ㅤㅤ

ㅤㅤRecitesc informațiile din dosar, dar acestea refuză să-mi rămână în cap. Obosită, îl închid cu frustrare și-l dau într-o parte, departe din raza mea vizuală. Nu funcționează. Munca nu-mi poate ține mintea ocupată, nu pe cât aș vrea și pe cât mi-ar trebui. Mă simt atât de patetică acum.

ㅤㅤDoi ani de zile. Mai precis, 730 de zile în care mi-am îngropat durerea nepermițându-i să pună stăpânire pe mine și să mă tragă în jos. Mi-am jurat că nu va vedea niciodată o zi la lumină în plus. Iar acum, iată-mă, prinsă în același joc dement ce mi-a zdrobit inima și pe care se pare că nu pot face nimic să-l opresc.

ㅤㅤO să-mi pierd mințile.

ㅤㅤÎmi ridic privirea când ușa se mișcă, revelând-o pe Oana în toată splendoarea ei. Îmi zâmbește și se grăbește să așeze pe birou paharele din carton pline cu cafea fierbinte. Am zâmbit înapoi pentru că m-am simțit obligată să fac asta.

ㅤㅤ— Încă lucrezi? Ai nevoie de o pauză! repetă aceleași cuvinte de mai bine de trei zile și știe că e la fel de inutil de fiecare dată.

ㅤㅤTrei zile de când nu l-am mai văzut. Ar trebui să mă bucur, dar n-o fac. E ciudat, prezența lui devine mai pregnantă în absența lui. E transformată într-o stare, o stare cu menirea să mă tortureze pe mine.

ㅤㅤ— M-am gândit că este timpul să fac ordine, răspund degajată, luând un mic teanc de dosare în brațe.

ㅤㅤÎl pun într-un sertar, aranjând în ordine alfabetică fiecare dosar. Oana n-a scos un cuvânt, dar ochii ei au fost doar pe mine. I-am putut simți.

ㅤㅤEste îngrijorată. Nici măcar nu pot s-o judec, dacă aș fi fost în locul ei, aș fi la fel. Pentru că nu sunt bine. Par în regulă, dar sunt în derivă. Sănătatea mea mintală atârnă de un fir de ață și simt că mă pierd într-un sentiment bizar ce-și croiește treptat drum în interiorul meu. De parcă tot corpul meu se pregătește de momentul zero. Și voi ceda. Știu sigur că o voi face.

ㅤㅤ— Vrei să ieșim undeva? Ne mai limpezim un pic mintea, sugerează și clatin din cap când îmi reiau locul.

ㅤㅤ— Nu vreau nimic, n-am dispoziție pentru nimic, o lămuresc și tace, presându-și buzele.

ㅤㅤSe uită la mine cu o privire cu subînțeles și înghit în sec. Își mută câteva șuvițe de păr, apoi își îndreaptă poziția.

ㅤㅤ— Emma, te simți bine?

ㅤㅤAm zâmbit automat, dar totul în jurul meu a părut că s-a prăbușit. Și nu oricum. Pe mine.

ㅤㅤ— Sunt extenuată.

ㅤㅤSpun criptic, iar blonda își ridică subtil o sprânceană. Sunt extenuată din toate punctele de vedere, nu doar din lipsa de somn. Reîntoarcerea lui Adrian mi-a distrus iremediabil echilibrul pe care credeam că-l am, iar acum mă clatin. Mă clatin și știu că nu va fi acolo să mă prindă când o să mă prăbușesc. Asta face totul de zece ori mai rău.

ㅤㅤ— Pentru că nu mă asculți când îți zic că ai nevoie de o pauză! mă ceartă și rămân nemișcată, privind-o atent.

ㅤㅤAm nevoie de o pauză. O pauză veșnică de la Adrian. Atunci mi-aș găsi liniștea.

ㅤㅤ— De ce te uiți așa la mine? mă trezește și o privesc pierdută.

ㅤㅤOftez și mă aplec peste birou, luând paharul din carton în mâna mea. Iau o gură sănătoasă și o privesc nevinovată pe Oana. Amândouă știm că e ceva greșit, dar eu n-am de gând s-o spun, iar ea n-are de gând să întrebe. Un câștig neașteptat pentru mine.

ㅤㅤ— Mai ești supărată pe mine? o întreb când abandonez paharul pe birou.

ㅤㅤOana suspină și clatină din cap.

ㅤㅤ— N-am fost niciodată supărată, Emma. Sunt doar îngrijorată, asta e tot.

ㅤㅤ— Îngrijorată... de ce?

ㅤㅤBlonda mă privește de parcă am jignit-o în trei limbi diferite și se strâmbă iritată. Bineînțeles că știu care este motivul îngrijorării ei, știu pentru că este motivul îngrijorării mele, dar nu strică să mă prefac că n-am niciun habar. Măcar pentru două secunde scurte, totul să fie diferit, iar viața mea să nu fie cumva legată de el.

ㅤㅤ— Joci un joc periculos, spune după câteva momente de liniște și o privesc confuză. Cu cât te opui mai mult, cu atât îl vei vrea mai mult și Adrian va fi acolo, așteptând să cedezi ca să te abandoneze din nou!

ㅤㅤPufăi enervată și-i arunc o privire de zile mari prietenei mele care rămâne fermă pe poziții, în ciuda dezaprobării mele fățișe. Să mă opun față de ce? Femeia asta cred că a venit beată la muncă!

ㅤㅤNici măcar nu știu ce mă enervează mai mult, faptul că a spus asta sau faptul că s-ar putea să aibă dreptate. Totuși, greșește într-o anumită privință, eu nu-i voi ceda lui Adrian cât timp mă numesc Emma Tudor. Pentru că am făcut-o o dată și a fost o greșeală, a doua oară ar fi prostie pură din partea mea.

ㅤㅤ— N-am energia necesară să-ți ascult fanteziile, Oana! i-o tai repede când o văd doritoare să aprofundeze și aceasta își închide gura, urmărindu-mă cu atenție.

ㅤㅤSe apleacă peste birou să fie oarecum mai aproape de mine și înghit în gol când observ săgețile din ochii ei verzi, pregătite să se năpustească asupra mea.

ㅤㅤ— Fantezii? întreabă pe un ton insinuant și mă încrunt ușor. Ce căuta Adrian în biroul tău, Emma? continuă sugestiv și-mi feresc privirea când inima mea începe să bată mai rapid. De ce ai fugit după el în noaptea aceea?

ㅤㅤOana e decisă să mă sfâșie fără să aibă un strop de compasiune. E și vina mea. Dacă n-o enervam, poate aș fi scăpat de șirul acesta de acuzații și chestionări.

ㅤㅤ— N-am de gând să mă justific în fața nimănui! mă apăr după ce mă ridic din scaun, simțindu-l de parcă este în flăcări.

ㅤㅤMă privește mândră de sine și rânjește cu aroganță, recunoscând gustul victoriei a unei dispute fără sens. Până la urmă, ce are de câștigat din asta? Că mă pune pe mine la zid? Și pentru ce? N-am nimic de recunoscut pentru că nu este nimic la mijloc. Niște întâmplări bizare, asta așa este, dar nimic mai mult. Nicidecum la ce se așteaptă ea să audă.

ㅤㅤProaspăt enervată, o sfredelesc cu privirea, urând din adâncul sufletului meu înfumurarea de care dă dovadă.

ㅤㅤ— Ce urmărești cu asta? o trag la răspundere și Oana plescăie din buze, ridicându-se teatral din scaun.

ㅤㅤOcolește biroul cu grație și se oprește înaintea mea, studiindu-mi fiecare por al feței. Inima-mi acceleră fără motiv. Ochii ei verzi îmi perforează pielea și se strecoară până în sufletul meu, citind un limbaj pe care nici eu ca proprietară nu-l pot pricepe. Mă feresc, neliniștită de starea pe care a trezit-o în mine fără niciun înțeles. Ce naiba se întâmplă cu mine?

ㅤㅤ— Recunoaște, spune ca pe o incantație și un surâs slab îmi părăsește buzele, dar se pierde la fel de repede când îmi dau seama că e serioasă. Recunoaște că încă îl iubești, completează și-și ridică arătătorul spre mine pe care l-am privit atât cu stupoare, cât și cu indignare.

ㅤㅤAm rămas mută și, mai mult ca sigur, mi s-a șters orice expresie de pe față. Bătăile inimii mele răcnesc în capul meu și acoperă sunetul respirației mele mai grele. Într-un mod paradoxal, întrebarea Oanei m-a înfuriat mai mult decât orice în viața mea. Iar competiția este acerbă cât timp există Adrian.

ㅤㅤOana mă privește cu interes pur și coboară degetul acuzator, ușor descurajată de reacția mea neașteptată. Nici măcar eu nu sunt sigură de unde a apărut. Își mută privirea când simte că a mea o arde și buzele ei se aliniază perfect. Știe că a fost o greșeală.

ㅤㅤNici măcar nu pot face ceva. Nu pot să vorbesc. Să țip. Să plec. Orice. De parcă a aruncat o vrajă și m-a transformat într-o statuie.

ㅤㅤ— Emma...

ㅤㅤ— Pleacă! reușesc să spun răspicat și Oana își mărește ochii.

ㅤㅤNu insistă și cu siguranță nu așteaptă să mă repet. Îmi urmează îndemnul fără nicio altă remarcă caracteristică și asta mă sperie mai mult decât starea mea.

ㅤㅤAud ușa cum se închide și răsuflu puternic, simțind o greutate cum se ridică de pe umerii mei. Îmi sprijin mâinile pe birou să mă ancorez în realitate și inspir adânc cu ochii închiși, cu dorința uriașa de a uita tot ce s-a întâmplat. Nu doar acum. Totul din ultimii doi ani.

ㅤㅤCuvintele ei se întorc să mă înjunghie direct în spate și-mi acaparează întreaga minte. Îmi strâng ochii, mărind presiunea cu care stau palmele mele lipite pe suprafața biroului. Dar asta este o nimica toată. Nimic nu întrece modul în care inima mea continuă să pulseze nebunește și mă destabilizează de-a dreptul.

ㅤㅤSimt realitatea cum mi se strecoară printre degete, la fel și respirația. Am glumit în repetate rânduri ani întregi de cum o să-mi pierd mințile la un moment dat, dar cred că fix asta se întâmplă în acest moment. Altfel nu pot explica amalgamul de sentimente ce se luptă să mă domine. Și toate împotriva mea.

ㅤㅤApoi, mă gândesc cât de mult ar savura imaginea asta Adrian. Încerc să-mi revin, dar fără reușită. Nici măcar ambiția de a nu-i da satisfacție nu mă mai salvează. Sunt pierdută. Îmi strâng pumnii, furia pe sine devenind mai puternică decât orice. Vino-ți în fire, Tudor! aud ordinul creierului meu atât de clar, dar nu pot să-l îndeplinesc. Oricât de mult vreau sau oricât mă strădui.

ㅤㅤ— Emma? îmi ridic privirea ca și cum am fost ruptă dintr-o vrajă și-l privesc amețită pe blondul aflat încă în prag. E totul în regulă? vocea lui alarmată a fost ultima picătură.

ㅤㅤLa naiba cu întrebarea asta! Nu, nu este nimic în regulă. Înnebunesc și bărbatul care mi-a frânt inima este motivul. Chiar nu observă nimeni cât de mult mi-a alterat viața revenirea lui?

ㅤㅤUn impuls de a evada din camera asta pune stăpânire pe mine și mă trezesc repezindu-mă pe ușă, lăsându-l în urmă pe Marius fără niciun răspuns.

ㅤㅤGrăbesc pasul pe holurile firmei cu respirația din ce în ce mai accentuată, ignorând complet orice fel de privire aș putea atrage. Dacă o să mă gândesc ce crede lumea din jur despre mine, cred că o să ajung numaidecât la ospiciu.

ㅤㅤNu mă opresc aici, continui să mă îndrept spre un loc pe care nici nu-l cunosc fără să micșorez ritmul în care mă deplasez. Am senzația că dacă mă opresc, mă va prinde din urmă totul de care încerc să scap și nu voi mai putea porni din nou.

ㅤㅤÎmi revin în simțiri abia când ajung într-un parc pe care obișnuiam să-l frecventez deseori, fiind în apropiere de barul lui Raul. Înghit în sec la gândul la cât am putut să merg pur și simplu. Conștientă n-aș fi mers atât nici bătută.

ㅤㅤTotuși, îngheț când realizez mai mult locul în care mă aflu. Soarele mă orbește, iar vântul ce adie ușor nu este suficient să mențină o temperatură potrivită. Râsetele copiilor care se joacă se aud în depărtare exact ca în trecut, iar banca asta nenorocită e exact în locul în care era și atunci. Chiar nu există niciun loc în tot Bucureștiul în care să n-am vreo amintire legată de ticălosul acela? O capitală întreagă și niciun colț din ea nu este apt să mă refugieze.

ㅤㅤOftez profund, încercând să blochez șirul de amintiri ce vor să revină la viață în pupilele mele. Mă dau mai în spate cu câțiva pași, zăpăcită de sunetele amintirilor din mintea mea, dar mă opresc abrupt, împiedicată de un corp masiv să-mi continui drumul. Paralizez instant când aud o înjurătură mormăită și văd paharul din carton plin cu cafea vărsată acum pe jos. Senzația de déjà vu mă copleșește și mă întreb serios dacă nu cumva Dumnezeu m-a prins într-un joc bolnav și pervers doar pentru amuzamentul lui.

ㅤㅤNici măcar nu îndrăznesc să mă întorc, îngrozită de cine aș putea vedea în spatele meu. Nu vreau să mi se confirme bănuiala. Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să existe.

ㅤㅤCuriozitatea mea mă împinge însă. Faptul că nici el nu s-a mișcat, iar înjurătura aia abia spusă a fost ultima care i-a părăsit gura mă convinge să mă întorc, fiind izbită din plin de valurile agitate din ochii lui. Sunt eu nebună sau a devenit și mai cald? De fapt, ce mai întreb, clar sunt nebună!

ㅤㅤZâmbește și stomacul meu se strânge ca răspuns. Ochii lui capătă o lumină stranie și mă face să simt nevoia să zâmbesc și eu. E încă atât de aproape de mine, căldura corpului lui învăluindu-mă și nu dă semne că vrea să se îndepărteze prea curând. Înghit în sec când tăcerea devine apăsătoare și nu pentru că n-aș ști ce gândește sau simte, din contră. Simte tot ce simt eu, gândește tot ce gândesc eu și are aceeași dorință pe care o am și eu. Tăcerea e de fapt reținerea noastră. Lucrul de care ne agățăm disperați să nu ne pierdem în abisul care ne-a schimbat radical viața și în trecut.

ㅤㅤ— Încă n-ai învățat să te uiți pe unde mergi, vorbește cu căldură și-mi zâmbește slab.

ㅤㅤÎmi rotesc ochii și pufnesc amuzată, găsind puterea necesară să măresc cu puțin distanța dintre noi. Suficient ca să nu-mi simt pulsul în toate încheieturile.

ㅤㅤ— Iar tu încă n-ai învățat să nu mai apari așa în calea mea! ripostez pe un ton un pic tăios, păstrând totuși atmosfera plăcută care s-a creat într-un mod surprinzător.

ㅤㅤAdrian zâmbește fără să-și mute privirea din ochii mei. Pot vedea, nu, pot simți lupta pe care o poartă în el ca să înfrâneze impulsul de a mă atinge și reușește cu brio, oricât de epuizant trebuie să fie.

ㅤㅤPrivesc cafeaua vărsată în căutarea unui pretext favorabil să schimb traiectoria discuției și râd ușor, înainte să-mi unesc ochii din nou cu ai lui.

ㅤㅤ— Cred că sunt nevoită să-ți fac cinste, mă plâng fals și scot un surâs înfundat de la el.

ㅤㅤMă mulțumesc și cu atât.

ㅤㅤ— Nu ești nevoită să faci nimic, Em. E în regulă, se grăbește să mă facă să mă simt mai bine, dar refuz printr-o clătinare domoală a capului.

ㅤㅤÎl urmăresc cum își scutură mâneca sacoului și observă pata uriașă lăsată de o parte din conținut. Își freacă mâinile când una este mai lipicioasă din același motiv și se strâmbă deranjat. Mi-am reținut amuzamentul, deși să-l văd într-o ipostază în care stăpânirea de sine îi este încercată atât de dur, îmi aduce doar bucurie.

ㅤㅤ— Ai dreptate, nu sunt nevoită să fac nimic, repet cuvintele pe un ton placid și-i captez atenția. Vreau să fac asta, spun cu ochii fixați în ai lui și am privit cum o ușoară rigiditate i-a cuprins corpul.

ㅤㅤAdrian rămâne blocat și dintr-o dată nici pata nu pare să-l mai incomodeze. Îmi oferă o aprobare slabă și mă urmează la standul de unde și-a cumpărat inițial cafeaua.

ㅤㅤCer vânzătorului să-mi dea un șervețel umed cât timp se prepară cafelele și-i mulțumesc amabilă când mi-l oferă. Adrian a privit totul ca un spectator din umbră.

ㅤㅤPrivirea lui se mută asupra mea când îmi simte atingerea, arătându-și toată confuzia. Dar nu l-am luat în seamă. Încep să șterg delicat orice urmă de cafea pe care o observ pe mâna lui, în ciuda inimii mele turbate. Adrian a fost tulburat de toate acțiunile mele, dar n-a încercat să mă oprească și nici să se opună, a acceptat totul fără să mă scape din studiul atent al irișilor săi.

ㅤㅤ— Mulțumesc, spune simplu și își așază cealaltă mână peste a mea, înghețându-mă.

ㅤㅤÎmi înalț privirea consternată la nivelul chipului lui și rămân așa, ca o stană de piatră. Îmi mut atenția pe mâinile noastre când îl simt cum își lasă degetele să alunece cu o mișcare fină de pe mâna mea și să cadă pe șervețelul acum chinuit de strângerea inconștientă a degetelor mele. Rânjește discret și eu-mi retrag, aiurită, mâna.

ㅤㅤN-am mai simțit niciodată asta. Nici măcar în trecut. O simplă atingere să trezească atât de multe senzații. Parcă anii pe care i-am pierdut separați doar au amplificat tot ce am simțit atunci când am fost împreună.

ㅤㅤ— Porumbeilor, poftiți cafeaua, ne distrage vânzătorul și-mi așez instant un zâmbet forțat, din politețe, pe față. Poftă bună! ne urează și murmur un mulțumesc cam chinuit.

ㅤㅤNu din vina lui, bineînțeles.

ㅤㅤMă întorc spre cauză și întind paharul pe care-l apucă fără să codească. Ne îndepărtăm de stand și mergem agale pe drumul lung al parcului. Îndrăznesc să iau o gură din cafea și scot un geamăt înfundat când conținutul îmi arde limba și buzele. Adrian se amuză de expresia feței mele și clatină din cap.

ㅤㅤ— Porumbițo, ce zbor te aduce pe aici? aud întrebarea lui și mă opresc din mers, aruncându-i o privire ucigașă.

ㅤㅤEra deja prea frumos ca să fie adevărat. Adrian cel pe care îl cunosc și cel care mă scoate din sărite revine în peisaj de fiecare dată. E mult mai plăcut când tace. Când tace și-și lasă ochii să vorbească.

ㅤㅤNu pot să-mi reprim zâmbetul când mă privește distrat și oftez, reluând traseul care nici măcar nu știm unde ne va duce.

ㅤㅤȘi inevitabil mă întorc la întrebarea lăsată încă fără răspuns. Ce aș putea să spun? Nici măcar eu nu știu ce caut aici. Picioarele au preluat controlul și m-au adus aici, se pare ca să-l murdăresc pe el. Pare prea stupid să spun asta. Și imposibil. Care erau șansele să fim amândoi în același loc, în același moment în ditamai capitala? Nule. Totuși, s-a întâmplat.

ㅤㅤDumnezeu are un umor bolnav și nimeni nu mă poate contrazice.

ㅤㅤ— O criză existențială, răspund rece și ridic din umeri când ochii lui de gheață m-au traversat de sus în jos în alarmare.

ㅤㅤAcum el este cel care se oprește și mă oprește și pe mine, prinzându-mi blând brațul pe care-l eliberează imediat ce ascult îndemnul lui mut. Suspin adânc și mai au o gură din cafeaua acum cu temperatura suportabilă.

ㅤㅤ— E totul în regulă?

ㅤㅤÎmi închid ochii instant când termină de rostit. Urăsc întrebarea asta mai mult decât orice! Răsuflu exasperată și reiau contactul vizual, întâmpinată de aceeași îngrijorare.

ㅤㅤ— Nu știu, Adrian. Este totul în regulă?

ㅤㅤȘatenul nu apreciază tonul meu tranșant și strânge ușor maxilarul. Dintre toți oamenii de pe planeta asta, el ar trebui să știe răspunsul. Își mută puțin privirea când contactul vizual devine insuportabil din cauza acelor mele și oftează încet, aproape imperceptibil.

ㅤㅤCând ochii lui îi întâlnesc iarăși pe ai mei, am senzația că timpul stă în loc. Îmi oferă impresia că ar vrea să arunce cafeaua aia din mâinile lui și s-o înlocuiască cu mine, ținându-mă la fel de ferm cum ține paharul din carton. Gândul ăsta doar îmi accelerează sângele în vene. Ce este mai grav totuși? Faptul că are intenția asta sau faptul că-mi doresc s-o facă? Care din noi este mai nesăbuit, mai ipocrit, mai pierdut? Face un pas spre mine și inima mea sare o măsură, convinsă că-și va aduce intenția la realitate, dar se oprește odată cu el când renunță.

ㅤㅤÎnghite în sec și aproape mă înghite și pe mine din priviri, răpindu-mi aerul ce ar trebui să fie nelimitat acum că suntem într-un parc, înconjurați de natură. Ochii mei coboară spre paharul din mâna lui, încercată de un sentiment inexplicabil și pot să spun că idiot. O umbră de invidie îmi trece prin corp când irișii îmi rămân pironiți pe acel pahar, susținut ferm de strânsoarea mâinii lui. Îmi ridic privirea doar când resimt intensitatea oceanului din pupilele lui ce trezește în mine o stânjeneală evidentă când conștientizez că m-a urmărit în tot acest timp și probabil știe ce mi-a trecut prin cap. Îmi aduc aminte în treacăt și mă încrunt slab, ce prostie am putut să gândesc! Clar s-a defectat serios ceva în capul meu.

ㅤㅤAbia își reține un zâmbet uriaș și ridică paharul la nivelul gurii lui, sorbind din el fără să-și mute privirea o secundă de la mine. Mi-am dat silința să nu mă arăt afectată în vreun fel, dar după expresia superioară pe care o are, cred că am eșuat. Îmi rotesc ochii și-mi mut atenția în altă parte, înghițind amarul tachinării lui. Dar mi-o merit. Eu-i dau puterea asta și partea absurdă este că nu mă pot opri din a face asta. Este ceva involuntar. Prostesc și inconștient.

ㅤㅤ— Încep să-mi fac griji, să știi, îl aud într-un sfârșit și-l ignor, bineînțeles. Mereu când te întâlnesc ești încordată, replică grosolan și-mi câștigă atenția, dar nu în modul voit.

ㅤㅤL-aș plesni, dar asta ar însemna să mă dau în vileag că-i înțeleg aluzia și pe lângă asta, ar însemna să mă cobor la nivelul lui și să-i ofer altă victorie. N-am de gând să fac asta. Cuprind mai bine paharul din mâna mea și privesc dezinteresată în zare. Indiferența este cel mai bun răspuns pentru oamenii ca el.

ㅤㅤ— N-ar strica să te mai relaxezi puțin, adaugă și-mi aliniez buzele, străduindu-mă să nu mă predau imboldului de a-l lovi.

ㅤㅤ— De ce nu mă relaxezi tu dacă ești atât de preocupat?

ㅤㅤOchii mi se rotunjesc ușor când îmi termin propria întrebare de spus, realizând ce a ieșit abia după ce am lăsat să-mi iasă pe gură. Stomacul mi se strânge din nou, de data asta mai dur, și mă întorc șovăielnică spre el. Fața lui lăsată fără reacție este capturată de una imediat ce-mi revede chipul și un rânjet infernal îi ocupă buzele nemișcate momente bune.

ㅤㅤÎnghit în sec când afirmația mea îi oferă prilejul perfect de a mări proximitatea noastră și țin de paharul din mâna mea, mai ceva decât de viața mea. Uneori, ar fi cel mai bine să-mi țin gura. Aș evita atât de multe momente jenante și inconfortabile dacă aș fi mută. Se apleacă puțin spre mine, capturându-mă sub ochii lui acum aprinși și necruțători, având același rânjet ce mi-a propulsat ritmul pulsului la valori pentru care chiar ar trebui să-și facă griji.

ㅤㅤ— Ce propui, domnișoară avocat? cere detalii pe o voce scăzută, pe care doar eu o pot auzi, cu un ton ispititor, aducând la pachet fiori care-mi învăluie corpul.

ㅤㅤSusțin schimbul de priviri chiar dacă este insuportabil și nu schițez nimic, sau cel puțin sper că n-o fac. Pot doar spera că nu voi fi trădată iarăși de mine însămi. Nu sunt sigură dacă el îmi aude ritmul schimbat al respirației, dar eu cu siguranță îl aud și panica pune stăpânire pe mine. Nu vreau să vadă efectul pe care-l are asupra mea. Fie că-l cunoaște deja sau nu.

ㅤㅤ— Un ordin de restricție!

ㅤㅤÎl împing fără prea multă putere și totodată mă dau și eu mai în spate, creând distanța pe care n-am știut s-o apreciez cu câteva momente în urmă. Adrian râde și mă privește cum beau restul cafelei din cana mea fără să ezit. Aveam nevoie de o băutură. Ar fi fost mai bună o apă, totuși. De fapt, nu. O sticlă de Whisky ar fi fost perfectă! Așa puteam să uit fiecare secundă din întrevederea nefericită cu acest individ înfumurat.

ㅤㅤNu încearcă să se apropie din nou, dar pot simți satisfacția pe care o simte și de la metri distanță. Nici măcar nu mă mai plâng și nu-l mai jignesc pentru asta. Îmi merit soarta. Eu am spus cuvintele acelea, eu am pornit asta. El doar a profitat. Ca întotdeauna.

ㅤㅤ— Am devenit atât de irezistibil că ai nevoie de un ordin de restricție ca să stai departe de mine?

ㅤㅤȘi iat-o! Aroganța pe care o așteptam de mai bine de un minut. A întârziat cu treizeci de secunde mai mult decât mă așteptam. Clatin din cap și pășesc departe de el, resimțind lovitura în orgoliu mai puternic decât orice altă senzație trezită de prezența lui. Arunc paharul în coșul de gunoi și inspir adânc. Aș vrea să dispar de-a dreptul. Aș vrea să nu mai exist în momentul acesta.

ㅤㅤPrezența lui se face resimțită și mai mult, așa știu că este chiar în spatele meu și mă blochez. Aud respirația lui atât de clar, de parcă ar fi a mea, și simt căldura ei pe partea stângă a feței mele. Pielea mi se înfioră automat ca răspuns.

ㅤㅤ— Gândindu-mă mai bine, rostește calm și limpede, făcându-și vocea să răsune în capul meu ca o alarmă de incendiu. Am nevoie de nenorocitul ăla de ordin de restricție pentru că devine al dracului de dificil să-mi țin mâinile departe de tine! îmi închid ochii și suflul se pierde când îi aud glasul categoric și vibrant, admițând un adevăr atât de crud pe care mă chinui să-l înfrânez chiar și eu.

ㅤㅤMă rotesc dezorientată și-l privesc cu o impaciență fără rost, ridicând la cote maxime tensiunea dintre noi. Nu m-am simțit niciodată atât de nedreptățită ca în această clipă și-l urăsc pe Adrian chiar mai mult pentru că ne privează pe amândoi când își suprimă voința. Totodată, îl apreciez pentru că o face. Știm amândoi că este greșit și cât m-aș urî după aceea. Mă salvează, torturându-se. Torturându-mă. Însă așa este corect, așa trebuie să fie.

ㅤㅤ— Să n-o faci, m-ai auzit? articulez cu greu, fiind examinată îndeaproape de albastrul ochilor săi. Dacă o faci, n-o să te opresc. Să n-o faci, mai mult șoptesc și Adrian își contractă maxilarul, apoi un zâmbet trecător, mulțumit i se impregnează pe față.

ㅤㅤMă simt mai slabă decât niciodată și nu în sensul bun, pe care mi l-aș fi dorit. Devine o normalitate să nu am nimic din ce-mi doresc. Adrian mărește distanța după ce vârfurile nasurilor noastre se ating și înghite în sec, iar eu abia acum observ că și paharul lui a dispărut. Habar n-am unde și cum. Nici măcar nu contează. Creierul meu tinde să se fixeze pe lucruri inutile ca să le ignore pe cele esențiale, frustrante.

ㅤㅤMă așteptam să fugă de aici cât mai repede, dar rămâne pe loc, încă holbându-se la mine. Ochii lui mă ard acum, făcând senzația anterioară incomodă fiind acum de nesuportat. Pot vedea pe înfățișarea lui că are atât de multe de zis, dar tace. Ceva total necaracteristic pentru el. Obișnuia să spună fiecare cuvânt ce-i trecea prin cap. Poate că Adrian nu pare schimbat, dar este. E mult mai rezervat, mult mai tăcut, mult mai cuviincios. Nu este așa ca să se ascundă, nicidecum. Este așa ca să nu mă rănească. Dar cu toate eforturile lui, focul reținut în spatele genelor lui, se extinde și la mine, acaparându-mă și intoxicându-mă încet, dar sigur.

ㅤㅤÎncleștează pumnii și-i desface imediat, făcând tot ce-i stă în putință să-și păstreze controlul. Am oftat zgomotos și m-am uitat la el încă influențată de efectul pe care-l deține asupra mea.

ㅤㅤ— Totul e în regulă, răspund cu adevărat, într-un final, la întrebarea pe care sunt convinsă că a uitat-o.

ㅤㅤMă privește nedumerit câteva clipite, dar își revine repede, amintindu-și cel mai probabil de propria curiozitate. Zâmbește și clatină din cap pentru că știe că este cea mai mare minciună pe care am putut s-o rostesc vreodată. Dar nu mă contrazice, spunându-mi tot ce crede — mai bine zis, nu crede — prin irișii săi azurii. Zâmbesc înapoi, doar pentru că mă simt ciudat să n-o fac. Mai ales acum.

ㅤㅤ— Ar trebui să mă întorc acum, mă trezesc vorbind și încuviințează, trezit din starea care mai avea un pic și-l domina.

ㅤㅤ— Normal! Vrei să te conduc?

ㅤㅤZâmbesc și clatin din cap.

ㅤㅤ— E în regulă. Mă descurc.

ㅤㅤAprobă și încep să pășesc departe de el, simțindu-mi plămânii cum se umple cu aer după toată acea întâlnire sufocantă. Parcurg din nou tot drumul, nebăgând în seamă că este prea lung. Am mai mult timp să-mi limpezesc mintea. Din nou. Sunt nevoită să-mi limpezesc mintea de atâtea ori încât cred că nu voi mai putea în scurt timp și sunt terifiată de momentul când se va întâmpla asta. Fără vreo conștiință care să mă tragă de mânecă și să mă aducă cu picioarele pe pământ, nu vreau să mă gândesc de ce sunt în stare să fac. Mai precis, ce tâmpenii voi face.

ㅤㅤIntru pe ușa firmei, resimțind consecințele bruștei apariții a firii mele atletice care, normal, a dispărut de îndată ce am făcut primul pas înăuntru. Pot spune că mă târăsc până în biroul meu, ignorând privirile curioase pe care acum am ghinionul să le observ, și mă arunc direct în scaunul meu. E timpul să fac lucrurile pe care sunt plătită să le fac.

●●●

ㅤㅤÎnchid ușa biroului și răsuflu ușurată când înțeleg că am supraviețuit încă unei zile. Salut fiecare coleg pe care-l întâlnesc. Pe Oana n-o întâlnesc, nici măcar în parcare. Ceea ce este ciudat, de obicei plecăm în același timp și nici nu ne vorbim să facem asta. Probabil astăzi a terminat treaba mai repede.

ㅤㅤUrc în mașină și pornesc spre casă pe același drum anost pe care sunt nevoită să-l fac aproape zilnic. Dacă n-aș iubi meseria pe care o am, probabil aș fi intrat cu mașina în primul copac până acum.

ㅤㅤÎncetinesc când văd girofaruri de mașini de poliție și ambulanță. Opresc într-o parte când îmi dau seama că puținul drum pe care-l mai am de parcurs ca să ajung acasă este blocat și este prea târziu să o iau pe altă rută. Nu știu de ce, dar imediat ce opresc motorul, o senzație ce este ca un pumn apare în stomacul meu și o neliniște pune stăpânire pe mine când văd mulțimea de oameni calificați și necalificați strânsă în acea zonă.

ㅤㅤÎmi clădesc curajul și cobor, înaintând cu o ezitare spre loc. Probabil este vorba de un accident. Într-un oraș ca București, accidentele rutiere sunt la ordinea zilei. La câți demenți sunt în trafic, nici nu mă mai șochează. Îmi fac loc printre un grup adunat cu telefoanele mobile în mână, auzind polițistul cum le cere pe un ton impunător să închidă imediat orice dispozitiv. Oamenii nu par să-l ia în seamă în prima instanță, dar când aud de repercusiuni, ascultă numaidecât. Îmi rotesc ochii când reușesc să-i depășesc și rămân înlemnită când văd despre ce e vorba de fapt.

ㅤㅤȘoaptele din jur devin inexistente și-mi duc o mână la gură când trupul neînsuflețit pare să se uite direct în adâncul inimii mele. Crimă. Un fior îmi traversează șira spinării doar la cuvânt. Mai fac un pas cu greu, simțind nevoia să vomit când văd gâtul tăiat al fetei ce nu pare cu mult mai în vârstă decât mine. Asta mă îngrozește cel mai tare. Ochii arămii care mă fixează acum lipsiți de orice urmă de viață mă ajută să recunosc cine este femeia ucisă. Mă ajută să recunosc cine este femeia ucisă. Eu, eu pot identifica victima unui criminal!

ㅤㅤLacrimile îmi împânzesc ochii când Carla continuă să mă țintuiască cu ochii săi goi, nemișcându-se niciun centimetru oricâte rugăciuni mi-am spus în minte. Nu era nevoie să-mi spună cineva ceva. E vina mea. E doar vina mea! Carla a murit din cauza mea. Eu am expus-o în fața lui Iustin. Nu e nevoie să vină niciun detectiv, legist sau oricine să-mi spună cine este vinovatul. Știu cine este criminalul. Am stat atât de aproape de el. Senzația de vomă devine mai intensă, iar capul îmi vâjâie atât de tare că sunt convinsă că mă voi prăbuși și eu la pământ.

ㅤㅤ— Doamnă, vă rog să eliberați zona, nici nu-l aud clar pe polițistul care mă îndeamnă să mă îndepărtez.

ㅤㅤNici nu pot să mă mișc. Nu pot să reacționez. Pot doar să mă gândesc. Mă gândesc că din vina mea Carla a fost ucisă. Mă întreb care au fost ultimele ei cuvinte, ultimele ei sentimente, ultimul lucru văzut de ea. Teroarea pe care trebuie s-o fi simțit. Îmi închid ochii strâns în încercarea inutila de a opri imaginea lui Iustin cum îi taie gâtul fără remușcări.

ㅤㅤPolițistul devine mai insistent și mai autoritar, incapabil să înțeleagă incapacitatea pe care o simt acum. El nu știe. Nu știe că eu am cunoscut-o pe Carla. Nu știe că eu am deconspirat-o în fața fostului ei logodnic care i-a ucis și iubitul. Mă simt atât de murdară.

ㅤㅤ— E cu mine! strigătul lui Adrian vine ca un colac de salvare de care mă agăț imediat ce ajunge în dreptul meu.

ㅤㅤMă năpustesc în brațele lui și încep să plâng, simțindu-mi mâinile cum tremură. Mâini care sunt pătate cu sânge acum. Sângele Carlei. Plânsul mi se intensifică. Adrian mă strânge în brațele lui și-mi sărută creștetul capului.

ㅤㅤ— Ce cauți aici? murmură ușor când suspinele mele se mai împuținează. N-ar fi trebuit să vezi asta niciodată, adaugă și-mi strâng din nou ochii. Hai, să te ducem acasă, replică și mă ia de braț, ghidându-mă, fără să aibă vreo rezistență din partea mea, la mașină.

ㅤㅤMă simt stoarsă de orice putere. Ochii neînsuflețiți ai Carlei mă vor bântui toată viața. Merit asta. Nu judec când Adrian dă cu spatele și ne scoate din locul acesta nenorocit, conducându-mă acasă.

ㅤㅤMâna lui se așază peste a mea și o cuprinde cu putere, făcându-mă să mă uit direct în ochii lui. Cum aș putea să-i zic că sunt o criminală? Adrian va fi chiar mai dezgustat de mine decât sunt eu însămi.

ㅤㅤ— Liniștește-te, iubire. Sunt aici, suntem împreună, suntem bine, mă reasigură și-mi lipesc ceafa de speteaza scaunului, răsuflând cu putere.

ㅤㅤÎmi eliberează mâna și parchează în fața casei mele, întorcându-se spre mine să mă privească câteva momente înainte să coboare. Suspină prelung și iese din mașină, ajungând în câteva secunde în dreptul portierei mele. Eu nici nu mai simt noțiunea timpului. Nu mai simt nimic, de parcă sunt amorțită. Simt doar vinovăție.

ㅤㅤÎl urmez robotizată până în casă și rămân imobilă în holul de la intrare, privindu-l pierdută cum închide ușa cu cheia. Se rotește spre mine și zâmbește compătimitor, prinzându-mi obrajii în mâinile lui.

ㅤㅤ— Totul va fi bine, mă încurajează, dar eu clatin din cap. Voi rezolva personal cazul, vrea să o facă să sune ca o consolare, dar eu mă trag din strânsoare și mă dau mai într-o parte, ațintindu-mi privirea direct în a lui.

ㅤㅤÎmi întind mâinile cu încheieturile împreunate, remarcând imediat confuzia totală de pe chipul lui Adrian. Cuta dintre sprâncenele lui devine mai proeminentă și-și ridică ochii în ai mei, dând întrebător din cap.

ㅤㅤ— Atunci arestează-mă.

Un nou capitol pentru voi!
Sper că v-a plăcut!

5964 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!