R H O D A

   Diavolul auzi pașii săltăreți răsunând între pereții holului cu mult înainte ca Aureus să dea buzna în biroul său, cu un zâmbet imens pe buze. Nu își ridică privirea spre el nici măcar atunci când acesta se trânti lejer pe scaunul din fața mesei, cu mâinile căzându-i pe lângă trup; continuă să numere persoanele care se cazaseră la cvartir în ultimul timp, căci prietenul său începuse să neglijeze acest lucru. O ciocănitoare începu să spulbere liniștea dimineții.

   — Ce zi minunată! spuse vesel Aureus. Nu crezi că e minunată?

   Diavolul tăcu.

   — Cvartirul nu a mai fost așa plin de viață de secole!

   Diavolul își înmuie pana în cerneală.

   — Servitorii nu mai pot să stea locului de fericire. Cullen a pregătit plăcinta aia uimitoare cu afine. Nu a mai făcut-o de când ți-a pierit cheful de viață. Cât să fi trecut de atunci? Să zic că 376... 377 de ani?

   Mototoli câteva hârtii pline cu însemne, le strânse în pumn, iar când le dădu drumul într-un bol de sticlă, acestea se prefăcură în cenușă.

   — Nu ai mai ieșit de aici de două ceasuri, continuă Aureus din ce în ce mai plictisit. Ar trebui să vezi cum roiește de viață conacul! Servitoarele au umplut holurile cu flori. Lady Dacia nu se mai oprește din cântat. Avaya și-a lăsat penele peste tot. Îmi e că se apropie perioada de împerechere. Sper că nu vrei ca verișoara ta să fie călcată de vreun bufnițoi înfoiat.

   Lordul nu spuse nimic nici de această dată, iar tăcerea sa îl călca pe nervi pe Aureus. Era sigur că cel din urmă se gândea la fel și fel de lucruri cu ajutorul cărora să îi atragă atenția. Era sigur că monotonia sa, la fel ca cea din toate zilele, îi făcea sângele să fiarbă.

   — I-am dat porumbiței în tarot, spuse dintr-o dată, ferindu-și vinovat privirea.

   Diavolul oftă, puse pana în călimară și îl privi încruntat.

   — Deci de asta mi-au ars buricele degetelor. Ți-am spus să îți ții blestemățiile alea departe de mine.

   — Nu știam că aveau să te afecteze, ridică apoi nonșalant din umeri majordomul.

   — Cred că ai făcut-o dinadins.

   — Ei bine, mărețul lord al pădurii nu a mai simțit durere de pe timpul primului rege. Ce pot să spun, sunt entuziasmat! Că tot veni vorba, ai rupt degetul fetei. Și ai atins-o. Cu degetele. Posibil cu unghiile.

   — Și ce e cu asta? Vociferă Diavolul, împreunându-și mâinile sub bărbie.

   — Vrei să o omorî? Lordul meu, nu ne distruge entuziasmul!

   — Nu îmi doresc nimic mai mult decât să o trimit înapoi unde îi e locul, în castelul de ciocolată al prințului Lachlan. Are prea mult curaj, pentru o muritoare. Și s-ar putea să mă scoată din sărite – trăncănește prea mult, pentru binele ei. Deci da, nu mă deranjează dacă mai trăiește sau nu. Dar știi ce spune profeția.

   Aureus începu să își mângâie gânditor obrazul. Avea în privirea sa ceva care parcă îl adâncise în teorii și teorii întregi despre cuvintele celui din fața sa. Nu stătuse locului în ultimul timp, și nici părul său roșiatic nu îi luase exemplul. Jobenul aproape îi cădea de pe cap.

   — Profeția... da, murmură el. I-ai promis sleicul.

   — Da, cred că am făcut asta.

   — Dar nu o vei lăsa să plece. Începi să te contrazici, stăpâne.

   — Sunt un om de cuvânt. Dacă iese trează din grădină, atunci norocul ei. Se poate duce să-și vadă mama. Dar apoi se întoarce aici și nu mai pleacă niciodată.

   Aureus pufini amuzat.

   — Îmi e greu să cred că o să accepte asta.

   — Nu are de ales. A făcut două pacturi cu mine și a acceptat să facă orice îi zic. În plus, nu ți-ai dat seama că e fiica lordului Peadar? Tatăl ei ar fi trimis-o oricum aici.

   Majordomul bătu râzând din mâini și se lăsă mândru pe spate. Își încrucișă picioarele pe marginea biroului și îl privi zeflemitor pe lord atunci când acesta își miji tăios ochii.

   — Măi să fie! Dar zău așa, cotoroanța aia de vrăjitoare cred că se amuză copios în mormântul ei. Să ți-o întindă pe tavă pe fată, așa, înainte de bal! Mă întreb oare ce a pregătit pentru pețitori. O să fie amuzant să-i privesc cum încearcă să o salveze din turn. Ah, aproape uitasem! I-am spus Rhodei că o să o duci la escadron; tot continuă să întrebe de sufletul ei pereche. De parcă nu s-ar afla într-un loc în care ar putea fi omorâtă doar cu privirea.

   Ochii Diavolului se schimbară într-o secundă. Își desprinse coatele de pe birou și băgă registrele în sertar, pe care îl închise violent cu cheia. Se ridică de pe scaun și se îndreptă cu mâinile împreunate la spate spre fereastra cu tocuri de lemn vechi, unde privi din spatele perdelelor spre Grădina de Otravă. Cât de frumoasă era ziua! Atât de ispititoare, răspândind un parfum îmbietor, iar moliciunea petalelor era ca mângâierea unei aripi de înger. Degetele sale nu mai atinseseră de veacuri întregi o floare în timpul zilei. Era suficient să se apropie de ele și să se ofilească în urma sa. Numai noaptea florile își întâmpinau lordul, însă atunci nu erau atât de frumoase. Trăise atâta timp în întuneric; știa toate secretele și ascunzișurile sale, era stăpân peste tot ceea ce se asemăna sufletului său, însă îi era dor ca razele soarelui să îi atingă pielea palidă.

   — Și, ca să nu rămâi în urmă cu veștile, fata crede că ești tatăl prințesei Atalia Czarnov din Vranya, adăugă Aureus după ce bolborosi aiureli de-ale sale.

   Diavolul se întoarse ca trăznit pe călcâie și îl privi cu ochi uimiți. Majordomul arăta cât se poate de serios, cu toate că începuse să învârtă între degete un os pe care rămăseseră pete uscate de sânge.

   — Am auzit-o când o întreba pe lady Dacia dacă Atalia Czarnov e copilul tău. Știi tu, zvonurile alea, cum că s-ar fi strecurat Diavolul pe fereastra reginei Eliska atunci când o cuprinseseră căldurile iubirii și de aia ar fi cea mai frumoasă prințesă dintre toate regatele. Să fiu sincer, am râs la început, dar apoi nu mi s-a părut așa amuzant. Să știi că semeni cu ea. Are părul cenușiu, tu aproape platinat, amândoi aveți ochi de un albastru rar întâlnit și sunteți palizi ca varul. Să nu mai spun că aveți o inimă de piatră. M-aș simți rănit să aflu tocmai acum că sunt unchi.

   Întocmai cum spusese, Aureus își privea trist unghiile. Era un rege al dramei. Diavolul poposi câteva momente cu privirea asupra sa și pufni disprețuitor. Ce gândire patetică avea fetișcana aceea să creadă că el, Lordul Pădurii Roșii, să intre ca un tâlhar în odaia unei regine care era o copilă naivă la vremea aceea! Diavolul era multe lucruri, dar cu siguranță nu era un ticălos ce abuza copiii. Și să aibă o progenitură cu o muritoare...! Își înclină capul și își duse două degete spre frunte, unde începu să maseze un loc în care parcă i se adunară toți nervii.

   — De ce nu te duci să dormi, Aureus? În afară de aseară, nu ai mai dormit de trei săptămâni.

   Zâmbetul păli de pe fața sa. Aureus era un visător al trecutului, prezentului și viitorului care ura să doarmă. Avea coșmaruri de fiecare dată când închidea ochii. Din fericire, înțelese apropoul subtil al stăpânului său și se ridică de pe scaun. Când să iasă din birou, îi aruncă un rânjet peste umăr și îi făcu pervers cu ochiul:

   — Spre rușinea mea, am tras cu urechea când lady Dacia o ajuta pe Rhoda să se îmbăieze. Am auzit că se gâdilă la coaste și în talpa stângă. Și nu am putut să nu remarc cum a scos chițăitul acela drăguț când iscoada a început să îi maseze umerii. Dacă vrei să știi, în caz că... mhm.

   Izbi puternic ușa în urma sa când Diavolul mai avea puțin și exploda de furie. Și poate că îl enervase faptul că Aureus o spionase pe Rhoda într-un moment intim.

   Ieși din birou ceva timp după aceea și se îndreptă spre dormitorul său. Unii oaspeți se bucurau de razele soarelui, stând pe terasă la ceaiul de dimineață, deși nu era prea cald afară. Oricâtă căldură ar fi oferit astrul, pădurea funcționa după propriile-i reguli. Îi ignoră pe cei care se închinară în fața lui și îi refuză printr-un gest nonșalant al mâinii pe aceia care voiau să îi răpească din timp pentru chestiuni pe care ei le numeau importante. Urcă scările spiralate spre primul etaj, acolo unde interzisese cazarea musafirilor. Acolo unde îi pregătise Rhodei camera. Își mișcă degetele și făcliile se stinseră pe măsură ce trecea de ele, lăsând holul într-o beznă pe care lumina nu o putea străpunge printre perdelele groase. Tocmai trecuse de ușile pe care își propusese să nu le bage în seamă, când auzi un zgomot din budoarul fetei care îi dăduse planurile peste cap. Voia să își continue drumul, însă nu putea să ignore ceva ce ar fi putut ieși rău. Avea destui dușmani, iar de îndată ce această noutate teribilă va ajunge la urechile lor, trebuia să fie în gardă mereu. Fata era responsabilitatea lui acum. I se părea ironic cum anumite lucruri erau legate de viața acelei muritoare afurisite.

   Împinse ușile în liniște și le închise în urma sa. Camera era dominată, la fel ca majoritatea, de semiîntuneric, iar răcoarea dimineții venea dinspre balcon.

   Miau

   Diavolul privi spre paravan, de care se freca un pisoiaș maroniu, pe care Aureus îl jigărea de fiecare dată când îl prindea. Avea între urechi un joben în miniatură cu o fundiță roz, la gât un papion verde țipător de care stătea agățat un pandativ cu un cap de câine, și, de parcă nu ar fi fost de ajuns, mai purta și o vestă. Pisicul mieună iar și se grăbi spre stăpânul său. Lordul se aplecă și îl lua în brațe, mângâindu-i spatele, ceea ce îl făcu să toarcă mulțumit.

   — Ce cauți în camera asta, Cletis?

   Animalul își frecă botul de brațul său, în semn de scuze. Arăta ca un pisoiaș din cauza blestemului ce căzuse asupra sa, însă în realitate era la fel de bătrân ca și arborii seculari ce înconjurau cvartirul.

   Diavolul privi spre patul matrimonial cu baldachin, acolo unde desluși trupul fetei. S-ar fi așteptat să doarmă grațios, ca o prințesă, însă găsi contrariul. Rhoda era cuibărită printre așternuturi, cu o mână pe abdomen și cealaltă strângea puternic o pernă. Avea obrazul lipit de alta și părul său lung și nisipiu îi stătea ciufulit pe toată fața, iar o dâră subțire de salivă îi curgea din colțul buzelor întredeschise. Picioarele sale dezgolite până la genunchi aveau o nuanță arămie, semn că nu se sfiise să își ascundă pielea de lumina soarelui. Îi sorbi trupul cu o privire curioasă; lady Dacia parcă îi dăduse haina asta cu un scop plănuit cu nemernicul de Aureus. Pieptul ei aproape dezgolit arăta ispititor sub materialul negru de mătase al cămășii de noapte. Asta dacă se putea numi așa. Rhoda nici nu împlinise optsprezece ani, însă cu siguranță trupul ei îi făcea pe bărbați să nu ia în considerare acest lucru.

   Îi dădu drumul lui Cletis și acesta se cuibări pe un cearșaf ce căzuse pe jos. Diavolul se apropie cu pași apăsați de pat, cu grijă ca tocurile cizmelor sale să nu facă zgomote. Își întinse mâna și îi îndepărtă grațios firele de păr ce i se lipiseră de față, apoi degetul său trasă cicatricele lăsate în urmă de gheara lupului ce îi zgâriase partea dreaptă, de la ochi, până aproape de tâmple. Lupul probabil fusese pui atunci, altfel urmele ar fi fost mai mari. Cicatricele erau urâte, însă pe chipul ei angelic arătau ca drumul spre Rai.

   Și-ar fi dorit ca mănușile albe ce le purta să nu mai fie un obstacol, să îi poată simți pielea atinsă de soare. Și le-ar fi scos, dar a doua oară poate nu ar mai fi avut același noroc.

   Dormea atât de liniștit, însă se vedea pe chipul ei cât de obosită era. Iar platoul de pe noptieră mai avea doar câteva oscioare rămase. Scoase un mic geamăt și inspiră adânc, pieptul ridicându-i-se în ritmul bătăilor lente ale inimii. Îi observă degetul încă înfășurat în feșe și avu un moment în care aproape vru să i-l vindece, însă se răzgândi rapid și se dădu un pas înapoi. Fata asta nu merita îndurare. Adusese un mare necaz în sufletul său și multă bucurie în al angajaților blestemați să petreacă o eternitate suportând toanele stăpânului lor. Probabil că meritau câteva momente fericite, însă nu aveau să dureze mult.

   Diavolul trase așternuturile peste trupul fraged al fetei și părăsi camera, cu Cletis în brațele sale. Își ridică un colț al buzelor și își înclină capul spre stânga.

   — Când te-am numit iscoada mea, lady Dacia, asta nu a însemnat că trebuie să mă spionezi și pe mine.

   Se întoarse spre dreapta.

   — Iar tu, Aureus, miroși a sânge de când te știu. Parfumul tău de mărgăritar nu îmi înșală nasul.

   Cei doi acuzați ieșiră din umbre, bătrâna cu privirea plecată de rușine, iar majordomul purtând un zâmbet zeflemitor.

   — Să îmi fie cu iertare, stăpâne, murmură femeia.

   — Ah, nu îți cere iertare, lady Dacia. Eu te-am luat cu mine. Mi-au sclipit ochișorii când te-am văzut intrând în camera porumbiței și chiar nu m-am putut abține. Ai simțit ce dulce e sângele ei? Miroase ca florile de tei! zise Aureus visător, trecându-și limba peste buze.

   Diavolul nu îi băgă în seamă și își continuă drumul spre dormitorul său, cu ei pe urmele sale. Abia acum observă că și pe holul acesta erau împrăștiate flori.

   — Lady Dacia, croiește-i Rhodei haine pe măsura ei. Și, Aureus, anunță-l pe Cullen că îi așteptăm plăcinta la cină. Și goniți bufnița de pe candelabru.

   Avaya, care stătea pitită în spatele lumânărilor candelabrului așezat tocmai în cel mai înalt punct al tavanului, scoase un șuierat ascuțit, de parcă ar fi rostit o înjurătură, și își ridică răzbunătoare coada.

   Găinațul nu își nimeri ținta și căzu pe jobenul prețios al lui Aureus.

●°●

Mai bine cu Diavolul și Aureus, decât cu Slavici, Caragiale și Pitagora:))

Ce credeți despre personaje? 🙃