L A C H L A N

   Lachlan dădu buzna pe holurile goale ale castelului și aproape se împiedică de o scară. Torțele de pe pereți erau stinse la o astfel de oră târzie a nopții și nu se auzea absolut nimic. Își îndreptă extenuat, însă grăbit, pașii spre dormitorul tatălui său și soldații de la uși tresăriră când își dădură seama cine e, apoi făcură o reverență adâncă și îl priviră curios. Intră fără să ciocăne și surprinse regele dormind dus la biroul din salon, câteva sforăieli făcându-se auzite prin liniștea morbidă. Nici măcar nu își schimbase hainele domnești, iar platoul cu mâncare era aproape plin.

   Se duse spre el și îl scutură de câteva ori de umeri, până când își deschise buimac ochii și clipi surprins.

   — Lachlan, fiule! suspină acesta. Ai venit mai devreme! Mult mai devreme. S-a întâmplat ceva în Vodsk?

   Prințul oftă și își frecă tâmplele, apoi bău paharul de apă de pe birou dintr-o înghițitură. Noaptea trecută fuseseră atacați de acele ființe demonice și plecaseră din acele locuri blestemate cât de repede putuseră. În mod normal, ar fi trebuit să facă trei zile până înapoi în Tarzivona, însă nu se opriseră nicio clipă pe drum. Abia ajunseseră și nu fusese nimeni pregătit să îi întâmpine cu fanfara. Așa cum s-ar fi întâmplat în mod normal.

   — Doar câteva lupte cu soldații lor, tată, dar... am fost atacați cât înnoptam într-o pădurice de niște creaturi, ființe...

   Nu știu cum să își aleagă corect cuvintele și nu fu de mirare când regele îi trată neîncrezător bâlbâiala. Oftă exasperat și îl privi cu ochi disperați.

   — Știu cât de bizar sună, dar trebuie să mă crezi! Întreabă pe oricine. Soldații sunt șocați. Comandantul e mort –

   — Comandantul e mort! strigă mai tare decât ar fi trebuit, ridicându-se de pe scaun cu mâinile șovâind prin aer.

   — Asta e abia partea cea mai bună, tată! Lady Rhoda e la ei... Diavolul din Pădurea Roșie a luat-o cu el, iar ea s-a dus de bunăvoie ca o prostuță, să nu fim noi atacați! Nu o pot lăsa acolo. Nu știu ce să îi spun lordului Peadar.

   Regele îl privea cu ochi măriți de spaimă și începu să se plimbe dintr-un capăt în altul al salonului, cu o mână pe șold și cealaltă adâncită în barba sa cărunțită. Lachlan se mișcă neliniștit de pe un picior pe celălalt, cu inima bătându-i frenetic în piept.

   — Asta nu e o așa mare problemă, lordul voia să o trimită oricum la el când ar fi împlinit optsprezece ani... dar peste cinci zile ține afurisitul ăla de bal pentru pețitori! Cum să facă balul dacă nu e Rhoda?!

   Lachlan își privi încruntat tatăl.

   — Nu-mi spune că vorba aia e reală... De ce și-ar trimite un tată fiica în mâinile Diavolului?

   Regele Karstan ridică gânditor din umeri.

   — Așa i-a fost prevestit când s-a născut. Să o ducă acolo și să o țină până când se va găsi cel mai vrednic fecior să o salveze. O modalitate excelentă de a-i găsi un soț cum altul nu-i, dacă mă întrebi pe mine, însă...

   Lui Lachlan îi bubuiau tâmplele și își simțea sângele fierbându-i în vene. Nu îi putea contrazice gândirea lordului Peadar, însă să o știe pe Rhoda sub acoperișul unui monstru... nu era în siguranță acolo. Dacă o rănea? Sau îi făcea alte lucruri groaznice? Nu ar fi avut niciun motiv să o țină neatinsă, ca pe o păpușă de porțelan. Nu primea nimic în schimb să o țină acolo. Poate că voia să își satisfacă plăcerile morbide, torturând-o.

   Își scutură capul ca să alunge gândurile rele.

   — O să așteptăm, concluzionă regele. Am încredere în Rhoda, nu e o fată naivă. Dacă nu se întoarce până în ziua dinaintea balului, atunci o să îi spune lui Peadar. Dacă nu... o să trimitem pe cineva după ea. În zori trimit o scrisoare spre Diavol, dacă știe vreun porumbel a ajunge acolo. Doar ai răbdare, fiule.

   Lachlan tăcu și își privi tatăl momente bune. Nici pe el nu îl putea contrazice. S-ar fi dus singur după Rhoda chiar în momentul acesta, de nu ar fi fost atât de fricos și nu ar fi știut ce primejdii îl așteaptă în pădure. Avea să o întâmpine la porțile castelului, să îi zâmbească, să o strângă în brațe și să o invite la dans în noaptea balului, apoi să o piardă din nou.

   Blestemul său era coroana ce îi trona pe cap. Dacă nu ar fi fost prinț, s-ar fi iubit de multă vreme cu Rhoda.

                       R H O D A

   Nu dormise niciodată pe timpul zilei, căci începuse să aibă grijă de casă încă de când era copil și nu avea timp de alte lucruri. Însă era deja întuneric afară când se trezise și nu fusese niciodată atât de relaxată după somn. Se surprinsese pe sine că reușise să adoarmă într-un loc străin, plin de creaturi periculoase și înspăimântătoare.

   Se ridică în capul oaselor și își întinse mâinile în toate părțile ca să-și dezmorțească oasele. Aerul răcoros îi atinse pielea și se înfioră câteva momente, apoi se aruncă iar pe spate pe salteaua moale și se făcu una cu cearșaful călduros. Ar fi vrut să rămână acolo o veșnicie întreagă. Alții nu erau de aceeași părere.

   Auzi un scârțâit și Aureus băgă capul pe ușa întredeschisă.

   — Ești trează, lady Rhoda?

   Chițăi surprinsă și se acoperi până în gât cu cearșaful, privindu-l cu ochii mari. Lady Dacia îl împinse și intră veselă în cameră, cu mâinile împreunate în față.

   — Văd că ai dormit bine, copilă. Să îți pregătesc o baie?

   Rhoda scutură din cap. Acasă nu se spăla atât de des, căci ar fi ajuns să se murdărească mult mai repede. Femeia se îndreptă spre șifonier și începu să-și plimbe grăbită mâinile printre rochiile ce nu fuseseră până atunci acolo.

   — Cum dorești, draga mea. Haide, stăpânul te așteaptă la cină.

   — Poftim?! Nu vreau să –

   — Servim cu toții masa, interveni majordomul zâmbăreț. Grăbiți-vă, plăcinta cu afine a lui Cullen nu o să rămână întreagă mult timp.

   — Cine e Cullen? întrebă fata, frecându-și un ochi.

   — Bucătarul nostru grandios, bineînțeles.

   Lady Dacia îl privi peste umăr și Aureus părăsi bombănind camera, lăsând-o pe Rhoda pradă mâinilor iscusite ale femeii.

   Nu înțelesese de ce trebuise să se îmbrace atât de elegant pentru o masă. Bătrâna o forțase să poarte o rochie albă și moale la atingere, cu mâneci lungi până la coate, care avea țesute flori aurii spre poale. Îi împletise părul lung și nisipiu și îi acoperise decolteul cu un colier din pietricele colorate și îi pusese un trandafir în coadă. I-ar fi pictat și fața dacă Rhoda nu ar fi gonit-o la timp.

   Avaya o întâmpină de îndată ce închise ușa în urma ei și se trezi prinsă într-o îmbrățișare strânsă și călduroasă. O prinse de mâini și o privi admirativ din cap și până în picioare, făcând-o să se simtă stânjenită. Avaya era la fel de frumoasă precum atunci când o cunoscuse noaptea trecută, iar zâmbetul ei era în stare să lumineze holul ca razele soarelui.

   — Cât de frumoasă ești, Rhoda! chicoti aceasta și o trase după ea. Nici nu ai idee cât am așteptat să te trezești; avem atât de multe lucruri de vorbit! Sunt așa fericită că am o prietenă după atât de mult timp... Suntem prietene, nu? Oh, hai să vorbim după. Bârfele sunt mai plăcute cu stomacul plin.

   Fata o trase în josul scărilor și privi curioasă lucrurile din jurul ei cât timp îi povestea veselă despre construcția clădirii. Sala de mese se afla la parter, în aripa dreaptă a conacului, alături de alte încăperi precum biblioteca, sala de dans sau sala de muzică, iar în aripa stângă - dormitoarele musafirilor mai puțin importanți, iar la al treilea etaj cele ale musafirilor de seamă ai locului. Cvartirul avea și un pod, însă probabil nu era nevoie să întrebe ce se afla acolo.

   Avaya se opri în fața unor uși duble, pe care erau frumos gravate două furculițe imense, o farfurie și o vază cu trandafiri. Înainte să poată pună mâna pe clanță, ușa se deschise și un nor negricios de fum aproape le învălui pe amândouă. Săriră în spate și își așezară mâinile la gură. Un bărbat ce purta un șorț alb și o pălărie ca o cupolă de aceeași culoare ieși din sală, fiind acoperit complet cu negreală. Dacă fața i-ar fi fost curată, Rhoda l-ar fi putut numi băiețandru.

   Acesta începu să tușească.

   — Vai, ce nenorocire! se plânse. Bucătăria mea!

   — Ce focul iadului ai făcut, Cullen? îl dojeni Avaya furioasă.

   Cel în cauză o privi printre gene și chipul i se lumină când o văzu pe Rhoda. Întinse mâinile spre ea.

   — O, tu trebuie să fii lady Rhoda! Cullen era nerăbdător să te cunoască!

   Avaya îi plesni mâinile înainte să apuce să o atingă.

   — Nici să nu te gândești! Ai stricat tot, Cullen!

   Lady Dacia se ivi după colț și își duse șocată palmele la gură.

   — Ce ridurile mele! Cina... mâncarea.

   Cullen îi zâmbi liniștitor.

   — Nu avea nicio grijă, stimată doamnă. Mâncarea e neatinsă! Dar mesele... scaunele...

   — Atunci să servim cina altundeva.

   — Da, altundeva! aprobă bucătarul.

   Rhoda privi sceptică schimbul de replici dintre cei doi. Obișnuia să se prefacă atât de prost când era mică și imita actorii ce veneau la castel când îi chema regele Karstan. Avaya, însă, era la fel de nesigură ca și ea.

   — Adu mâncarea pe verandă.

   Bătrâna o trase de cot așa cum făcuse de multe ori în ultimul timp și îi aruncă celelaltei fete o ocheadă ciudată peste umăr, spunându-i să îl caute pe Aureus ca să servească împreună masa. O conduse până aproape de capătul holului și împinse o ușă de sticlă, asemenea celei de la intrare, doar că de această dată pășiră într-un spațiu verde din apropierea grădinii pe care o văzuse de la balcon. Era mai cald decât se așteptase, iar câteva felinare însoțeau o alee înconjurată de tufe frumos tunse. O potecă pietruită ducea spre o masă rotundă așezată pe iarba fragedă, iar o lumânare mare și roșie stătea pe mijlocul ei. Se simți împinsă de la spate și aproape se împiedică de o piatră.

   — Așteaptă aici, îi spuse femeia. Mă duc să văd pe unde umblă aiuriții aia și să-i spun lui Zavian să mai aducă scaune.

   Dispăru înainte să poată schița vreun gest.

   Rhoda se găsi stând singură în frumusețea unei grădini micuțe, atent decorată cu tufe și copăcei ornamentali. Zări câteva statui mai mici, dar mult mai plăcute decât cele înspăimântătoare de la intrare, iar o fântână arteziană stătea sub coroana bogată a unei magnolii. Rămase mult timp singură și i se păru ciudat că nu mai apărea nimeni; oricum simțise că ceva nu era în regulă. Se îndepărtă de masă și se îndreptă spre câțiva trandafiri de un roșu sângeriu ce erau plantați în jurul fântânii. Lumina argintie a lunii parcă îi făcea să sclipească și nu putu să ignore cât de atrasă se simțea de ei, deși nu fusese niciodată pasionată de flori, asemenea mamei sale. Poate că, de îndată ce urma să ia din sleic, avea să îl planteze în spatele casei, în cazul în care s-ar fi îmbolnăvit alte persoane și ar fi avut nevoie de o plantă atât de rară.

   O mână o prinse brusc de încheietură înainte să atingă petalele. Tresări și scânci de durere.

   — Nu mă face să îți rup alte degete, auzi un mârâit ce îi ridică părul de mâini.

   Își întoarse temătoare capul și înghiți în sec când se trezi cu chipul în dreptul pieptului Diavolului. Degetele sale înmănușate erau strâns înconjurate în jurul pielii sale și nici chipu-i încordat nu ascundea vreo urmă de blândețe. Începu să o doară și gâtul la cât de mult își dăduse capul pe spate, ca să îl poată privi în ochii săi albaștri.

   Își simți genunchii tremurând. Purta din nou acea mască neagră ce îi acoperea chipul palid și intra într-un contrast tentant cu păru-i blond și lung până la umeri. Totul era negru la el în noaptea aceasta, în afară de mănuși. Pantaloni negri strânși pe picior, cămașă neagră, subțire, descheiată la trei nasturi, mantia sa neagră ce mătura pământul, cizmele până la genunchi...

   Se găsi că trasează cu privirea linia puternică a maxilarului său, forma buzelor sale lungi și cărnoase, pomeții lipsiți de orice urmă care să strice acel chip impecabil...

   — Ce cauți aici?

   Rhoda clipi năucită.

   — Lady Dacia mi-a zis să aștept aici până îi cheamă pe toți la cină.

   Diavolul privi spre masa rotundă, la care se aflau deja două scaune.

   — De ce nu în sala de mese?

   — Cullen a spus că a luat foc.

   Cu privirea aplecată, sprâncenele bărbatului se arcuiră ușor și mormăi mai mult pentru sine:

   — A luat foc...

   Îi dădu, în sfârșit, drumul la mână și se îndreptă spre intrarea cvartirului.

   — Am să-i spun Daciei să îți aducă mâncarea.

   Rhoda își potrivi pasul după el și călcă aproape strâmb pe treaptă. Mâna se prinse iar de încheietura ei și o stabiliză.

   — Tu nu servești cina?

   Primi o privire impasibilă.

   — Eu nu mănânc.

   — Minunat! Nici mie nu îmi este foame, așa că de ce nu mă duci în grădină să iau sleicul?

   Diavolul se opri și rămase nemișcat câteva momente. Se întoarse și o analiză de parcă ar fi vrut să o sugrume.

   — S-ar putea să nu ieși vie de acolo.

   Rhoda pufni și își puse mâinile pe șolduri, încruntându-și sprâncenele.

   — Am supraviețuit o zi în casa Diavolului; mă îndoiesc că o să mă omoare o grădină.

   Oftă înfrânt și trecu pe lângă ea, mantia mângâind într-un mod grațios pământul. Arăta ca scos din basme, se gândi ea.

   Grădina era un adevărat labirint! Atât de multe flori de care nu avea nici cea mai mică idee, arbuști cu țepi înspăimântători, păsări care se ascundeau printre coroane, petale colorate și ademenitoare... și în mijlocul tuturora se afla sleicul, o plantă ce i-ar fi atras atenția, chiar dacă nu ar fi știut de ea. Era înaltă și avea tulpina acoperită de spini negri, petalele îi erau de un albastru închis, sub forma unor gheare, iar stamina arăta ca un foc viu; frunzele erau imense, ca ale unor palmieri pe care le folosise prințul Valeq să își facă vânt.

   Nu se putu abține și începu să fugă spre floare, ignorând pietrele și crenguțele în care i se agățau poalele rochiei. Împinse cu mâna crengile unui copac înflorit și i se păru că își simte pielea arzând, însă își continuă drumul. Simțea o bucurie morbidă crescând înăuntrul ei și nici măcar nu îi păsa că distrugea alte flori în sprintul ei.

   Ajunse în dreptul sleicului și răsuflă ușurată. Era pe cale să își salveze mama.

   Doar că observă prea târziu cum petalele florii se întoarseră brusc spre ea de parcă le suflase vântul și începură să scoată un fum albicios, ce i se lipi de piele ca o pânză de pâianjen. Începu să țipe fără să își dea seama când și își frecă toate părțile corpului pe care nu le acoperea materialul rochiei, deși chiar și unghiile și buricele degetelor o ardeau.

   Nu și-ar fi putut închipui că exista o astfel de durere, de usturime... îi venea să-și rupă pielea și carnea de pe oase. Lacrimile îi șiroiră pe obraji ca două izvoare și îi atinseră buzele ca într-o explozie de foc.

   Diavolul apăru neîntârziat în spatele ei și o ridică de la pământ de parcă ar fi fost o pană. Simți cum o căra în brațe, însă nu știa unde. Vedea vag forma unor copaci printre lacrimile ce îi împăienjeniseră ochii, însă nu la fel de vag putea ignora inima lui ce bătea haotic sub capul ei.

   Îi era frică să își privească mâinile. Nu voia să știe dacă i se topise carnea.

   Se opri în fața unui lac abia luminat de lună și se așeză cu ea la pământ, ținând-o între picioarele sale. Degetele începură să îi desfacă cu repeziciune șiretul de la spatele rochiei și gemu de durere, prinzându-i genunchiul între mâini, de parcă ar fi putut astfel să scape de toată suferința.

   — Ce faci? abia întrebă printre suspine.

   Diavolul respiră adânc și aerul cald i se izbi de ceafă.

   — Trebuie să intri în lac, Rhoda.

   Începu să îi îndepărteze materialul de pe umeri, iar fata se agită și încercă în zadar să îi alunge mâinile. Se simțea de parcă urma să leșine și tot la ceea ce se putea gândi era goliciunea ce se ascundea sub combinezonul prea subțire de sub rochie.

   — Nu... te rog, nu, se plânse ca un copil, strângându-și ochii.

   — Vrei să mori, Rhoda?!

   În acest moment, moartea ar fi părut o suferință mai ușoară decât durerea pricinuită de floarea aia nenorocită, însă se îndoia că în acest mod ar fi fost prea plăcută. Scoase un geamăt ca un mieunat de pisică și își mușcă mâna.

   — Îmi e frică de apă. E prea... adâncă.

   Diavolul își trecu mâna prin păr și oftă, apoi îi îndepărtă de tot rochia și își trecu rapid mâinile peste umerii ei goi. Își duse după aceea degetele spre cămașa sa și începu să se dezbrace.

   — Haide. O să intru cu tine.

   O luă iar în brațe și își aruncă din mers cismele, pășind în apa rece ca gheața a lacului.