Aud voci neclare.
Simt lumina ce mă împinge spre a deschide ochii.
Mă simt amorțită.
Dar mă dor oasele.
Capul.
Mâinile.
Picioarele.
Totul.

Cineva îmi mângâie brațul nestingherit, fiind parcă îngrijorat.
Nu aveam puterea necesara pentru a mă mișca sau deschide vreun ochi.
Încerc să îmi concentrez atenția pe ceea ce se aude în jurul meu, spre fericirea mea aud.

—Cam cât va sta așa? întreabă o voce feminină.

—Chiar nu cunosc. În aceste două săptămâni ar fi trebuit măcar să se trezească.

Am dormit două săptămâini.
Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine.
De ce am dormit două săptămâini?

Simt cum o tuse puternică mă izbește făcându-mă să mă încrunt.
Îmi întredeschid ochii iar lumina amețitoare a ledurilor îmi provoacă durere.

—U-unde sunt? întreb mai mult în șoaptă deoarece vocea îmi era slăbită.

—O, scumpo! În sfârșit te-ai trezit. Ești la spital, dragă, îmi răspunde vocea feminină ce e ciudat de feminină.

—D-de ce?

—Ai rămas inconștientă timp de două săptămâini, răspunde iar masându-mi disperată brațul.

Îmi întorc capul spre aceasta iar părul blond și ușor ondulat tuns până la umeri îmi sare parcă în ochi.
Era doamna Theia.
Pentru prima dată am văzut ingrijorare în ochii ei.
O tuse mă izbește din nou mai puternic.

—A-apă.

Îmi întinde o cană cu apă pe care o iau încet în mâini, în timp ce degetele mele ating cana albă de porțelan rămân puțin surprinsă de greutatea sa. Eram de-a dreptul slăbită, cu greu o puteam ține îm mâini.

Imediat ce îi înapoiez cana ușa este deschisă de Sukuna, era și el îngrijorat, se apropie de mine rapind studiind chipul meu.

—Ești bine? intreabă el.

—Presupun că da, chiar nu îmi pot da seama.

—Înțeleg.

Vrea să îmi mișc picioarele însă o durere îmi străpunge piciorul drept.

—Nu te mișca. Ai piciorul sucit.

—Bănuiesc că voi fi supusă la o operație, nu?

—Da, va trebui să ți-l îndrepte și după vei sta o lună cu piciorul în ghips, sau în cele mai fericite cazuri, doar jumătate, zâmbește doamna Theia încurajator.

Mă rezem mai bine cu spatele de perna ponosită și inconfortabilă. O privesc pe doamna Theia cum mângâie ecranul telefonului cel mai probabil discutând cu cei de la școală. Sukuna își ia și el un scaun și se așează și el aproape de patul meu.
Corpul îmi spunea să stau departe de el, iar eu nu înțelegeam asta. Nu înțelegeam de ce îmi spune asta.

—Deci, Samuru. Îmi poți spune ce s-a întâmplat și cum de ai ajuns să ai piciorul așa? mă întreabă Theia devenind brusc serioasă.

Încercam să îmi amintesc însă totul îmi era în ceață, nu îmi puteam aminti nimic. Totul e blurat, și refuză solemn să îmi dea vreun indiciu.

—C-chiar nu știu, nu îmi pot aminti nimic. Totul e în ceață pentru mine.

—E în regulă, doctorii mi-au spus de pisibilele pierderi de memorie. Domnule Sukuna? Presupun că dumneavoastră știți?

—Am fost în oraș pentru a rezolva câteva acte personale ce le-am avut în întârziere. Însă când m-am întors, una dintre minore era plecată iar pe ea am găsit-o inconștientă în apropierea mesei de cafea din sufragerie. M-am speriat groaznic, pulsul ei era foarte slab când am găsito, relatează acesta cu o urmă de tristețe.

—Îmi dau seama. Acest lucru ar fi șocant pentru fiecare, o spune doamna Theia mirată.

Îi ascultam atent încercând ca scenele povestite de Sukuna să îmi răsară în minte. Dar era fără pic de succes.
Poate din cauza loviturii nu îmi pot aminti. Mă simt ca într-o cușcă, care nu are ieșire.
Capul îmi vuiește fără oprire, parcă mă supune la tortură psihică.

...

Imediat ce cei doi au plecat, am rămas singură cu propriile mele gânduri, sunt fără pic de energie, tot ce se întâmplă în jurul meu mă obosește, mă amețește, mă ucide. Ușa este deschisă de doctorul ce stă cu un caiet în mână.
Era înalt dar totuși mai scund decât Sukuna. Avea părul alb cu o ușoară strălucire argintie, ochii albaștri ca două oceane înghețate și totuși calde mă scanează de-a lungul, analizând starea mea de sănătate.

—Cum te simți? vocea caldă și blândă îmi mângâie auzul.

—Obosită, răspund încet.

—Observ, ai pielea mai albă decât a unui porțelan iar cearcănele sunt vizibile, nu vreu să te supăr prin asta, spune în timp ce se așează pe unul dintre scaune, după ce am văzut tomografiile cu piciorul tău, am decis că ar trebui să fi operată, piciorul este atât de strâmb încât nu poate fi îndreptat doar prin procedura cu ghips, înțelegi, nu?

—Da, înțeleg perfect, mă bâlbâi fiind mult prea captată de ochii lui.

—Perfect, spune în timp ce lasă un oftat să îi scape, atunci operația v-a fi făcută peste două zile, până atunci vei fi sub ochii mei și vom vedea cum va fi starea ta, ok? mă întreabă el din nou ca pe un copil ce e pentru prima dată în spital.

Zâmbetul ce i se așterneape chipul alb ca laptele reuși să îmi îmbuneze ziua cât de cât.

—Da, o spun în șoaptă fiind total deconectată de tot ce se întâmplă în jurul meu.

Cu o aprobare scurtă acesta părăsește salonul meu lăsând ca liniștea de plumb să se pună din nou.
Starea de somnolență ce mă cuprinde brusc mă face să rămân din nou fără strop de energie.

Totul din jurul meu se petrece cu o viteză chinuitor de lentă, pe care, nu o pot suferi, absolut de loc.

....

Sper că nu v-ați supărat pe mine (¡^¡)
Nu uitați să îmi dați o steluță ⭐️ o voi pune fără întârziere în universul meu🌌😄