— prezent —

          Îmi frec tâmplele într-un mod abuziv, încercând să alung stresul, dar evident că nu funcționează. Nu pot să cred că m-am gândit că o va face. Citesc iarăși același dosar, dar nu-mi vine nicio idee cum pot să-l scot pe clientul meu din încurcătura asta.

          Ce a fost în capul lui când s-a căsătorit cu o femeie ahtiată după bani?

          Nici măcar nu-mi pasă cu adevărat. Îmi pun întrebări irelevante pentru a le ocoli pe cele incomode. De ce accept de fiecare dată să preiau cazuri demne de doi lei sau nici măcar atât? Ar trebui să risc și să iau un caz mai dificil, ce va cântări mai mult în fișa mea de angajare și să scap din firma asta jalnică. Dar teama de eșec nu-mi dă permisiunea.

          Sunt de tot râsul, știu deja asta. Eu, cea care trecea și prin foc în trecut, am ajuns să-mi fie frică să duc o confruntare directă în sala de judecată.

          — Emma! glasul Oanei se aude, cred că în toată clădirea nu doar în biroul meu, după ce deschide ușa violent.

          Îmi arcuiesc o sprânceană, privind-o ușor dezinteresată. Aceleași aberații despre Laurențiu. Am obosit să ascult planurile lor de viitor, iar acum că își doresc să se mute împreună, e un coșmar pentru mine. Stările Oanei variază de la nesiguranță, la bucurie. Eu trebuie s-o ajut să treacă prin toate.

          Aș minți dacă aș spune că n-am o mică urmă de regret că m-am angajat în aceeași firmă cu ea, dar aveam nevoie de bani. Nu-mi permiteam luxul de-a sta să dau interviuri la cele mai prestigioase firme, oricum șansele de-a primi un loc de muncă acolo sunt infime, fiind prioritizați cei cu relații înăuntru. Sau pe românește spus, cei cu 
„pile".  Puteam să-l rog pe tatăl meu sau pe mama mea să mă ajute, având o influență destul de mare în lumea aceasta, dar mi-am promis că voi reuși de una singură să mă deosebesc de tot restul avocaților. Să reușesc fără Emanuel și Cezara Tudor care sunt reamințiți de fiecare dată când îmi este citit numele de familie.

          Vise copilărești. Realizez acum că doar asta au fost. Îmi dau seama că m-am alimentat ani de zile doar cu vise, iar acum am dat de viața reală.

          Prima lovitură care m-a „deșteptat" din visare a fost acum doi ani. Una dintre cele mai grele din viața mea. Acum are sens vorba aceea: „Prima oară doare cel mai rău, după te obișnuiești". Spusă de unchiul meu, Vladimir, în momentele sale de înțelepciune ce se iveau doar la petreceri, dar mai ales la beție.

          Îmi lipsește unchiul meu, era cel mai amuzant din toată familia. Cel mai controversat. Cel mai nonconformist. Cel mai zâmbitor. Aveam zece ani când brusc a venit pentru ultima oară în vizită. Ultima oară pentru că după acea discuție aprinsă, a strigat în gura mare că nu va mai călca aici. Nu doar în casa noastră, ci și în București. Extenuat de toate presiunile celor din firma bunicului din partea mamei — Nichifor Golescu, care era procuror și deținea o firmă de acest gen — a decis să plece după alte discuții aprinse și pline reproșuri, la competitorul bunicului meu.

          Bunicul meu s-a stins din viață,  la șaptezeci și nouă de ani, fără să-l ierte și interzicându-i să vină la înmormantarea lui. Ceea ce a fost o lovitură cruntă pentru Vladimir, bunicul fiind mentorul său și persoana care i-a oferit o slujbă când toți ceilalți îl refuzau. L-a acceptat cu brațele deschise, știind prea bine că mai trage „la măsea", iar Vlad — cum îi spuneam toți — l-a trădat. După perioadă aceea ruptă din infern pentru el, a plecat chiar definitiv din București, mutându-și viața în Cluj-Napoca. De atunci, nu mai știm nimic.

          — Tu mă asculți măcar? replică Oana iritată, trezindu-mă din gândurile mele.

          Ridic din umeri, zâmbindu-i stângace, iar ea oftează exasperată.

          — Spuneam că am găsit un set de farfurii superb! Și jaluzele! Mamă, și o canapea, n-ai idee cât de confortabilă este! repetă cu entuziasm.

          Entuziasm ce nu s-a lipit de mine. O privesc puțin nepăsătoare și ușor enervată. Cu ce prostii mă face să pierd timpul! Rezist tentației de a-mi roti ochii și-i zâmbesc forțată ca nu cumva să supăr prințesa. Nu de alta, dar când se supără, durează zile întregi să-i treacă. Și asta doar dacă insist să mă ierte.

          — Muream dacă nu-mi spuneai toate astea! Ia spune, capacul de WC ales tot superb este? sarcasmul meu o face să-și mijească ochii, aproape să mă ucidă cu ei.

          — Ești Grinch! Jur! Puteai măcar să încerci să fii drăguță dacă nu-ți pasă, își enumeră nemulțumirile, iar eu mă abțin să nu zâmbesc când îi observ revolta dramatică. Cu gesturi teatrale și tot ce trebuie.

          — Sunt stresată, Oana! Scuză-mă dacă nu mor de extaz când îmi spui de jaluzelele tale!

          Strâmbă din gură, așezându-se mai bine în scaun. Își dedică o parte de atenție pentru a realiza ce se află pe biroul meu, ridicându-și privirea în ochii mei după.

          — Încă n-ai pregătit pledoaria de final? întreabă cu surprindere, iar eu oftez, îndepărtând dosarul de mine.

          — Nu, dar o să-mi vină o idee la un moment dat. În cazul extrem, improvizez! o lămuresc, primind dezaprobarea ei în schimb.

          — În locul tău nu mi-aș face griji,  la cât de idiot e clientul tău, sunt mari șanse să se împace.

          — Știu, nu? replic amuzată. În momentul de față, chiar sper asta.

          Chicotește, dar se oprește când mă analizează mai bine. De fapt, când îmi analizează gâtul. Rămâne blocată pe imaginea gâtului, dar își îndepărtează orice gând despre acesta, ridicându-și privirea senină spre mine. Nu înțeleg șocul ei, port colierul acesta de mai bine de doi ani. N-am putut să-l dau jos, are o semnificație aparte pentru mine. Spre deosebire de persoana care mi l-a dăruit. Nici măcar nu-i pot rosti numele fără să simt un gust amar în gură, dar numele celor morți nu trebuie rostit. În ziua acea de vară, a murit pentru mine și a luat o parte din mine cu el. A luat-o pentru că am fost destul de dobitoacă să-l iubesc. 

          Așa este în dragoste, unul dă totul, iar celălalt ia fără să ofere nimic înapoi și pleacă. Atât de simplu. Atât de clar. Fără remușcări. Doar pleacă.

          — Em, te simți bine?

          Răspunsul meu nu întârzie să apară, primind din partea mea o aprobare nonverbală. Amintirea lui nu mă mai doare atât de tare. Cel puțin nu cât să mă rupă de realitate și asta pentru că m-am obișnuit cu absența sa. Am acceptat că nu voi primi niciodată răspunsuri pentru suferința provocată. Am acceptat că el nu m-a iubit suficient. Am acceptat totul și prin acceptare, l-am șters din viața mea. Așa cum ar fi trebuit să fie de la început.

          — Ar trebui să plec acum, mă ridic de la birou, derutând-o.

          — Unde te duci? pune întrebarea firească, păcat că nici măcar eu nu știu răspunsul.

          Știu doar că dacă mai rămân în încăperea asta o să-mi pierd respirația. Ridic din umeri pasivă, trecând rapid pe lângă scaunul ei și ies din birou. Îl văd pe clientul meu care întreba de mine la una dintre secretare și fruntea mi se încrețește. Mă îndrept spre el, privindu-l cum este atât de vesel față de cum a fost când m-a implorat să-i preiau cazul pentru că a văzut în mine o stea în avocatură.

          — Domnișoară Tudor! exclamă fericit când mă observă și din privirea lui deslușesc tot misterul binedispunerii lui.

          Lumina din ochii lui îmi este atât de familiară pentru că și eu am avut-o. Este atât de îndrăgostit încât a uitat complet motivul pentru care m-a rugat să-l ajut, lucru ce doar îmi confirmă că dragostea orbește. O iubește atât de mult pe partenera sa, dar femeia-i iubește doar banii. Aproape că-l compătimesc, dar o vorbă din bătrâni spune: „Cum îți așterni, așa dormi!"

          — Sunteți pregătit pentru proces? pun întrebarea care știu că va primi un răspuns total diferit.

          Fața lui deja mi-a spus tot ce aveam nevoie ca să fiu sigură că nu mai am de ce să mă stresez. S-au împăcat.

          — Nu mai este nevoie de niciun proces! Tocmai am aflat că este însărcinată și ne vom mai da o șansă! declară entuziasmat, iar eu mimez fericirea.

          Atât de naiv, nici măcar nu ia în considerare că acel copil este posibil să nu fie al său, știind prea bine că a fost înșelat în trecut. Dar treaba mea nu este de a le deschide ochii clienților mei, treaba mea este să câștig procesul.

          — Mă bucur atunci! mint, dar el nu detectează asta.

          Nu mă miră câtuși de puțin.

          — O să-ți plătesc timpul pierdut, dar voiam să-ți mulțumesc pentru dedicare!

          Zâmbesc la zâmbetul lui, dar nu putea să-mi pese mai puțin de mulțumirile lui. Săracul, nici măcar n-are habar că eu nu aveam pregătit nimic pentru instanță.

          — În regulă, vă urez o zi frumoasă și o viață fericită cu noua familie! spun politicoasă, abia așteptând să scap din situația asta.

          — Tudor! aud vocea șefului meu și mă întorc spre el. Vino la mine în birou după ce termini aici.

          Îl aprob din cap, dar el a trecut pe lângă mine fără să aștepte măcar un răspuns. Dacă ar fi să aleg să rămân prinsă în situația asta sau să merg la șeful meu, garantat aleg să rămân aici. Șeful meu este orice, dar nu politicos. Un om mai acru n-am cunoscut în viața mea! Ca să fiu în preajma lui trebuie să mă pregătesc cu două ore înainte pentru a nu răbufni. Atât de tare mă enervează.

          Mă agăț de clientul meu cât mai pot, dar și acesta pleacă, lăsându-mă fără nicio altă opțiune. Oftez, iar după ce primesc încurajarea lui Horațiu, secretarul, pornesc spre biroul Diavolului.

          Bat la ușă ușor în speranță că nu mă va auzi și voi avea o scuză când plec, dar glasul lui mă invită să intru.

          — Ce doreați să-mi spuneți?

          — O să sar direct la subiect: am un caz pentru tine, spune și eu mă abțin să nu-mi rotesc ochii.

          Dacă-mi mai dă un caz ca acesta, demisionez pe loc!

          — Am destule cazuri lăsate pe birou, încerc să mă eschivez, dar el clatină din cap.

          — Lasă prostiile alea! Am un caz real pentru tine! îmi întinde dosarul, iar eu îl traversez fugitiv cu privirea.

          Un anume Iustin Brătianu, acuzat de posesie de droguri și chiar omor calificat! Îmi ridic ochii măriți spre Ciprian care era atât de încrezător. Cum să apăr un asemenea individ, clar este un pericol pentru societate.

          — Cazul acesta este foarte valoros pentru firma asta, sunt multe lucruri puse în joc, iar tu ești singura pe care o consider capabilă să câștige. În plus, îți va propulsa cariera, vei fi foarte căutată după aceea!

          — Nu știu ce să spun, pare vinovat.

          — De când ne interesează pe noi dacă clienții noștri sunt vinovați sau nu? Datoria noastră este să-i apărăm! Nu vorbi ca o amatoare, te rog.

          — Prezumția de nevinovăție.

          — Exact, Tudor! Mă pot baza pe tine?

          Ochii lui aproape mă imploră să accept cazul, iar un gând necurat mă pune să-l fac să mă roage în genunchi, dar mă abțin. Nu ar trebui să exagerez, deși el ar merita din plin o mică umilință pentru a-i se mai diminua ego-ul imens.

          — Da, o să-i dau eu de cap, dar dacă se dovedește a fi criminal în serie... la tine îl trimit prima dată! începe să râdă, privindu-mă mândru.

          — Trebuie să fii concentrată, Emma. Să dai tot ce-i mai bun pentru că au trimis un om tocmai din Cluj-Napoca pentru acuzare. Am căutat informații și este unul dintre cei mai buni procurori actuali.

          — Mulțumesc pentru încurajare! spun sarcastică, dar el nu mai gustă umorul meu încă o dată. Nu-ți face griji, poate veni și Dumnezeu... tot voi câștiga! îl asigur, iar el zâmbește.

          — Ești liberă acum.

          Încuviințez, urmând să ies pe ușă, întorcându-mă în biroul meu. Mă bucur când observ că este gol, dispariția blondinei este o gură de aer. Mai ales acum când este încercată de atât de multe stări inexplicabile. Mă așez pe scaunul meu care pare mai confortabil acum și încep să citesc dosarul.

          Nici măcar un paragraf nu termin, căci ușa se deschide din nou, dar de data asta blondina este înlocuită cu un blond, Marius. Zâmbește, arătându-mi o cană de Starbucks apoi intră.

          — Ce faci, Batwoman? Cu ce răufăcătorii te lupți astăzi?

          — Din păcate pe mulți de fapt îi apăr!

          Pufnește amuzat, așezându-mi cana în față. Un scurt moment a fost în stare să-mi readucă la viață o altă amintire pe care mă străduiesc s-o uit. Mut cana din raza mea vizuală pentru a împiedica alte reînvieri și îmi fixez atenția pe Marius. După ce am terminat cu examenul de barou și m-am angajat în sfârșit, am descoperit că și Marius este unul din colegii mei. Prima oară n-am fost încântată, dar apoi am ales să las trecutul în urmă și să fim prieteni platonici.

          — Am greșit cu ceva? întreabă după ce remarcă gestul meu de a muta cana.

          — Nu, e doar o prostie. Însă, te anunț de pe acum că nu pot sta la palavre, am treabă de făcut. De data asta importantă!

          — E în regulă, voiam doar să văd cum te simți și să-ți aduc băutura preferată, dar acum sunt intrigat. Cum adică importantă?

          — Am în mâinile mele dosarul unui pui de mafiot aș putea spune! exagerez, făcându-l să râdă. Clientul meu nou, este acuzat de posesie de droguri și omor calificat.

          Are același șoc pe care l-am avut și eu. Cine nu l-ar avea? Doar gândul că aș putea interacționa cu un ucigaș mă termină. Drogurile sunt doar un bonus.

          Mă întreabă cu privirea dacă poate arunca un ochi peste caz, iar eu îl aprob, privindu-l cât este de captivat de ceea ce citește.

          — Iustin, Iustin.... totuși e frumușel!

          Râd zgomotos pentru scurt timp, dar are dreptate. Nu-l pot catagola urât, însă cu siguranță nu ți-ai dori un bărbat de genul în viața ta, oricât de frumos ar fi!

          — Credeam că vorbesc cu Marius, nu cu Eduard! replic amuzată, iar el zâmbește larg.

          — Mi-am spus doar părerea, nu înseamnă că o să mă duc să mă culc cu el sau oricare bărbat!

          — Bun, pentru că nu-mi place concurența! glumesc, surprinzându-l.

          — Emma! exclamă după ce mă ia în serios, făcându-mă să râd colorat.

          — Relaxează-te, nu plănuiesc să am o relație cu el decât strict profesională. Nu mă atrag criminalii.

          Răsuflă ușurat, ducându-și mâna teatral în dreptul inimii.

          — Slavă Cerului, acum e doar al meu! glumește, mărindu-mi durata râsului.

          — Ieși afară! spun cu greu printre râsete, iar el ridică mâinile în aer, îndreptându-și pașii spre ușă.

          —  Vii la Raul diseară?

          —  Cum am mai spus, am treabă!

Oficial primul capitol din prezent, sper că v-a plăcut!

2564 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!