carlei, de data asta înlocuită cu Adrian. Mă ridic din scaun furtunos și îl privesc solemnă.

ㅤㅤ— Adrian, trebuie să abandonezi cazul ăsta!

ㅤㅤClatină din cap, respingând total ideea, și mă apropii, neînțelegând când a devenit atât de nepăsător cu propria viață. A fost amenințat cu moartea și nu are nicio urmă de frică, de îngrijorare, nimic.

ㅤㅤ— Nu mă voi opri până când nu văd toată organizația asta după gratii. Unul câte unul. N-am fost atât de pornit să duc asta la bun sfârșit, recunosc, dar când au îndrăznit să mă amenințe cu tine...

ㅤㅤ— Cred că nu înțelegi cu cine ai de-a face! Iustin nu e vreun Ionuț amărât și până și atunci ai ajuns în spital! Dă-le ce vor și cu asta basta, încheie asta cât mai poți!

ㅤㅤMă fulgeră cu privirea și înlătură strânsoarea de la piept, venind chiar în fața mea și tăindu-mi respirația.

ㅤㅤ— Știu foarte bine cu cine am de-a face și de ce sunt în stare, răspunde pe un ton sever și mă amuțește. Nu din vina lui Ionuț am ajuns în spital și mai mult ca sigur nu le voi da ce vor. Nu voi renunța ca să le ofer cale liberă să te prindă în jocul lor murdar, nu te voi da pe tine, înghit în sec, urmărindu-l buimacă în timp ce respirația lui amestecată cu tutun și alcool s-a răspândit pe tenul meu, blocându-mi toate funcțiile.

ㅤㅤFurtuna de informații mă lovește din plin și habar n-am pe care ar trebui să încep întâi s-o asimilez. Știu doar că inima mea bubuie de mai multe emoții nedorite, știu doar că îmi e greu să respir când e atât de aproape și nu mă pot îndepărta. Știu doar că orice adevăr se ascunde printre cuvintele lui, mă va zdrobi fără niciun efort. Stomacul meu are apucături tâmpite și enervante, dar sunt conștientă ce vrea să-mi spună. Sunt conștientă ce vrea să-mi spună corpul meu, mai mult sau mai puțin. Adrian ascunde ceva. Nu, nu mă refer la cazul ăsta. Nu mă refer nici la ce simte. E vorba de ce s-a întâmplat în trecut. Bătaia dublă a lui Ionuț, omul acela dubios ce mi-a pus pistolul la ceafă în întunericul străzii pustii, bătaia lui Adrian și în final, plecarea neașteptată a omului pe care-l iubeam cel mai mult. 

ㅤㅤLucrurile încep să se lege cap la cap fără intenția mea, dar nu reușesc legătura. Ceva-mi lipsește. Poate sunt nebună, dar simt că nu mi-a spus tot ce trebuia să știu și mai simt că totul merge împreună, dar habar n-am de ce. Remarcă duelul din mintea mea și suspină profund, plecând de lângă mine de parcă s-ar teme că voi ieși victorioasă din această luptă și voi înțelege totul.

ㅤㅤ— De ce faci toate astea? întreb și Adrian ridică sprâncenele, total neștiutor. Încerci să mă protejezi, îmi spui că te-ai sacrifica pentru mine, de ce? pufnește amuzat și își mai toarnă vin în pahar.

ㅤㅤ— Știi răspunsul, Emma. E atât de simplu totul, mă strâmb nemulțumită și mă apropii de el, sesizând cum apucă mai bine paharul din mâna lui.

ㅤㅤ— Este cum vrei tu, dar nu simplu. Dacă era simplu, totul era diferit. Dacă era atât de simplu, nu m-ai fi părăsit niciodată.

ㅤㅤChipul lui se înăsprește și alege să părăsească și paharul, la fel cum a făcut-o și cu mine în urmă cu doi ani. Ura își croiește drum înapoi în sufletul meu.

ㅤㅤ— Uite, amândoi suntem tensionați după seara asta, ar fi mai bine să abandonăm discuția.

ㅤㅤFac încă un pas, ajungând atât de aproape că mai este un pic până piepturile noastre se ating. Adrian privește pierdut în ochii mei, dezarmat de purtarea mea.

ㅤㅤ— Sunt afectată după ce am văzut, da. Dar știi de ce sunt cea mai afectată, de ce sunt atât de tensionată? înghite în sec și mă studiază atent, reținându-și toate pornirile pe care le citesc atât de clar în ochii lui. Tu. Tu ești cauza.

ㅤㅤ— Cred că ai băut cam mult, motivează și zâmbesc disprețuitor.

ㅤㅤ— Aș vrea să fie atât de simplu, mă apuc să vorbesc, neluându-l în seamă. Tu să mă iubești, eu să nu te urăsc. Să pot sta în preajma ta fără să-mi reamintesc de mii de ori ce ai făcut ca să stau departe, fără să-mi neg fiecare emoție, fiecare gând care mă face să vreau lucruri pe care n-ar trebui să le vreau...

ㅤㅤ— Ce vrei, Emma? mă întrerupe și mă prinde cu garda jos. Care sunt lucrurile alea pe care n-ar trebui să le vrei? înghit în sec și fac un pas în spate ce se dovedește inutil când face el unul în față, aducându-ne în poziția inițială.

ㅤㅤ— Vreau să te uit, răspund, dar nu cu dorințele mele reale ci cu cele care mi-aș dori să fie reale. Aș vrea să te smulg din mintea mea de parcă nu ai fi existat niciodată, să te smulg din inima mea ca și cum nu te-am iubit vreodată.

ㅤㅤRespirațiile noastre sacadate umple încăperea ce rămâne tăcută după afirmațiile mele. Adrian nu-mi răspunde în vreun fel, doar mă privește și mă simt mai expusă decât niciodată. Mă simt de parcă am fost dezbrăcată în fața a milioane de oameni și un reflector gigantic e pus pe mine. De către el. Îmi simt sângele încălzindu-se în vene și închid ochii, dorindu-mi să opresc efectul nevrut pe care-l exercită asupra mea.

ㅤㅤ— Pe cine încerci să minți acum? mă strădui să măresc distanța, dându-mă în spate, dar nu-mi permite, apropiindu-se mine. Pe mine? vocea lui e plină de intrigă când face câte un pas în față, când fac eu unul în spate. Sau pe tine? mă lovesc de masă și rămân blocată în loc, sub asediul albastrului nemilos pe care l-au căpătat ochii lui.

ㅤㅤ— O să-mi spui și ce simt acum? întreb înțepătoare, cu ochii înecați în ură.

ㅤㅤRânjește superior și își apleacă fața spre a mea, pornind un lanț vicios de reacții înăuntrul corpului meu.

ㅤㅤ— Tu vei continua să-mi spui ce ai vrea să simți? mă încrunt puțin și-mi îngustez ochii.

ㅤㅤNemernicul! Se joacă cu focul și nici nu realizează ori nu-i pasă deloc. Aș vrea să-l fac scrum cu privirea mea, să dispară pentru totdeauna și odată cu el și tot amalgamul de sentimente epuizante.

ㅤㅤ— Nu te voi ierta niciodată, scuip cuvintele cu venin, dar nu-l descurajează, ba chiar se apropie la câțiva centimetri de fața mea.

ㅤㅤ— Niciodată e un timp foarte lung, iubire, răspunde mușcător și rămân încruntată. Obișnuiai să-mi spui că nu mă vei iubi niciodată, chipul meu își pierde expresia când îl aud și rămân mută. Timpul nu a fost niciodată aliatul tău, Emma. O să mă ierți, la fel cum ai ajuns să mă iubești.

ㅤㅤSe îndepărtează și mă lasă paralizată. Am crezut că va pleca acum că și-a dus spectacolul la bun sfârșit, dar nu. Rămâne. Rămâne și mă supără asta la fel de tare pe cât mă bucură. Mă uit cum duce paharele în chiuvetă și pune sticla de vin deoparte, la locul ei, după ce o sigilează. Eu rămân în același loc, cu teama că dacă mă mișc voi provoca ceva ce voi regreta amarnic mai târziu. Ascuțimea cuvintelor spuse de el trece prin mine, lăsând urme adânci în inima  mea, la fel și în orgoliul meu. Mă dor și durerea se multiplică când știu că are dreptate și toată strădania mea de a-l ține departe este nulă. Totul e degeaba cât timp o mică parte din mine îl va trage mereu mai aproape. Aș vrea să mă operez și să înlătur partea aia definitiv.

ㅤㅤNu-mi dau seama când îmi vin lacrimile în ochi, dar îmi dau seama când mi se preling pe chip. Le șterg rapid, să nu le vadă Adrian, dar își ridică privirea când mă mișc. Vrea să se apropie, ar veni și m-ar învălui cu brațele lui numaidecât, dar l-am descurajat prin ochii mei. N-am nevoie de asta. Nu vreau să am nevoie de asta.

ㅤㅤ— A fost al tău? întreb cu direcție și chipul lui devine gol. Ai plecat atât timp și n-ai încetat să mă iubești, ce fel de aliat ți-ar face asta?

ㅤㅤ— Eu am acceptat asta acum mult timp, Emma. Eu nu fug de ce simt și nu mă ascund. Te iubesc, da. Te iubesc de când te-am cunoscut prima oară la facultate și nu m-am oprit niciodată, de ce aș face-o acum?

ㅤㅤ— Niciodată e un timp foarte lung, îngân tăioasă cu ochii înroșiți și el zâmbește, plecând capul pentru câteva momente.

ㅤㅤ— Nu destul de lung pentru a mă opri să te iubesc.

ㅤㅤÎnmărmuresc și inima îmi rămâne încremenită. Mă privește senin cu un zâmbet degajat pe chip și eu simt că ard în fiecare parte a corpului. Cum este asta corect? Ce fel de dreptate este asta? Îmi vine să mă cert cu Dumnezeu, dar renunț la idee, căci nu m-ar băga în seamă. Mă plâng de atât de mult timp și nu face nimic, în schimb l-a readus pe cel care mi-a provocat toate plângerile. Probabil s-a gândit că așa o să mă oprească, dar doar le-a înmulțit. N-a fost frumos deloc.

ㅤㅤCitesc ceasul și-mi dau seama cât de târziu este, dar nu mă pot aduna să-i spun să plece.

ㅤㅤ— E târziu, constat și el doar zâmbește, înconjurând insula.

ㅤㅤ— Ar trebui să te odihnești, spune și-și pune mâinile pe umerii mei. Voi fi aici în caz de orice.

ㅤㅤ— Nu trebuie să mă păzești, voi fi bine.

ㅤㅤ— Nimic nu mă va putea face să plec în noaptea asta de aici. Pentru conștiința mea, te rog, nu-mi impune să plec.

ㅤㅤPricep neliniștea din spatele vorbelor lui, la fel și ușoara disperare. Îmi presez buzele și-l privesc învinsă, cedând în fața rugăminții lui. Nu vreau să se ducă acasă și să-și facă tot felul de scenarii îngrozitoare. Îl urăsc, dar nu sunt un monstru.

ㅤㅤ— În regulă, dar te vei mulțumi cu sufrageria, râde și încuviințează.

ㅤㅤ— Noapte bună, Emma.

ㅤㅤ— Noapte bună, Adrian.

ㅤㅤPărăsesc bucătăria cu un sentiment foarte ciudat în piept pe care-l neglijez până în camera mea. Închid ușa și mă lipesc cu spatele de ea, expirând zgomotos cu ochii închiși. De ce sunt forțată să suport situații care nu-i fac bine inimii mele? Poate și Oana are o parte de dreptate, cu cât fug mai tare, cu atât mai mult Universul îl aruncă în calea mea, imposibil de evitat.

ㅤㅤRenunț la gândurile mele și-mi fac un duș, urmând să-mi îmbrac pijamalele. Dacă voi continua să analizez totul, voi rămâne fără somn și voi fi obosită mâine. Chiar dacă urmează weekendul și n-ar trebui să fie o problemă, nu vreau să-mi petrec prima zi liberă ca un zombie. Mă întind în pat și mă fac comodă, dar continui să-mi amintesc de prezența lui Adrian în casa mea, iar întrebări stupide își clădesc drum în capul meu. Mă întreb ce face și dacă canapeaua aia nu e prea incomodă. Ultima oară n-a fost, dar tot mă întreb.

ㅤㅤPână la urmă, el a ales să stea. Dacă se trezește cu o durere de gât, să-și asume.  Cu asta mă hotărăsc să adorm însă continui să-mi caut poziția perfectă în  pat, retrăind în mintea mea tot ce s-a petrecut în seara asta și creând tot felul de regii care mai de care mai terifiante. Mă pun pe spate și răsuflu enervată. Nu voi putea să adorm, nu cât timp îl știu aici.

ㅤㅤMă dau jos din pat și cobor cu pași șovăielnici la parter, intrând în sufragerie cu o mină înfrântă. Îmi urăsc atât de mult mintea uneori. Adrian mă surprinde și rămâne șocat de venirea mea neanunțată. Este întins în canapea și privește ceva la televizor. Pune pauză și se ridică în șezut, făcându-mi loc să mă așez la picioarele lui. Remarc hainele de pe fotoliu și realizez că se află doar în pantalonii costumului lui. Cu siguranță, nu cei mai buni de dormit. Încerc să-mi mențin privirea doar în ochii lui când ocup locul pregătit pentru mine, dar nu mă pot împiedica să nu mă uit la trunchiul lui gol și mușchii dezvăluiți. Înghit în sec când îmi mut privirea. De ce nu putea fi un bătrân urât, cu pielea zbârcită și chelie? Mi-ar fi mai ușor să mă abțin din a arunca priviri necuvenite.

ㅤㅤ— Te simți bine? întreabă când tăcerea mea persistă și oftez, rezemându-mă de speteaza canapelei.

ㅤㅤ— Nu pot să dorm, mărturisesc și-mi unesc privirea cu a lui.

ㅤㅤAdrian zâmbește ușor, înțelegător.

ㅤㅤ— E din cauza a ceea ce ai văzut?

ㅤㅤAș vrea să fie așa și chiar este parțial, dar nu total. Prezența lui aici are un impact mai puternic decât oroarea văzută. Ce spune asta despre mine ca persoană? Clatin din cap încet și ridic din umeri.

ㅤㅤ— Nu sunt obișnuită să am un bărbat în sufrageria mea, glumesc și el râde, apoi mă privește contemplator.

ㅤㅤ— Măcar nu sunt un oarecare, mă cunoști, replică și văd pe fața lui că nu este asta ce vrea să spună.

ㅤㅤ— Cred că asta e problema, continui și aud pufnetul lui amuzat.

ㅤㅤ— Ți-a fost mai ușor să ai bărbați necunoscuți în casă? l-am privit uimită și am tăcut.

ㅤㅤÎntrebarea lui rămâne în aer mult timp, dar privirea insistentă mă face să înțeleg că nu va renunța la ea. Nu știu de ce, dar mă simt prost să-i spun că n-a mai intrat vreun bărbat în casa mea de la despărțirea noastră. N-am mai vrut să am de-a face cu niciun reprezentant din specia masculină.

ㅤㅤ— N-a fost niciunul, răspund într-un final și remarc o ușurare pe chipul lui, aproape că-mi vine să înjur că n-am tăcut.

ㅤㅤAdrian începe să zâmbească când pe chipul meu se poate citi foarte clar dorința de a-l sufoca cu propriile mâini și își mută poziția, astfel încât să ajungă chiar lângă fața mea încurcată. Nu știu ce se învârte în capul acela șaten, dar sunt convinsă că nu vreau să am nimic de-a face. Inima începe să se comporte ciudat când respirația lui îmi gâdilă obrazul.

ㅤㅤ— Dacă ai ști câte nopți am pierdut gândindu-mă doar la tine și un alt bărbat, înnebunind, confesiunea lui șoptită trece ca un cuțit bine ascuțit prin mine și mă simt distrusă.

ㅤㅤ— Adrian...

ㅤㅤȘoapta mea se face pierdută în sufragerie când Adrian se apropie mai mult de chipul meu și-mi crește pulsul catastrofal. Nici măcar n-o ia în seamă, rugămințile mele mute să se oprească parcă nu mai există pentru el. Știam că am făcut o greșeală să cobor aici.

ㅤㅤÎmi umezesc buzele uscate și înghit în sec, rotindu-mi capul încet spre el, simțind cum mă scufund în adâncurile oceanului când ochii noștri se conectară. E atât de aproape, îi pot simți fiecare respirație perturbată pe pielea mea. Atât de aproape, dar atât de departe. Adrian nu va merge mai mult de atât, nu știu dacă-l urăsc sau îl iubesc pentru asta.

ㅤㅤ— Nu trebuia să pleci dacă te înnebunea gândul ăsta, replic cu o voce scăzută și Adrian rânjește diavolesc.

ㅤㅤ— Mă înnebunește, Emma, accentuează cuvintele când mă corectează și totul vine ca o tornadă peste mine. Încă mă înnebunește, repetă și-mi aplatizez buzele, schimbându-mi direcția privirii când simt că mă pierd total. Cum și pe tine te înnebunește fiecare secundă departe de mine, adaugă și mă întorc contrariată spre el, strângându-mi mâinile când le simt tremurul ușor.

ㅤㅤ— Singurul lucru care mă înnebunește este lipsa ta de orice bun simț! i-o întorc și găsesc puterea să mă ridic și să fac câțiva pași.

ㅤㅤÎl aud râzând și mă opresc, încremenind când tălpile lui goale ating parchetul și vin spre mine. Corpul meu parcă intră pe modul avion când am nevoia cea mai mare de el. Ar trebui să plec naibii de aici.

ㅤㅤ— Înnebunește, spune și își lipește nasul de părul meu, automat închid ochii. Să fim nebuni amândoi, completează șoptit lângă urechea mea și controlul meu deja precar se disipă tot mai mult.

ㅤㅤ— Încetează! protestez când mă întorc și-l împing puțin mai în spate, Adrian doar a râs copios. Nu te mai juca cu mine! îl avertizez și râsetul lui se pierde.

ㅤㅤ— Realitatea întotdeauna va fi inconfortabilă.

ㅤㅤ— Nu veni la mine cu vorbe filosofice, Adrian, spun și el mă urmărește atent. Chiar vrei să spunem care e realitatea?

ㅤㅤUmerii lui coboară, la fel și buzele ce se pregăteau să formeze un alt rânjet enervant. Îl deranjează de fiecare dată când aduc vorba de trecut, dar asta este real. Asta este ce a făcut. Își strânge maxilarul, cu o privire severă încrustată în pupile, dar tace. În ciuda a tot ce ar vrea să-mi spună ca să-mi închidă pentru totdeauna gura veninoasă.

ㅤㅤ— Nu vreau să-mi spui nimic, Emma, cuvintele se rostogolesc cu putere din gura lui și mă înfior la vederea ultramarinului căpătat de ochii lui. Nu mă interesează câtuși de puțin, următorul val se înfige ca un pumnal în pieptul meu și-i arunc o privire piezișă, plină de resentiment.

ㅤㅤConstat târziu că scade distanța stabilită de mine și se oprește cu puțin în fața mea, fiind la câțiva centimetri de a ne atinge.

ㅤㅤ— Chiar vei spune asta privindu-mă în ochi? îl trag la răspundere cu reproș, încercând să ignor toate sentimentele ce-mi amețesc creierul.

ㅤㅤNu schițează nimic, dar simt fiecare emoție a lui până în măduva spinării. Camera începe să se încălzească treptat și intuiția îmi spune că n-are de-a face cu setările termostatului. Camera este în flăcări când face pasul final și piepturile noastre se ating.

ㅤㅤ— Vei continua să minți privindu-mă în ochi?

ㅤㅤN-are idee cât mă irită când îmi întoarce fiecare întrebare fără să-mi răspundă! Aș reacționa, dar nu mă mai simt în stare. Ceva îmi spune că nu vreau să mă mai simt în stare. Îl urmăresc, într-un amestec ciudat de hipnotizare și dezgust, cum își plimbă ochii pe fiecare trăsătură a feței mele. Sunt sigură că n-a ratat niciuna. Iau aer adânc în piept după mai multe respirații pe care le pot cataloga jalnice, realizând că așteaptă o remarcă din partea mea.

ㅤㅤ— N-o să fac sex cu tine, replic și Adrian surâde, luat pe neașteptate.

ㅤㅤÎn ochii lui se poate vedea amuzamentul pe lângă intensitatea aproape sălbatică pe care o au. Fiecare secundă pe care mi-o atribuie ochii lui, mă aduce mai aproape de margine și simt că încerc să mă țin cu toate puterile să nu cad.

ㅤㅤ— Asta e mantra pe care o repeți în fiecare zi?

ㅤㅤÎmi îngustez ochii la ironia din glasul lui, alăturată rapid de un rânjet îngâmfat. Acum nu mai este camera cea în flăcări, ci eu și focul mi se transmite prin pupile direct pe pielea lui. Este foarte binedispus pentru cineva care ar trebui să aibă arsuri de cel mai înalt grad. Oftez adânc, pieptul meu împingându-se mai mult în al lui, și-mi înalț bărbia. Adrian păstră un zâmbet mic.

ㅤㅤ— Ești un ticălos, spun cu nonșalanță, iar Adrian pufnește amuzat.

ㅤㅤ— Dacă eram cu adevărat ticălos ai fi fost pe canapeaua aia, oftând din alte motive.

ㅤㅤRâd câteva momente și clatin din cap ușor. Îl analizez câteva momente, nescăpându-mi faptul că nu-și dezlipește ochii de la mine, și oftez scurt.

ㅤㅤ— Uiți un lucru: tu ești cel care va dormi pe canapeaua aia, replic și ridică puțin din sprâncene, interesat. O să dorm atât de bine, știind că vei sta aici, îmaginându-ți ce ar fi putut fi, adaug distrată și Adrian rânji.

ㅤㅤ— Că ai fi aici sau că vei fi în dormitorul tău, nu contează. Te vei gândi la asta în același timp cu mine, rotindu-te la nesfârșit în pat și apoi știi ce vei face?

ㅤㅤMișc ușor din cap ca să continue, simțind un gol ce se adâncește semnificativ în stomacul meu când cuvintele lui mă lovesc din plin. Zâmbește încrezut și mă fixează în continuare, din ce în ce mai expresiv. Se apleacă spre chipul meu și nu-mi pot reține răsuflarea surprinsă când parfumul lui se împrăștie pe tenul meu. Aștept răspunsul cu nerăbdare, petrecându-mi privirea de-a-ntregul ochilor lui.

ㅤㅤ— Vei coborî din nou, te vei întoarce... direct în brațele mele, vocea lui scăzută, echilibrată, mă face să mă cutremur, greutatea cuvintelor lui căzând asupra mea fără niciun avertisment.

ㅤㅤ— Asta se întâmplă în nopțile în care mă visezi? reușesc să contraatac cu vocea aproape să mi se frângă și îmi zâmbi malițios.

ㅤㅤ— Nu, iubire, asta se va întâmpla peste zece minute, răspunde calm și mă blochează.

ㅤㅤÎnghit în sec și aș vrea să găsesc o modalitate care să-mi astupe respirația grea. Aceeași respirație ce-i ridică nivelul egoului până la cer. Mă distanțez și mă uit ușor încruntată la el, dar fără să mai am o replică pe măsură. Îl privesc cum râde și se așază fără probleme înapoi pe canapea, reluându-și poziția neafectat și fără să mă scape din privirea sa. Își pune o mână sub cap și se uită fără rușine la mine, fără să ascundă ce gândește în spatele irișilor săi.

ㅤㅤ— Noapte bună, replică fără să ia în seamă încordarea mea.

ㅤㅤPufnesc iritată și mă întorc pe călcâie, acaparată de același sentiment ciudat. Pășesc spre scări, resimțind tonul vocii lui în fiecare terminație nervoasă. E incredibil efectul pe care-l poate căpăta o persoană asupra altei persoane. Mi se pare ireal. Și urăsc fiecare secundă.

ㅤㅤ— Emma? aud glasul lui din spate și mă uit peste umăr, așteptând să primesc altă lovitura direct în inimă. Mai ai șapte minute, replică și pot deduce amuzamentul din spatele frazei.

ㅤㅤÎmi dau ochii peste cap și grăbesc pasul spre camera mea. E total dement dacă crede că mă voi întoarce în sufragerie și oriunde în apropierea lui. Prezența lui nu-mi face bine, prezența lui mă afectează în feluri în care n-ar trebui să mă afecteze. Intrată în cameră, îmi scot tot aerul tensionat din plămâni și mă întind în patul din care jur că nu mă voi ridica nici dacă casa va fi cuprinsă de flăcări. Doar o forță supranaturală mă va putea forța să mă întorc în camera aia.

ㅤㅤÎnchid ochii și încerc din răsputeri să-mi golesc mintea, dar de fiecare dată reușește câte un gând să se strecoare și să-mi fure somnul tot mai mult. Sunt în punctul în care aș fi în stare să-mi vând sufletul diavolului ca să pot adormi și totuși cuvintele lui continuă să-mi răsune în cap ca un radio stricat. Pufăi enervată de propria persoană și mă întorc pe spate, adâncindu-mi privirea în tavan. Nu voi adormi. Asta e clar. Dar nu-i voi oferi satisfacția lui Adrian că are dreptate.

ㅤㅤMă uit la ceasul de pe noptieră și calculez că au trecut cinci minute de când mă lupt cu mine. Mai sunt doar două minute din cele zece pe care mi le-a oferit. Nu voi coborî și va înțelege cât de mult se înșală cu tot ce gândește. Despre el, despre mine, despre chestia asta dintre noi. Chestie care nu ar trebui să existe și nu va exista în definitiv. Urmăresc secundele ce se scurg din cele două minute și încerc să-mi imaginez fața pe care o va face când nu mă va vedea acolo. Zâmbetul satisfăcut dispare când aud mânerul ușii și mă ridic panicată în șezut, privind spre cadrul ușii ce-l arată pe șaten în toată splendoarea. Inima îmi explodează în piept.

ㅤㅤ— Am uitat să-ți precizez ceva important: mie-mi va lua nouă minute să urc la tine, spune și buzele mele se depărtează puțin în timp ce mă uit șocată la el.

ㅤㅤÎl urmăresc pierdută cum se așază pe marginea mea de pat și apoi își unește ochii cu ai mei, înghițindu-mă cu totul.

ㅤㅤ— Cred că până la urmă va fi nevoie de ordinul ăla.

ㅤㅤRâde deși cuvintele mele par sugrumate când continuă să mă subjuge cu intensitatea lui. Se apleacă și mă dau mai în spate. N-am să risc nicio apropiere între noi. N-am încredere în niciunul din noi doi să nu facă o greșeală imensă.

ㅤㅤ— Nu voi dormi toată noaptea dacă nu știu că dormi liniștită, spune motivul apariției lui și încuviințez slab. Poate nu-ți dai seama acum, dar ce ai văzut nu poate să dispară pur și simplu, continuă și-mi presez buzele, urmărind pierdută felul în care buzele lui par să se miște cu încetinitorul. Când se oprește din vorbit, îmi ridic ochii înapoi la ai lui.

ㅤㅤ— Și crezi că dacă vei fi lângă mine voi dormi liniștită?

ㅤㅤ— Nu e prima oară când dormim în aceeași cameră.

ㅤㅤÎmi ridic o sprânceană și mă uit la locul gol din stânga mea. Golul din stomac revine când mă întorc la chipul lui. Are dreptate, dar au trecut doar câteva minute de când tensiunea noastră ne-a pus într-o situație nefericită și sunt absolut sigură că se va întâmpla din nou.

ㅤㅤ— Realizezi că au trecut doi ani de când am împărțit același pat, nu?

ㅤㅤSuspină, mutându-și privirea în altă parte înainte să se reculeagă și să continue schimburile de priviri dintre noi.

ㅤㅤ— Pot dormi pe scaunul din cameră, nu trebuie să stăm în același pat.

ㅤㅤObserv tristețea lui de a se resemna că va fi mereu nevoit să aibă grijă de mine de la depărtare pentru că și-a aruncat la propriu locul din viața mea, de parcă nu însemna nimic. Cumpănesc la propunerea lui și sunt pregătită să-l refuz când mă opresc, observând disperarea din ochii lui. Îl cunosc destul de bine ca să știu că nu este o scuză penibilă de a ajunge lângă mine, chiar este îngrijorat. Nu s-ar coborî niciodată la nivelul de a folosi metode atât de mârșave. Mă respectă, a spus că mă iubește. Nu ar încerca să-mi facă vreun rău, nu că ar putea vreodată vreun rău să-l egaleze pe cel deja făcut. Iau aer în plămâni și-i atrag atenția, studiindu-mă precaut cu ochii lui albaștri.

ㅤㅤ— Nu e nevoie. Poți veni în pat, ofer permisiunea și un zâmbet slab îi ocupă fața.

ㅤㅤSe ridică și înconjoară patul, așezându-se în locul liber din stânga mea. Se întinde și-i dau o parte din pătura mea, chiar dacă mai am un pic și surzesc de la cât de gălăgioasă este inima mea acum.

ㅤㅤÎmi reiau locul pe care-l aveam înainte să-mi ia cu asalt dormitorul și încerc să-l ignor. Dacă până acum mă chinuiam să mă lupt cu gândurile mele, acum trebuie să mă lupt și cu prezența lui de lângă mine. Mă trag cât pot mai pe margine când mă rotesc cu fața spre el și-mi reprim zâmbetul când el face același lucru, punându-și capul pe braț în timp ce se uită direct în ochii mei.

ㅤㅤ— Vrei să-ți spun ceva atât de prostesc încât e amuzant?

ㅤㅤÎntrebarea mea îl face curios și se așază mai bine pe mâna lui. Înghit în sec și-mi clădesc curajul de a rosti cu voce tare cuvintele când ne desparte un spațiu prea mic.

ㅤㅤ— Aș fi coborât după un sfert de oră.

ㅤㅤRâde și doar zâmbesc, bucurându-mă mai mult decât ar trebui că-i pot auzi din nou râsetul.

ㅤㅤ— Știu, spune și îmi încrețesc fruntea. Pentru că ești îngrijorată pentru mine, oricât de tare te supără asta.

ㅤㅤDevin serioasă și Adrian mă imită, zidurile pe care le avem construite în jurul nostru încep să se clatine din temelii, iar cuvintele întemnițate de atâta amar de vreme fac eforturi supraomenești să iasă la suprafață. Citește pe fața mea toate măcinările mele, la fel cum eu pot citi războiul dezlănțuit în întreaga lui ființă. Îmi pun capul mai bine pe pernă și-mi trec limba peste buzele uscate. Dar uscăciunea apărută din senin în gât nu va trece atât de ușor, cum nici vidul din interiorul meu nu va mai fi niciodată înlăturat.

ㅤㅤ— Adrian? șatenul se uită la mine întrebător și iau aer în piept. Dacă nu ar fi fost procesul, nu te-ai fi întors niciodată?

ㅤㅤÎși strânge ochii de parcă o lamă foarte ascuțită i-a crestat pieptul și suspină, revenind la ochii mei vizibil mai abătut. Eu am primit un pumn imaginar în stomac când valurile din privirea sa m-au izbit. Ar trebui să învăț să tac. Gura mea nu face altceva decât să creeze probleme.

ㅤㅤ— Nu, încerc să mă păstrez neafectată, dar parcă o stâncă a fost aruncată peste mine. Să fiu departe de tine, a fost al dracului de greu, dar să fiu aproape de tine și să rămân tot departe asta... asta n-aș putea suporta, acum eu sunt cea care-și strânge pleoapele, simțind încărcătura cuvintelor lui pline de durere.

ㅤㅤ— Dacă mi-ai fi spus... aș fi dat orice să-mi fi spus, vocea mea se rupe și Adrian închide ochii când îmi observă privirea înlăcrimată.

ㅤㅤ— Emma, îmi spune pe un ton cald și mâna lui se așază pe obrazul meu, răpindu-mi oxigenul. Aș da orice să dau timpul înapoi, dar nu pot face asta. Aș schimba totul, aș face orice ca tu să nu fi rănită... crede-mă, aș lua toată durerea ta și aș indura fără să scot un sunet dacă aș ști că ești fericită, mărturisește amar și-mi șterge cu degetul lacrima căzută, formând o jumătate de zâmbet forțat.

ㅤㅤSuspinele mele se pierd în cameră și mă privește consternat. Inspiră profund și vine mai aproape de mine, învăluindu-mă în brațele lui în timp ce o mână o reține pe obrazul meu. Mă așez pe pieptul lui și încerc să mă opresc din plâns. Doamne, cât mă urăsc acum! 

ㅤㅤ— Nu mai plânge, te rog, șoaptele lui îmi invadează mintea și închid ochii, pierzându-mă în parfumul lui. Nu plânge, spune slăbit de parcă se va sfărâma în mii de bucăți și mă strânge mai tare în prinderea lui.

ㅤㅤBuzele lui se lipesc apăsat de creștetul capului meu și răsuflu ușor când un val neobișnuit de liniște trece peste mine. Degetul lui mare continuă să-mi maseze delicat obrazul și alege să păstreze tăcerea ce s-a așternut în cameră. Poate m-aș împotrivi, dar nu mai niciun fel de putere s-o fac. Îmi mențin ochii închiși și îmi afund nasul în pieptul lui, auzind totodată cum inima lui pompează alarmată. Cumva, sunetul precipitat mă calmează și mă detensionez, făcându-l și pe Adrian să se detensioneze odată cu mine.

ㅤㅤMinute întregi se scurg și nu îndrăznim să ne mișcăm. El de teama că va fi nevoit să se îndepărteze, iar eu de teama de a-i înfrunta privirea. De a-mi înfrunta inima când mă va duce la spânzurătoare că am smuls-o de unde voia să rămână. Respirația lui îmi gâdilă creștetul capului și mă prefac că dorm, nu mai vreau să discut despre nimic. Nasul său se afundă în părul meu și abia mă rețin să nu reacționez. Zidurile noastre trec printr-un cutremur de 8,9 și totuși noi nu cădem cu ele. Mă sărută din nou pe cap și oftez ușor, dar nu-i trezesc nicio suspiciune că nu dorm de fapt.

ㅤㅤ— Chiar dacă mă vei ierta, eu nu mă voi ierta niciodată, zice încet și devin rigidă oricât m-am chinuit să nu arăt nimic. Partea egoistă din mine vrea s-o faci, să fii a mea din nou, să primesc din nou șansa pe care am ratat-o, dar partea din mine care te iubește nebunește nu vrea s-o faci, pentru că știu că nu te merit și nu te-am meritat niciodată. Și nu crede că nu mă doare asta, căci ard pe dinăuntru de doi ani de zile, dar e iadul meu... nu te voi trage niciodată după mine, ascult cu inima chircită fiecare cuvânt ce i-a părăsit gura și aerul devine dens, imposibil de respirat. Te iubesc atât de mult încât te las să pleci, te eliberez de mine, căci știu că e singura cale prin care poți găsi fericirea pe care o meriți, vocea lui îmi spintecă inima în milioane de bucăți și mă prind cu unghiile de pielea pieptului lui, abia rezistând calvarului.

ㅤㅤE adevărul, dar nu scrie nicăieri că nu provoacă durere. Din contră, adevărul este cel mai dureros lucru pe care-l poate rosti un om. Renunț să-mi încleștez mâna și mă relaxez, privind dârele lăsate de degetele mele pe pielea lui. Ar trebui să-mi cer scuze, dar nu îndrăznesc să scot un sunet. Pielea obrazului său este pe fruntea mea și înghit în sec, fiind mai speriată decât niciodată să-mi ridic privirea și să văd ce mă așteaptă. Nu vreau să văd cât de distrus este, este destul că am auzit din vocea lui. A fost nevoie de doar zece minute ca cutremurul să ajungă și la noi, distrugându-ne iremediabil.

ㅤㅤO parte din mine se zbate să iasă la suprafață și să-i ofere o alinare, dar cealaltă parte din mine, mult mai puternică, o ține nemișcată și mă reduce la o stare de letargie. Nu merită să-l consolezi, pe tine nu te-a consolat nimeni, vuiește în capul meu această voce crudă și îmi ține buzele bine lipite. El m-a eliberat, dar mă simt blocată și încep să înțeleg că nu el este vinovatul imobilizării mele sentimentale. Eu sunt. Partea aceea blestemată din mine. Cum o voi convinge să mă elibereze?

Un nou capitol!
Sper că v-a plăcut!

7732 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!