Ușa de la intrare trântităă cu putere răsună prin pereții șubrezi ai camerele mele micuțe, imaginea că mama mea din nou vine beată mangă de pe la iubiții ei bogați, îmi crează un gol în stomac, chiar dacă sunt obișnuită cu asta fărâma de copil ce a mai rămas în sufletul meu încă spune nu, încă nu e obișnuit.
E 05:19 dimineața, iar privirea mea este ațintită spre marea pată de mucegai din tavan, somnul refuză solemn să mă strângă în vraja lui, și eu nu fac altceva decât să stau cumințică în pat fără a face pic de galăgie, pentru că consecința erau țipetele, bătăile și reproșurile mamei aduse mie, am mai spus asta și cred că o voi spune până la moarte, sunt obișnuită cu aceste fenomene, cu tot dezastrul din jurul meu, uneori ajung chiar să le tratez cu atât de multă indiferență și răceală încât după mă întreb pe mine însămi "Oare asta sunt eu?" "E o reacție normală?" "E normal ceea ce se întâmplă cu mine?".
Pentru mine sunt întrebări fără răspuns, și, la naiba, orice cale pentru a găsi răspuns parcă îmi este interzisă și spune Nu, Samuru, aceste răspunsuri nu sunt pentru tine!

Sunt trezită din tranșă de ușa firavă trântită de-a binelea de perete de către mama mea mai mult ca nervoasă, ochii albastri întunecați de furie mă fulgeră atât de adânc încât daca privirile ar putea ucidea, ea m-ar ucide, nu, m-ar anihila pe loc.
Rochia mini de un roz neon mult prea scurtă pentru o femeie de treizeci și șapte de ani, îmi provoca scârbă. Chipul deformat de furie al mamei mele era acum roșu, și nu o spun la figurat, venele ce îi pulsau pe frunte aș putea spune că sunt pe cale să explodeze însă le-am văzut  aproape mereu așa și totuși nu au făcut-o, de ce ar avea motiv să o facă acum? Nu?
Sticla de vodkă ieftină și nelipsită din mâna mamei mele era pe jumătate goală, dând de înțeles că mama nu a obținut o sumă frumușică de la un alt tirist de al ei.

—De ce nu ești la liceu? se răstește furioasă la mine umflânduse mai ceva ca un curcan gata de atac.

—Mamă, spun lăsând un oftat să îmi părasească buzele, e ora cinci dimineața, știi bine că liceul nici nu are becurile aprinse acum.

—De când tu îmi spui mie ce și cum?! Tu trebuie să asculți de mine, și să te mulțumești că împart cu tine un nenorocit de acoperiș în chirie de doar opt sute de dolari si ca te întrețin și achit toate chestiile necesare pentru școală!

Îmi scuipă cuvintele cu venin iar o palmă puternică peste față nu întârzie din a apărea. Icnesc de durere la contactul acesteia cu obrazul meu, ca de obicei, plâns. Nu voiam să plâng pentru că nu vreau să o aduc mai mult în cerul ei de plăcere sadică.

Nu spun nimic, doar tac. Mă ridic de pe  aștenuturile aspre lăsând ca privirea acidă a mamei să îmi pârjolească întreg trup. Trec pe lângă ea îndreptându-mă cu pași mici spre baie pentru a mă pregăti de penultimul an de liceu.
Închid ușa silențios ca mai apoi să mă privesc în oglindă. Părul negru care e cu jumătate de palmă mai jos de umeri e la fel de intact precum ieri, da, nu am închis un ochi și nici nu m-am fâstâcit în pat, am stat statuie toată noaptea.
Fața mea ca de stafie are acum ca o mare bulină rosie pe obraz, palma mamei, mă privesc în ochii mei verzi care nu arată niciun pic de emoție, parcă ar fi morți. Mă holbez în oglindă incă câteva minute iar mai apoi trag pe mine cămașa albă over-size și blugii mei negri cu talie înaltă, cămașa o bag în pantaloni lăsând-o puțin pe din afară.
Părul nu îl îndrept sau împopoțonez la fel ca alte fete, ci doar l-am lăsat ca o cascadă a întunericului să îmi cadă pe spate. Iau balerinii mei simpatici în picioare înșfăcând tot odată și ghiozdanul care e destul de ușurel.
Mama încă stă și mă privește în tăcere așteptând să fac o mică faptă ce nu îi convine pentru a mă lua la harță, dar eu încerc să fiu cât de perfectă se poate atunci când sunt sub privirea ei arzătoare.

—Pa. Mamă.

Vorbele seci și mai mult spuse în șoaptă rămân cu ea în timp ce eu închid în urma mea ușa apartamentului respirând greoi aeeul închus de pe holul rece al blocului.
Cobor alene scările fară pic de grabă, muzica lentă ce mi se redă în minte îmi încântă sufletul aproape mort. Când ies din bloc aerul răcoros al dimineți ce abia își face apariția mă izbeste din plin, dându-mi fiori plăcuți pe șira spinării, privesc în jur cum razele suave ale soarelui încep să ardă întunericul căruia i-am ținut companie noaptea asta.

Pornesc la pas fiind decisă să merg pe jos până la liceu, oricum, autobuzul sau aproape orice alt transport nu funcționează la ora asta pe aici.
Ceața albă ce se întinde de-a lungul străzii mă calmează într-un fel însă liniștea îmi dispare imediat când gândul îmi zboară la faptul că astăzi este prima zi de școală iar zarva din incinta școlii va fi enormă.
În timp ce pașii mei răsună pe trotuar îmi pun căștile cu fir în urechi pornind una dintre piesele de la Nirvana, minunat! Opresc în fața unui automat și îmi pun comandă de un ceai negru pentru mai multă energie, în timp ce îmi iau paharul cu conținul fierbinte în mână, un bărbat de vre-o douăzeci sau douăzeci și cinci de ani, trupul bine făcut îi era ascuns în spatele unei cămașe de un roșu sângeriu lucios iar pantalonii negru erau perfect călcați la dungă, sacoul negru îl ținea în mână împreună cu geanta din piele.
Părul său rozaliu era puțin ciufulit dar totuși întrun mod aranjat și atrăgător, tatuajele ciudate ce îi brăzdau chipul apropiat de culoarea caramelului. Sprâncenele ce spre surprinderea mea erau negre îi umbreau privirea aspră și de nedeslușit. 
Fără a da drumul vreunui cuvânt și își comandă la dozator o cafea neagră fără zahăr, în timp ce așteaptă ca cafeaua lui să fie gata mă surprinde holbând-mă la el.

—Ar trebui să mergi la școală e șase jumate deja.

Vocea lui groasă și masculina mă trezește din tranșă cu un tresărit scurt.
Fără să spun alte cuvinte plec în drumul meu încercând să uit de cele întâmplate acum câteva momente.

□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□□