2736

-------------------------------------------------------------------

    Aceeași stare de pace, același sunet înfundat pe fundal, însă neauzit.

    Dar de fapt nimic nu mai este la fel.

    Acea pace este acum rece, iar zăngănitul repetat al roților pe șine îl urmărea fără milă până-n străfundul sufletului.

    Mâinile îmi sunt reci, deși înăuntru era destul de cald încât să te topești, iar muzica răsuna în urechile mele într-un ritm lent și plăcut.

    Privesc peisajul care părea șters. Șters din cauza modului în care trenul gonea într-un mod lin, dar rapid spre Pyongyang.

    Ating cu blândețe geamul umed din cauza condensului, privirea căzându-mi spre zona monturilor.

    Monturi peste care se întindea o cicatrice lungă, albă în comparație cu nuanța închisă a pielii care o înconjura.

    Și atunci au apărut amintirile.

    În același timp cu un mic salt al roților pe șine, când trenul a trecut peste un macaz.

    Râsete, pizza, zâmbete.

    Capul începea să mă doară. O afurisită de migrenă.

    Țipete, bubuituri provenite de la pistoale.

    Trag adânc aer în piept, încercând să le dau deoparte. Dar era prea târziu.

    Acel miros de moarte, de sânge și de disperare, apărut neinvitat în plămânii mei.

    Îi auzeam strigând în adâncul minții mele.

    Strigând după ajutorul pe care nu am putut să-l ofer.

    Pentru că am fost un afurisit de laș.

    Pentru că soarta a fost prea crudă și m-a lăsat să trăiesc în disperarea pe care au simțit-o acei oameni cândva.

    Acea mână însângerată întinsă spre mine, acei ochi frumoși și plini de durere din care viața se stingea încet-încet.

    Ochi pe care nu i-am putut salva.

    Toate astea pentru că am scăpat dintr-un afurisit afurisit de masacru.

    Și pentru ce?

    Datorită cui?

    Datorită unui afurisit de led verde, pentru că nu am încuiat ușa de la baie...

    Pentru că sunt un amărât de claustrofob.

    Ironia sorții.

    O baie descuiată mi-a salvat viața.

    O afurisită de baie, la naiba.

    Iar din tot vacarmul, am ieșit doar cu o tăietură pe monturi când mâna mea lovise oglinda din baie în momentul în care trenul a fost oprit.

    Dacă aș fi fost mai curajos, poate atunci aș fi putut salva pe cineva.

    Poate l-aș fi putut salva.

    Trenul oprește într-o gară, însă nu mă sinchisesc să mă uit pe geam.

    Nici nu-mi păsa unde am ajuns atâta timp cât monștrii din capul meu nu vor să-mi dea pace.

    Ușa compartimentului se deschide, aud un „Bună, pot să...", la care răspund cu un rapid „Sigur, sigur", mai mult absent, fără a vedea cine e.

    Căștile îmi căzuseră în poală, însă fața îmi era acoperită de glugă.

    Îmi apăsam cu toată puterea mâinile pe tâmple, de parcă mi-ar fi făcut vreun bine.

    Doar speram să mă liniștesc și să pot respira normal.

    Persoana aceea se așezase, însă momentan nu o băgam în seamă.

    Avea noroc că nu înjurasem, dat fiind faptul că nu aveam o stare prea bună.

    Cu fiecare secundă care trece, migrena scade lent, iar respirația mea sacadată revine la ritmul obișnuit, dar bătăile neregulate ale inimii mele nu revin încă la normal.

    Oftez ușurat, lăsându-mi mâinile tremurânde în poală, scuturându-mi scurt capul, gluga căzându-mi de pe creștet.

    Aud cum persoana din fața mea trage aer brusc în piept, așa că-mi ridic confuz privirea.

    O idee nu prea bună.

   Acei ochi.

    Acei ochi care mi-au acaparat mintea timp de cinci ani.

    Acei ochi care au săpat în sufletul meu cu brutalitate în ultimele lor clipe.

    Însă se pare că nu au fost ultimele.

    Acei ochi erau în fața mea.

    Mă priveau cu același șoc pe care-l simțeam și eu.

    Mă priveau așa cum ar privi cineva o fantomă, însă pentru mine el este fantoma.

    Nu avea cum să fie aici.

    Pur și simplu nu avea logică.

    Însă puteam recunoaște acea nuanță întunecată oriunde.

    Iar de asemenea și el își amintea de mine, după modul în care se holba la mine.

    Și eu mă holbam, așa că nu aveam ce reproșa.

    Nici nu aveam cum s-o fac, la naiba.

    Aveam pe cineva care trebuia să fie mort chiar în fața mea.

    Stând pe același loc unde cândva sângera.

    - Tu, abia reușesc să murmur, un nod formându-se în interiorul gâtului cât încercam să înghit saliva ce se acumula în interiorul gurii mele. Tu... cum este posibil?

    Puteam auzi nuanța de șoc din tonul meu.

    Era clară. Clară precum imaginile care-mi trec prin fața ochilor.

    Mâna sa însângerată întinsă spre mine.

    Buclele întunecate care-i umbreau ochii în nuanța morții.

    Însă acum erau luminoși și superbi, precum pana unui corb în lumina reflectată de zăpadă.

    - Chiar ești tu, șoptește el, lăsându-se în față, sprijinindu-te cu coatele pe genunchi.

    Îmi mușc interiorul obrazului, privindu-i în liniște trăsăturile, neștiind ce să fac. Ce să spun.

    Vocea îi era mai adâncă, iar trăsăturile sale se schimbaseră, însă avea aceeași ochi. Ei nu s-au schimbat în vreun fel.

    Doar erau mai adânci.

    - Am crezut că nu te voi revedea vreodată. Am crezut că ai...

    - Murit? întreabă acesta, un mic zâmbet trist conturându-i buzele. Da, am fost pe aproape.

    - Dar cum? întreb, fiind încă profund șocat.

     - Ei bine, începe el să spună, lăsându-se pe spate, privind spre geam, ochii săi devenind goi și triști, urmărind un fir de apă care curgea lent pe geam. Nu îmi amintesc foarte multe. Știu doar că ai plecat la baie, iar după câteva minute cineva din compartimentul alăturat a țipat, iar totul a devenit întunecat. Fetele au țipat, iar o durere insuportabilă a trecut pe tâmpla mea.

    Îl privesc lung, inima mea parcă strângându-se cât îi ascult cuvintele.

    - Când m-am trezit, un cuplu mă scosese de acolo. Eram atât de confuz. Și a fost atât de greu să știu că fetele au murit, iar tu ai dispărut fără urmă. Nici nu știu unde ai plecat. Te-am căutat atât de mult, Namjoon. Dar părea că ai intrat în pământ. Unde naiba ai plecat?

    Puteam sesiza răceala din tonul său, dar care era evidențiată de grijă. De grija pe care nu o meritam.

    Privesc în jos, neputând să-i privesc chipul. Să privesc persoana pe care am lăsat-o să moară.

    Însă încep să povestesc, pentru că, la urma urmei, merita să știe.

~~~~

    Ascultam cum cei trei râdeau, făcând la fel în timp ce mușc din felia mea de pizza. Veniseră în compartimentul meu pentru că nu mai era loc liber altundeva, însă erau o companie plăcută. Atât de plăcută încât am început să discutăm.

    Momentan, făcusem cunoștință doar cu Han, deoarece părea cel mai liniștit. Fetele erau prea ocupate să râdă, însă nu era deranjant. Așa măcar drumul va trece mai repede.

    Aveam să le întreb după ce se mai înmoaie discuția oricum.

    Mă ridic la un moment dat, punându-mi amuzat palma pe abdomen.

    - Prea multă pizza. Revin repede.

    Ies din compartiment, auzind în urma mea râsete provocate de cele spuse de mine.

    Merg spre baia din capătul holului, o stare de panică apărând imediat ce intru în încăperea minusculă, respirația mea devenind greoaie.

    Închid ușa în urma mea, însă privirea-mi cade pe încuietoarea ușii, decizând să o las neatinsă.

    Așa, voi putea ieși dacă ajung să mă sufoc.

    Pentru o persoană așa de înaltă ca mine, spațiile mici nu sunt prea plăcute.

    Chiar deloc.

    Cât timp mă ocupam de ceea ce mă deranja, îmi trece prin gând faptul că ar trebui să îi invit pe Han și prietenele lui la un suc când vom ajunge la destinație.

    Poate așa voi apuca să le cunosc pe cele două mai bine.

    Un mic zâmbet apare pe buzele mele, însă dispare imediat ce trenul oprește brusc, cu o oarecare brutalitate, făcându-mă să îmi pierd echilibrul.

    Încerc să mă prind de ceva, dar doar mă împiedic, iar mâna mea se trântește de mijlocul oglinzii, spărgând-o zeci de bucăți, două care erau mai lungi străpungându-mi monturile adânc.

    Scâncesc, privind cu ochii măriți sângele care curge din rană în jos pe încheietură, îmbibându-mi mâneca bluzei.

    Le scot cu cealaltă mână, scoțând un geamăt de durere, însă care se oprește la țipetele puternice din afara băii.

    Țipete urmate îndeaproape de pocnetele ascuțite ale unor arme. Pistoale. Proveneau de la pistoale.

    Privesc înghețat spre ușă, nefiind în stare să mă mișc, stând acolo, cu pantalonii în vine și o rană peste care apăsam pentru a opri sângerarea.

    Auzisem asemenea zgomote doar în filme de acțiune. Sau în filme horror, însă asta era viața reală. Și simțeam teamă până-n măduva oaselor.

    Trec minute lungi până ca liniștea să domine. Minute atât de lungi încât păreau a fi ani.

    Reușesc cumva să respir, trăgându-mi dureros de lent pantalonii și închizându-i, urmând să-mi pun nesigur palma pe mânerul ușii.

    O deschid lent, simțind imediat un miros metalic.

    Miros de sânge.

    Mușc de buza mea de jos, mergând lent pe coridor, toate compartimentele fiind deschise sau având ușile distruse.

    Cadavre. Peste tot erau cadavre căzute pe podea în toate felurile posibile, atât pe coridor cât și în interiorul compartimentelor.

    Cadavre de adulți și de copii.

    Mă oprisem la câțiva pentru a le verifica pulsul, dar inimile le erau tăcute. Tăcute și acum reci precum zăpada de afară.

    Aveau urme de gloanțe în zonele cele mai însângerate, dar erau și unele care aveau tăieturi adânci, făcute cu o lamă de briceag la prima vedere.

    Însă nu stăteam să analizez.

    Merg spre compartimentul unde trebuiau să fie Han și cele două fete.

    Singurul compartiment închis.

    Îl deschid lent, cu teamă, buzele mele tremurând la vederea fetelor care erau întinse pe podea și împușcate, rămânând oripilat la vederea uneia care avea hainele sfâșiate, semnele de pe corpul ei lăsând clar la vedere ce se întâmplase înainte de a muri.

    Și se luptase.

    Îmi iau cu greu privirea de la ea la auzul unui mic scâncet, privind spre una din bănci, acolo fiind Han, întins pe burtă, dar cu picioarele într-o poziție care părea cu adevărat dureroasă.

    Privea spre mine, iar palma lui însângerată se întindea lent către mine.

    Ochii îi erau deranjați de bucle însângerate și umede.

    Mă privea. Mă privea atât de disperat.

    Însă nu mă puteam mișca, iar lumina din ochii lui se stingea lent.

    Lent până ochii îi devin goi, iar mâna-i cade.

    - Nu, șoptesc, însă era prea târziu.

    Se dusese departe.

    Îmi întind mâna spre el, dar o retrag oftând, dându-mi jos geaca de piele, acoperind fata, urmând să-i închid ochii lui Han, privindu-l câteva momente, reușind să spun o rugăciune pentru toți trei înainte de a merge spre vagonul pentru bagaje.

    Acolo era motocicleta mea, teafără.

    Merg spre ea, trecându-mi degetele peste coarne înainte de a o scoate din vagon, privind pentru ultima dată trenul în care se întâmplase tragedia.

    Aș fi sunat la poliție, însă telefonul meu rămăsese în compartiment, distrus cel mai probabil.

    În timp ce mă îndepărtam de trenul care era în mijlocul lui nicăieri, știam că acest moment avea să mă bântuie pentru restul vieții.

~~~~

    Un frison trece pe sub pielea mea când termin de povestit.

    Han mă privea lung, având lacrimi strânse la colțurile ochilor.

    Nu știam dacă trebuia să-l consolez sau nu.

    Am decis până la urmă să nu o fac. Avea nevoie de puțină liniște pentru a procesa informația.

    Ochii lui întunecați săpau lent în ai mei cât trenul își relua mișcarea. Știam că nu mai e mult până unde trebuia să cobor, însă era ceva care își dorea să rămână cu Han.

    Ceva care nu trebuia ascultat, deoarece Han nu avea nevoie de cineva ca mine.

    Am ales să fiu singur.

    Am ales să fiu singur deoarece nu îmi doream să pățească și altcineva ce au pățit acei oameni.

    Poate eu port ghinion.

    Poate nu ar fi murit nimeni dacă nu urcam în acel tren.

    Acest cuvânt, „poate".

    Cuvânt care m-a urmat timp de cinci ani afurisiți.

    Iar după cinci ani am ajuns să-l reîntâlnesc pe Han.

    Încă nu realizam că asta era real.

    Nu, trebuia să fie un vis.

    Însă lacrimile sale lucioase care alunecă lent pe pielea-i palidă spuneau altceva.

    Își șterge obrajii în liniște, aprobând moale din cap.

    - Dacă nu ar fi fost acel cuplu... eu nu aș mai fi fost aici, rostește pe un ton încet, însă zâmbește și își scutură capul. Dar acum te-am găsit. Unde mergi? schimbă ciudat de rapid subiectul, încercând probabil să ascundă tremurul din vocea sa.

    - Pyongyang, spun încet, întinzându-mi mâna spre el, dându-i o șuviță de păr din fața ochilor, luându-l prin surprindere.

    - Și eu la fel, îmi răspunde pe un ton mai vesel.

    Ton care i se potrivea, deși ochii îi rămâneau întunecați. Așa erau și ai mei. Nu îl puteam condamna.

    Restul călătoriei a fost tăcut, acum cumva mai cald, deși îl simțeam undeva departe.

    Undeva departe de mine, deși îl aveam chiar în fața ochilor mei.

    Însă poate era mai bine așa. Să îl știu departe de mine.

    Mă ridic lent când ajungem la destinație. Ieșim în liniște din compartiment, prima dată iese Han, iar eu mă duc după Beast al meu.

    Motocicleta care ajunsese să fie singurul meu prieten care a rămas alături de mine după acel măcel.

    Cu motocicleta scoasă din vagon dau să plec, vrând să mă depărtez imediat, dar ceva mă face să stau și să-l aștept pe Han.

    Mă sprijin de motor, punându-mi mănușile din piele, auzind pași apropiindu-se.

    - Am crezut că iar ai fugit.  

    Tonul lui Han era oarecum blând. Oarecum.

    Îmi ridic capul, în același timp aranjând mănușile pe mâini.

    - Am fost pe aproape, recunosc, schițând un zâmbet strâmb.

    Nu puteam să nu observ faptul că Han s-a înălțat, însă tot trebuia să privesc în jos spre el.

    - Te-ai schimbat mult, spune mai mult uimit Han, părând că abia acum mă vede.

    Însă știam că a fost în stare de șoc prima dată, în tren. Așa cum am fost și eu.

    Nu în fiecare zi dai de cineva pe care l-ai crezut mort.

    Doar mă uit câteva momente în ochii săi înainte de a lua casca care era în plus, întinzând-o spre el.

    - Data trecută am fugit, așa că măcar acum te pot duce unde ai de mers.

    Ia casca după un moment de ezitare, punându-și-o stângaci, așa că-l ajut să o strângă după ce și-o aranjează comod pe cap, așteptând să se urce înainte de a urca și eu, luându-mi propria cască, urmând să încep să conduc după ce palmele lui Han se strâng nesigure de umerii mei.

     Îmi spune să mă opresc undeva la câțiva kilometri depărtare de gară, în fața unei case simple, care însă avea o curte drăguță, curățată de zăpadă, din care au fost făcuți mici oameni de zăpadă.

    Am vrut doar să îl las acolo și să plec, însă după o discuție lungă cu Han, am intrat cu o oarecare reținere în curte, decis să -l urmez și-n casă, iar o dată intrat fiind copleșit de căldura delicată din interior.

    O persoană era în sufragerie, citind dintr-o carte oarecum masivă, tresărind în momentul în care Han o atinge delicat pe umeri.

    Persoană care se dovedea a fi verișorul lui, Felix, informație pe care am aflat-o când am făcut cunoștință.

    Un băiat tânăr, cu pistrui pe față și ochi mari, căprui.

    Băiat care părea atașat de Han.

    Și care era atât de politicos cu mine.

    Nu îmi doream să rămân, însă cumva, trebuia să mă revanșez pentru ce am făcut.

    Sau mai bine spus, pentru ceea ce nu am făcut.

    Am discutat cu cei doi pe un ton mai mult politicos, însă cu fiecare secundă care trecea, mă relaxam din ce în ce mai mult și ajunsesem să mă simt bine.

    Să uit pentru câteva momente de griji și să-i privesc pe cei doi care râdeau și se tachinau, așa cum se tachinează verișorii.

    Sincer, îl admiram pe Han.

    Admiram puterea lui de a zâmbi.

    Admiram blândețea pe care o arăta.

    De asemenea, admiram faptul că încearcă să meargă mai departe.

    Fapt pe care eu nu-l voi putea face niciodată.

    Regretele nu mă vor lăsa niciodată în pace.

    Iar slăbiciunea va persista.

    Însă ceva din zâmbetul larg al lui Han forma o fărâmă de speranță în mintea mea pierdută în trecut.