Oamenilor din Cvartirul Șobolanilor le plăcea să strice momente importante sau să apară din senin, iar Rhoda simți din nou asta pe propria piele când Tija îi sări în cale. Se zisese cu încercarea ei de a închide ușa infirmeriei fără să scârțâie și de a șterpeli cele două tonice pe care le găsise – ba mai mult, se sparseră pe jos când îi alunecară prea repede.

   — Pentru numele zeilor, Tija, vrei să mă omori? țipă în șoaptă spre roșcată.

   Servitoarea nici nu păru că îi băgă cuvintele în seamă, întrucât o prinse de cot și o scutură de parcă ar fi vrut să vadă dacă e reală.

   — Ați făcut-o, nu? I-am auzit pe musafiri bârfind despre ieșirea voastră de la piscină.

   — Să facem ce? se prefăcu neștiutoare.

   — Știi tu, Rhoda... ați dus bușteanul la castor? Ați ciufulit bărzoiul?

   Rhoda îi acoperi oripilată gura cu palma, cuvintele rostite de ea făcând-o dintr-o dată să se rușineze.

   — Ferească zeii, Tija! Începi să vorbești exact ca bunica ta, Bogdana.

   Fata o ciupi de palmă și luă o gură mare de aer când îi dădu drumul.

   — Ah, chiar speram să nu spui asta. Cum crezi că m-am simțit când mi-am dat seama că bunica folosește tot felul de expresii ciudate? Într-o zi l-a întrebat pe vecin dacă a băgat bușteanul în sobă și m-am oferit să îl ajut dacă nu poate. Doi ani mai târziu mi-am dat seama de ce râdeau. Dar să revenim la tine! Spune-mi, cum a fost?

   Se abținu să râdă și se aplecă să strângă cioburile sticlelor sparte. Îi venea să o ia la bătaie pe Tija, într-un anume fel. Nu mai erau alte tonice în afară de acelea și nici măcar nu era sigură dacă erau cele bune, întrucât hârtiuțele lipite de ele erau scrise în aresă. Se luase după miros, amintindu-și de cele preparate de femeile din regiment. Dar cum ar fi putut să le ceară servitoarelor să prepare altele? I-ar fi fost rușine, în primul rând, iar în al doilea, se temea că ar fi refuzat-o.

   — Chiar e nevoie să întrebi? mormăi mai mult pentru ea.

   — Sunt curioasă, știi... și entuziasmată. Încep să mă comport ca și cei de aici. S-au făcut chiar și pariuri pe seama voastră.

   — Pariuri?

   — Crede-mă, nu vrei să știi de unele, rosti roșcata, ferindu-și stânjenită privirea.

   Se aplecă și ea să o ajute să strângă resturile, ștergând lichidul arămiu cu poalele fustei deja murdărite. Se întreba ce făcea acolo când toată lumea se retrăsese pentru culcare, dar nu era destul de neobișnuit ca o servitoare să stea peste program. Se gândi pentru o clipă dacă Diavolul ar fi lăsat-o acum să aibă grijă de ea în locul Daciei – ar fi muncit de zeci de ori mai puțin și ar fi avut mai mult timp să petreacă împreună.

   — Astea sunt ce cred eu că sunt? o întrebă sceptic.

   — Nu risc să mai trec odată prin asta, Tija.

   — Oh. Îmi pare rău atunci. O să le rog pe fete să îți pregătească altele.

   Rhoda dădu din cap și continuă să adune cioburile, având grijă să nu se taie cu ele. Prietena ei vorbi din nou:

   — Dar nu te-ai gândit să nu le iei, Rhoda? Nu vrei să ai copii?

   Rămase șocată când o auzi. Ridicându-și privirea spre ea, o găsi cu o expresie serioasă pe față. Ce era cu ea în acea dimineață? Tija vorbise mereu multe și nevrute și aprecia la ea că îi spunea adevărul verde-n față, dar în acel moment... într-adevăr, nu se gândise la asta. Voia copii fără îndoială, dar atunci de ce fusese terifiată cu zile în urmă când crezuse că era însărcinată? Poate pentru că era al lui Lachlan, însă Lachlan nu era un necunoscut. Îl iubise, până la urmă.

   Dar un copil al lui Cazimir...

   — Crezi că e posibil? întrebă fără să gândească.

   — Nu înțeleg la ce te referi.

   — Ca lordul să aibă copii. Vreau să spun că nu am văzut niciun copil pe aici până acum și credeam că –

   — Nu ai văzut? Tija întrebă cu adevărat surprinsă. Sunt câteva cupluri aici care au copii, dar nu sunt mulți. Lordul le-a dat acele obiecte care le permit să stea mai multe zile departe de cvartir, iar când vin, stau foarte puțin. Dar am auzit că sunt foarte diferiți de părinții lor: ei pot să suporte lumina soarelui și sunt muritori. Sunt normali. De asta mulți evită să-i facă, oricât de multă fericire le-ar aduce pentru câțiva zeci de ani. Nu vor să treacă prin momentul în care copiii și-ar găsi sfârșitul.

   Aveau dreptate, credea ea. Probabil era sfâșietor ca un părinte să își vadă copiii murind, în timp ce el continua să trăiască. Asta dacă nu îi punea să îi curme viața, din moment ce aveau același sânge. Ceva tresări înăuntrul ei. Diavolul își dorise de atâtea ori să moară, însă nu avusese o rudă care să îi pună capăt suferinței. Dacă ar fi avut un copil...

   Rhoda își scutură puternic capul, alungând teribilul gând. Se blestemă că avu măcar curajul să se gândească la asta. Nu avea de gând să ia parte la așa ceva.

   Nu. Trebuia să găsească o cale de a rupe blestemul.

   — Rhoda! o auzi pe Tija țipând. Te-ai tăiat, prostuțo.

   Nu simțise nimic, dar își găsi mijlocul palmei sângerând când își coborî privirea. Un ciob îi crestase carnea.

   Infirmeria era chiar în spatele lor, așa că intrară pentru a-și curăța și bandaja rana. Rhodei i se făcuse foame între timp și cu greu găsi ceva care să-i placă în bucătărie, iar cum nu voia să îl trezească pe Cullen, strânse pe masă toate ingredientele necesare pentru a face o plăcintă de mere.

   Nu mai mâncase una de multe săptămâni și voia mai mult ca orice să îi simtă gustul, să simtă aroma ce îi aducea aminte de casă. În timp ce frământa aluatul se gândi neîncetat la părinții ei. Voia să îi vadă, să îi îmbrățișeze și să facă multe dintre lucrurile pe care le făceau când tatăl ei nu era plecat la război și mama ei nu era bolnavă. Își aminti de zilele pe care le petreceau acasă la bunica, la horele și focurile pe care sătenii le făceau aproape în fiecare noapte în care era câte o sărbătoare. Simți gustul cozonacilor și al covrigilor făcute de bătrânele iscusite și își dori pentru câteva clipe să se întoarcă acolo.

   Nu îi plăcea să fie adult, realiză. Nu îi plăcea că trecerea timpului o îndepărta din ce în ce mai mult de copilărie și de cei dragi. Nici nu se putea închipui îmbătrânind – îi era greu să creadă că deja trecuse de cea mai frumoasă perioadă a vieții.

   Tija apăru neîntârziat chiar când se pregăti să dea merele pe răzătoare și scheunase de fericire, așa că pregătiră plăcinta împreună. Chiar mâncaseră aproape jumătate din ea după ce se întinseseră pe jos, când ușa se deschise larg și un Aureus somnoros și nedumerit păși înăuntru.

   — Doamnelor, nu îmi vine să cred că ați început să vă înfruptați, fără să mă chemați! Mirosul a ajuns până în camera mea și a început să-mi chiorăie stomacul de foame.

   Tija clipi confuză și întinse tava spre el. Majordomul nu mai așteptă nicio secundă în plus și luă o felie, apoi încă una și încă una, până când Rhoda începu să își dea seama că plăcinta urma să se termine curând, astfel încât începu să-și umple gura și să mestece mai rapid.

   — Ce faci treaz la ora asta? îl întrebă curioasă.

   Aureus înghiți.

   — Ah, dar nu știai că rar dorm? Oricum, Avaya mi-a spus înainte să se transforme că e timpul să îi facem o farsă stăpânului nostru. Și, din moment ce nu ai luat parte la niciuna până acum, e timpul să ni te alături! Vei vedea că e amuzant.

   — O farsă? Nu e asta puțin cam... riscant?

   — Oh, e foarte riscant! Dar merită orice chin prin care am trece, crede-mă. Tija, ești liberă să ni te alături, bineînțeles. Vă avertizez, însă, că ne vom alege fără îndoială cu câte o pedeapsă la sfârșit.

   Rhoda își întoarse capul spre Tija, care deja o privea întrebătoare. Îl mai auzise pe Aureus vorbind despre farsele pe care le făcuse împreună cu Zavian și Avaya, chiar și cu lady Dacia și mereu râsese cu lacrimi la ele. În sinea ei era mai mult curioasă de reacțiile lordului.

   — Și ce ai în plan să facem?

   Majordomul bătu fericit din palme, inelele pe care le purta scoțând un sunet puternic.

   — Minunat, minunat! Ei bine, nu i-am mai ondulat de mult timp părul stăpânului.

   Se încruntă.

   — De ce ați face asta?

    — În amintirea drăgălășeniei sale, bineînțeles. Am auzit că avea niște bucle după care salivau toate doamnele când era copil. Păcat că numai Avaya a apucat să îl vadă dintre noi. Misiunea asta e destul de periculoasă, întrucât va trebui să ne apropiem de el... trebuie să facem asta când stăpânul doarme buștean.

   — Doarme acum, se trezi spunând nerăbdătoare.

   Își regretă puțin vorbele după ce Aureus mai că începu să țopăie. Nu era sigură dacă era un moment potrivit pentru a-i face farse lui Cazimir, însă nici că mai apucă să obiecteze când majordomul le trase pe amândouă de mâini și fugi cu ele spre scări.

   — Săraca Avaya! chicotea el. Și-ar fi dorit să îi onduleze ea însăși părul, dar cine știe când vom mai prinde așa moment oportun! Poate să privească de la geam.

   Începură să meargă pe vârfurile picioarelor când se apropiară de dormitor, iar Rhoda se simțea din ce în ce mai vinovată cu fiecare pas făcut, chiar dacă nu-și mai putea ascunde entuziasmul într-un anume fel. Nu văzu de unde scoase Aureus ondulatorul, o bucată cilindrică de fier pe care urmau să o încălzească în focul ce mocnea neîncetat în șemineu. Spre norocul lor, ușa nu scoase niciun sunet atunci când o deschiseră și se strecurară tiptil înăuntru.

   Rhodei îi veni să intre în pământ de rușine.

   — Măi să fie, miroase a dragoste aici! îl auzi șușotind pe Aureus, care zăbovi o clipă cu privirea asupra gâtului ei.

   Încercă să nu se uite prea mult spre patul din mijlocul camerei, unde Cazimir dormea dus pe burtă, cu părul răvășit și așternuturile ce nu îi acopereau tot spatele. O mână era întinsă spre locul unde fusese ea poate cu un ceas în urmă și abia se abținu să se întoarcă acolo unde trebuia să fie. Arăta atât de vulnerabil, se gândi ea. Atât de... normal.

   — Ce i-ai făcut, porumbițo? trăncăni iar majordomul. Zici că e mort.

   Își împreună mâinile la piept și așteptă tăcută ca acesta să încălzească ondulatorul. Tija clipea rușinată și privea toate obiectele din cameră, încercând să nu-și lase ochii să cadă asupra lordului. Rhoda o înțelegea mai bine decât oricine.

   După ce Aureus le făcu semn cu mâna să se apropie, se poziționară în jurul patului și rămaseră nemișcați o clipă. Putu să jure că fiecare dintre ei rostea câte o rugăciune în gând sau se gândea dacă nu era deja târziu să plece naibii de acolo. Se simțea de parcă se afla în fața unui urs ce aștepta momentul potrivit să tăbărască pe ea și să o mănânce.

   — Ce facem dacă se trezește? întrebă Tija ușor, încât Rhoda abia o putu auzi.

   — Roagă-te să nu se întâmple asta, dragă Tija, șopti Aureus. Fugim de parcă viața noastră ar depinde de asta dacă se trezește. Înțeles? Hai să trecem la treabă.

   Rhoda înghiți în sec când acesta flutură două degete, iar ea își șterse palmele de halat, simțindu-le brusc transpirate. Prin fața ochilor îi trecu o imagine groaznică în care o picătură de sânge i s-ar fi scurs din rană și ar fi căzut pe chipul lui Cazimir și acesta s-ar fi trezit –

   Se dojeni în gând și își coborî mâinile, prinzând ușor între degete o șuviță, atât de mătăsoasă precum părul ei nu avea să fie în veci. Majordomul dădu din cap, parcă încurajând-o în continuare, apoi o ridică ușor și se pregăti să o așeze în jurul ondulatorului. Nici măcar un fir nu apucă să atingă bucata de fier în momentul în care altă voce decât al lor străpunse liniștea înfricoșătoare ce se lăsase în cameră.

   — Nici măcar să nu te gândești.

   Tija scăpă un țipăt și căzu pe spate. Aureus aproape scăpă ondulatorul, iar Rhoda își coborî temătoare privirea spre Cazimir, care își deschisese un ochi și o scruta atent.

   — Bună dimineața, ciripi ea speriată.

   Un sunet gutural, ca un mârâit, se auzi dinspre el.

   Aureus o prinse pe Tija de cot cât ai clipi din ochi și începură să fugă spre ieșire, iar Rhoda sări imediat după ei. Își auzea inima bătând haotic, însă mai gălăgioase erau înjurăturile majordomului, care aproape că se împiedică în propriile picioare. Aproape că respiră ușurată, văzându-i pe cei doi trecând de prag, însă chiar atunci ușa fu închisă de o forță invizibilă și își lipi palmele de a pentru a nu se izbi din plin.

   Gemu de frustrare când își dădu seama că nu mai era cale de scăpare.

   Privi încet peste umăr. El încă își avea obrazul lipit de pernă și arăta bosumflat ca un copil; irisul albastru al ochiului pe care îl ținea deschis era cuprins de firișoare roșii, ce îi trădau oboseala.

   — Suntem pedepsiți? întrebă cu o voce de copil.

   Un zâmbet slab îi apăru pe buze.

   — Nici nu mai e nevoie să întrebi, Rhoda. Mă simt rănit pentru că te-ai aliat cu Aureus. Ce suflet rece ai! Nu sta acolo, vino să îți primești pedeapsa.

   Înghiți din nou în sec, dar se roti pe călcâie și se apropie de pat. Cazimir întinse o mână către ea și, prinzând-o de încheietură, o trase către pieptul său și o încolăci cu brațele. Se simți ca o pernă în acel moment, la cât de mult o mototolea.

   Se înfioră când îi sărută lobul urechii, respirația lui caldă făcându-i pielea de găină.

   — Asta e pedeapsa mea? Pentru că nu o găsesc deloc neplăcută.

   — Hm, asta e pentru că umbli dezbrăcată prin cvartir – iau în considerare gândul de a te lipi de mine. Dar cum ești curioasă... vreau să fii muza mea drept pedeapsă.

   Își întoarse confuză capul spre el, privindu-i fața lipsită de vreo imperfecțiune.

   — Muză? Nu cred că înțeleg, milord.

   Cazimir chicoti amuzat de nedumerirea ei. Rhoda înghiți în sec când acesta se lăsă pe spate și îi așeză capul pe piept, începând să îi mângâie ușor spatele. Încă nu se obișnuise cu faptul că deveniseră atât de apropiați. Fiecare gest intim al acestuia o lua prin surprindere și o făcea să se întrebe în ce moment se schimbaseră lucrurile; parcă ieri îi rupsese degetul.

   — Vreau să te pictez, o lămuri.

   Se simți cuprinsă de o fericire stranie. Nu mai fusese pictată înainte – de fapt, dacă stătea să se gândească, nu știa dacă avea vreun portret din ultimii ani, deși probabil existau unele de când era mai mică.

   — Știi să pictezi?

   — Am învățat să fac multe lucruri, fie că mi-au plăcut sau nu. Știu să pictez, deși nu mă pot numi foarte talentat. Vreau să am o pictură cu tine, Rhoda. Cel puțin una.

   Încercă să își ascundă zâmbetul prostesc, însă Cazimir îi întinse buzele cu două degete când o văzu.

   — Atunci ar trebui să mă pedepsești mai des, căci sună destul de interesant. Sunt curioasă, totuși, ce pedeapsă vor primi Tija și Aureus.

   Rhoda se așteptă la tot ce era mai rău când văzu rânjetul lui.

   — O să îi închid pe amândoi în turn. Cred că o săptămână va fi de ajuns.

   Ochii ei se măriră. Se sprijini în cot și îl privi uimită, însă izbucni imediat în râs.

   — Asta sună atât de oribil! zise ironic.

   — Știu. Sunt atât de nemilos! Dar de ajuns cu atâta vorbă. Mă duc să-mi iau șevaletul, iar tu nu te vei mișca de aici.

   — Acum? Dar trebuie să îmi fac baie! Trebuie să mă schimb, să mă pieptăn...

   Cazimir o aduse la tăcere, sărutându-i buzele.

   — Nu trebuie să faci nimic. Vreau să te pictez așa cum ești chiar acum. Deși, mumură rânjind, ar fi bine să îți dai halatul jos.

   Rhoda își lipi mâinile de obraji, încercând să-și ascundă roșeața. Cazimir se dădu râzând jos din pat și-și trase pantalonii și cămașa pe el, apoi dispăru din cameră înainte să poată clipi.

   O entuziasma faptul că urma să fie pictată, însă nu era sigură că o încânta faptul că era nepregătită. Cu toate acestea, nu ezită să-și arunce halatul și să se strecoare sub așternuturi.

   Cazimir zâmbi mândru când se întoarse câteva minute mai târziu, aducând un șevalet, câteva tuburi de vopsea și pensule. Îl urmări tăcută cum le așază pe toate într-un colț, apoi cum se pune pe scaun și începe să le pregătească.

   Draperia se trase brusc într-o parte, lăsând soarele slab de iarnă să lumineze patul. Îl privi întrebătoare.

   — Vreau să te pictez cu soarele mângâindu-ți pielea, Rhoda.

   — Oh. Cum ar trebui să stau?

   — Nu trebuie să stai cumva anume, vreau să fii cât mai naturală. Poți să te miști, poți să vorbești. Mă descurc, te asigur.

   Hohoti când auzi ultima parte. Nu știu ce să facă, așa că se ridică în capul oaselor și își trase așternutul alb până deasupra sânilor – nu era încă pregătită să se lase pictată în alte moduri. Își trecu o mână prin păr să-l netezească, deși se îndoia că făcuse mare lucru. Faptul că și Cazimir arăta ciufulit nu o liniștea, căci el tot își păstra aerul elegant.

   — E bine așa?

   — E perfect.

   Stătu nemișcată în primele minute, nefiind sigură dacă era în regulă ca măcar să clipească. Îl privi pe Cazimir cum începe să își miște mâna deasupra șevaletului, cum îmbibă pensulele în vopseluri, cum încruntătura ce îi luase naștere între sprâncene îi trăda concentrarea.

   Era ciudat, se gândi. Câteodată i se părea că Diavolul și Cazimir erau două persoane complet diferite, deși erau captive în același trup. Nu știa dacă prefera pe unul mai mult decât altul, însă era convinsă că nu și-ar mai fi închipuit viața fără vreunul dintre ei. Nu știa nici dacă bărbatul din fața ei avea vreo preferință în ceea ce privea personalitățile sale, dar Rhoda nu mai voia ca lumea să îl numească monstru, să îl strige Diavol. Era multe, numai diavol nu.

   — Nu înțeleg un lucru, spuse după ceva timp, frământându-și degetele. Aureus mi-a spus că o anume baba Zohga s-a înfățișat la un dineu al tatălui tău și acolo te-a blestemat. Nu e mama ta, nu?

   Cazimir o privi pe deasupra șevaletului. Durerea din ochii lui o făcu să se simtă prost și vru să-și ceară iertare, dar nu își găsi cuvintele.

   — Asta e povestea pe care le-o spunem oamenilor care întreabă de blestem. Baba Zohga nici nu există, dar obișnuiam să o folosim când ne refeream la mama – unele superstiții spun că dacă rostești numele unei vrăjitoare, puterile acesteia se vor mări în lumea de dincolo.

   Rhoda clătină din cap. Auzise și ea același lucru legat de vrăjitoare, deși se îndoia că mai exista persoană în viață care să-și amintească de numele vreuneia dintre ele - fuseseră ucise în urmă cu patru veacuri, totuși.

   — Pe mama o chema Franciszka.

   Buzele i se transformară într-un zâmbet trist.

   — E un nume frumos, șopti.

   — Iaromira era numele surioarei mele.

   Rămase nemișcată, încercând să își dea seama dacă nu auzise cumva greșit. Nu știuse până atunci că avusese o soră – nu auzise pe nimeni vorbind despre ea. Încercă să își imagineze cum ar fi arătat aceasta, dacă avea aceeași ochi ireal de frumoși sau aceeași nuanță a părului.

   — Ce s-a întâmplat cu ea?

   Nu se aștepta să primească un răspuns, dar Cazimir îi spuse.

   — A murit înainte să împlinească 18 ani.

   Își simți nodul apărând în gât. Voia să plângă pentru cât de mult suferise Cazimir – și probabil nici măcar jumătate din momentele neplăcute nu știa. Nu ar fi rezistat în locul lui: să trăiască atâtea sute de ani fără familie, cu nimic mai mult decât durerea lăsată de moartea lor. I se părea nespus de puternic acest om.

   — Cred că le-ai iubit enorm.

   Surprinzător, lordul începu să râdă, deși nu era nicio urmă de fericire pe chipul lui.

   — Mi-am iubit mama nebunește, bineînțeles. Nu pot spune același lucru și despre Iaromira, nu prea am petrecut mult timp împreună. Era sora mea vitregă, știi. Mama nu l-a iubit niciodată pe tata și era prea frumoasă ca să rămână a unui singur bărbat. S-a îndrăgostit de un lord din Tarzivona, iar Iaromira a fost rodul iubirii lor. Nu semăna cu niciunul din familia noastră, a încercat degeaba să ascundă asta, așa că tata o trimitea adesea la bunicii din partea mamei. O invidiam uneori – nu trebuia să treacă prin ce am trecut și eu. Era norocoasă.

   Rhoda repetă neîncetat cuvintele în minte, încercând să nu se lase cuprinsă de tristețe. Simțea că mai erau lucruri de spus despre asta, însă nu insistă asupra lor. Apoi își aminti de scrisoarea pe care o găsise în bibliotecă, scrisă în tarzivonă, și îi spuse lui Cazimir despre ea, repetând câteva propoziții pe care le reținuse.

   — Da, e una dintre scrisorile mamei către lordul pe care îl iubea. Păreau destul de îndrăgostiți, nu-i așa?

   — Sunt sigură că erau. O iubeai pe Serafina?

   De data aceasta, râsul său fu unul sincer.

   — Numai pe mama, Rhoda, deși trebuie să mărturisesc că Serafina era o fată destul de încântătoare. Poate că mai e și acum, în spatele fațadei pe care o afișează. Ar trebui să îl întrebăm pe Miloje despre asta.

   Își dădu o șuviță de păr după ureche. Era mai mult decât curioasă despre viețile lor de dinainte, despre obiceiuri și despre multe alte lucruri despre care poate că urma să învețe în timp. Lumea de acum șase veacuri trebuie să fi fost foarte diferită de cea din prezent.

   — Se iubesc? Miloje și Serafina?

   Cazimir pufni.

   — Mai degrabă ar iubi-o Miloje pe lady Dacia. Greșesc, de fapt. Nu cred că Miloje va mai iubi pe cineva în felul la care te gândești.

   — De ce nu?

   — Pentru că și-a oferit toată iubirea unei fete care a murit prea curând, din păcate. Poate că ai auzit cumva de ea; melodiile ei încă se mai cântă și astăzi. Maryla Gall.

   Rhoda dădu din cap. Citise despre ea în bibliotecă și despre câteva piațete sau operete ce îi purtau numele.

   Nu știu câte minute sau câte ceasuri trecură până când Cazimir lăsă pensula din mână, privindu-și mândru pictura. Sări din pat, încă acoperită de pătură, și se holbă uimită la felul în care culorile se uniseră armonios și dăduseră naștere unei fete care era ea, și totuși nu era. Îi conturase perfect fiecare trăsătură a feței, fiecare crestătură a cicatricii și reușise cumva să surprindă faptul că o rază de soare se reflectase pe așternutul alb, poate ultima rază pe care aveau să o mai vadă până la sfârșitul iernii. Nu zâmbea în pictură – probabil nici nu zâmbise de când își luase rolul de muză, întrucât ascultase melancolică poveștile sale. Era ușor încruntată, vizibil nostalgică. O pictase când nu încetase să îl privească.

   — Pictura asta e mai frumoasă decât sunt eu în realitate. Nu cred că am nasul atât de mic.

   Cazimir își întoarse capul spre ea și îi prinse ușor bărbia între degetul mare și cel arătător.

   — Te-am pictat așa cum te văd, Rhoda. Ce zici de o baie? Se pare că te-am pătat cu vopsea.

   Îl lovi ușor cu pumnul în umăr, făcându-l să râdă. Își trecu mâinile în jurul gâtului său, strângându-l în brațe de la spate și îi sărută obrazul.

   — Am construit un atelier de parfumerie la parter pentru tine, îl auzi șoptind. De-asta te-am ținut atât în turn, dacă pare logic ce spun – voiam să îți fac o surpriză. Va veni un parfumier din capitală să te învețe. Dacă vrei, desigur.

   Gura i se deschise de uimire. Cu greu credea ce tocmai auzise. Își dăduse cumva seama că o pasionau parfumurile, și nu în felul în care femeile colecționau sticluțele ce miroseau mai bine – ea știa fiecare motiv, încerca să afle lucruri despre aromele folosite, unde se găseau și cum se prelucrau. Nici nu își dăduse seama până în acel moment că își dorea să creeze propriul ei parfum.

   Ochii începură să îi lăcrimeze.

   — Ce pot să fac să te răsplătesc, să fii la fel de fericit precum sunt eu acum?

   Cazimir o roti până când ajunse să stea pe genunchiul său și îi îndepărtă părul de pe față.

   — M-ai făcut deja fericit, Rhoda. De multă vreme. Îți voi fi recunoscător tot restul vieții mele.