Dar fericirea Rhodei fu de scurtă durată, iar Diavolul știu asta cel mai bine.

   Era aproape de zorii zilei când simți o crampă destul de puternică încât să îi tulbure somnul. În întreaga sa viață nu avusese o durere ca aceea, așa că presupuse că urma să treacă la fel de repede precum apăruse. Însă, de îndată ce își închise iar ochii, crampele reveniră în număr mult mai mare și mult mai acute. Nu voia să își calce pe orgoliu și să ceară ceai, așa că rămase în pat și așteptă chinuitor de mult să-i treacă. Odată cu durerile veni și transpirația, apoi senzația când de frig, când de cald.

   — Asta trebuie să fie o glumă, își șopti sieși când un mușchi îi zvâcni din nou.

   Își ridică mâna ca să-și șteargă fruntea plină de sudoare, moment în care deveni conștient de ceea ce îl înconjura. Ascultă atent; cvartirul era destul de gălăgios pentru acea oră. Oftând, se dădu jos și își băgă picioarele în papucii îmblăniți de casă, apoi se îndreptă sprijinindu-se de pereți spre ușă.

   Ceea ce îl așteptă de dincolo de ea îl înspăimântă pentru câteva clipe.

   În fața dormitorului Rhodei se îngrămădiseră mai multe persoane, printre care și Zavian, Aureus și Miloje, care erau îmbrăcați încă în hainele de noapte. Majordomul avea pe cap chiar și un capișon mototolit cu moț, iar Miloje nu se sinchisise să își închidă nasturii cămășii de bumbac. Câteva servitoare se bâțâiau de colo până colo, arătând de parcă s-ar fi anunțat vizita regelui în ultima secundă.

   Înaintând câțiva pași, Diavolul se postă în fața lor și adresă o întrebare, fără să se uite la cineva exact:

   — Ce se întâmplă aici?

   — Ne-am dori să știm și noi mai bine, stăpâne. Doamnele acestea ne-au spus doar că e o problemă de femei, murmură confuz Aureus, arătând cu bărbia spre servitoare.

   — Ce ar trebui să facem? se agită Zavian. Nu am mai avut o problemă de femei până acum!

   Diavolul gemu frustrat și își molfăi buzele. Știa prea bine despre ce era vorba în acel moment, dar nu voia să admită acest lucru. Ei bine, se pare că Miloje își dădu seama, căci începu să îl privească neîncetat, iar apoi buzele i se transformară ușor într-un rânjet răutăcios.

   — Ce e cu tine de arăți de parcă ai căzut în fântână?

   Îl ignoră, întorcându-și capul spre capătul holului.

   — Nu-mi spune! îl auzi exclamând cu o surprindere falsă. Simți ce simte și ea acum?

   Ochii lui Aureus și Zavian se măriră cât cepele și se priviră tăcuți câteva secunde, înainte să își îndrepte chipurile spre el. Numai faptul că se încruntă fioros spre ei îi făcură pe aceștia să-și închidă gurile, chiar dacă Miloje nu luă ordinul în serios. Ba din contră, izbucni în râs și, oricât de mult l-ar fi bucurat în alte momente acest lucru, atunci își dori doar să îi coase buzele și să nu-i mai audă vocea niciodată.

   — Ah, asta era singura dovadă de care mai aveam nevoie! Acum sunt sigur că ești o muiere. Ți s-au arătat cele trei Narecznice, ai părul lung, nu te-ai mai culcat cu o femeie de sute de ani, iar acum ai dureri menstruale! Tu, strigă apoi spre noua servitoare a cvartirului, care abia atunci își făcuse loc prin mulțime, purtând pe mâini o tavă pe care se afla un ceainic și câteva cești. Adu-i și stăpânului nostru ceai de scoțișoară.

   Servitoarea clipi confuză, iar roșeața începu să îi coloreze obrajii. Diavolul nu era sigur dacă nu cumva se îmbujorase și el, și nu de la crampe, ci de la faptul că toți ochii erau acum pe el, iar ceaiul de scorțișoară era cunoscut pentru efectele pe care le avea asupra durerilor menstruale.

   Spre fericirea lui, Aureus o împinse ușor de la spate, îndemnând-o să intre în dormitor.

   — Nu îl băga în seamă, Tija! Du-te și ai grijă de Rhoda.

   Fata își scutură încă nedumerită capul, însă păși ușor spre ușa pe care tocmai ieși Avaya, la fel de șifonată și de somnoroasă ca și restul. Rămase în prag, cu mâinile puse în șolduri, privindu-i pe toți pe rând, în special pe ei, care încă stăteau lipiți de perete.

   — Nu ați mai plecat până acum?! Și voi! Cum îndrăzniți să așteptați aici ca niște câini flămânzi ce sunteți? Niciun bărbat nu are ce căuta la etajul ăsta.

   — V-am spus eu că toate femeile au luat-o razna astăzi, șopti Zavian, care se făcu nevăzut în următoarea secundă.

   Câteva servitoare bombăniră nemulțumite, după care porniră împreună spre scări. Verișoara lui nu se clinti, însă, din loc. În acel moment arăta mult mai impunătoare și mai înfricoșătoare decât toți garguii din fața cvartirului, dar asta nu îl opri pe Diavol să se îndrepte spre ușă, nici după ce aceasta îl prinse de cot și încercă în zadar să îl tragă înapoi.

   — Nu intri acolo nici dacă trebuie să mă calci în picioare! țipă de parcă ar fi fost pe câmpul de luptă.

   Îi desprinse degetele ce se încolăciseră ca niște gheare și îi dădu brânci spre Aureus, care o prinse ușor temător.

   — Nu te pune în calea mea, Avaya, dacă nu vrei să fii și tu închisă în turn.

   — Nu mă ameninți tu pe mine cu turnul tău afurisit! Ultimul lucru de care are Rhoda nevoie acum e să îți vadă moaca ta de fosilă!

   O privi iritat peste umăr.

   — Ești la fel de fosilă ca și mine.

   — Dă-mi drumul, Aureus! Nu o să îl las să strice un moment atât de sacru din viața unei femei!

   — O să-mi scoată ochii de îndată ce se transformă în bufniță! se smiorcăi majordomul, începând să o tragă pe Avaya spre scări.

   Miloje mai rămase o clipă, după care plecă la rândul lui, fără să se oprească din râsul batjocoritor care aproape îl făcu să-l pocnească în față.

   Oftând exasperat, își trase suflul și se pregăti să pună mâna pe clanță, dar aceasta se roti înainte să o atingă, iar lady Dacia ieși sfioasă din cameră, ținând într-o mână un lighean cu apă înroșită. Tija era pe urmele ei și nu îndrăzni să-l privească în ochi.

   — Iertați-mă că spun asta, stăpâne, dar e destul de riscant ca un bărbat să fie în preajma unei femei în astfel de momente, îi zise iscoada.

   — Ce femeie, lady Dacia? Rhoda e un copil.

   Poate că nu ar fi trebuit să își spună asta nici măcar în gând, căci un țipăt răsună dincolo de ușă, iar Diavolul nu mai așteptă nicio secundă până să intre.

   Nu înțelegea prea bine ce se întâmpla. Toate ferestrele erau deschise și putea vedea foarte bine cum soarele începea să se vadă printre ramurile copacilor, în șemineu ardeau butuci groși, iar patul arăta de parcă trecuse o cireadă peste el. Rhoda avea capul adâncit într-o pernă și era pe jumătate acoperită de plapumă. La fel de dezordonat era și părul ei, care scăpase din ceea ce presupuse că fusese o coadă frumos împletită.

   Se gândi, pentru o clipă, să se întoarcă pe călcâie și să plece de acolo cât mai repede, însă înghiți în sec și făcu un pas spre ea.

   — Te simți bine? îi puse cea mai penibilă întrebare pe care o putea rosti în acele momente.

   Privirea pe care o primi de la Rhoda după ce își dezlipi fața de pernă era sălbatică.

   — Arăt de parcă sunt bine? Nici nu știi cât noroc ai că te-ai născut băiat, milord!

   Din contră, în acea clipă își dădu seama cât de norocos era cu adevărat. Îi simțea doar o parte din durere și nici nu vru să-și închipuie cum ar fi să se întâmple la fel în fiecare lună. Iar dacă i-ar fi fost îndeajuns de rău încât să umple ligheanele de lângă pat cu vomă, așa cum făcuse Rhoda, atunci ar fi fost cazul să ia batjocura lui Miloje în serios.

   Mai făcu încă un pas, iar fata miorlăi ca o pisică.

   — Te rog să ieși, milord! Nu vreau să mă vezi în halul ăsta.

   Ar fi râs, însă se abținu, căci nici el nu era mai presus. Ajuns la pat, se lăsă ușor pe salteaua acestuia și își duse mâna spre chipul Rhodei, începând să îi îndepărteze șuvițele ce i se lipiseră de piele. Ochii ei păreau tulburi, iar trupul îi emana căldură de parcă ar fi fost o sobă, chiar dacă o vedea tremurând.

   — De ce nu? Ești la fel de frumoasă în orice moment. Iar ce ți se întâmplă e ceva perfect normal.

   — Nu cred că e normal ca un bărbat să fie în dormitorul unei femei acum.

   Îi zâmbi, trecându-și cu grijă buricul degetului mare pe marginile cicatricii ce îi brăzda obrazul.

   — Nu prea mă interesează ce e normal și ce nu.

   Ridică plapuma și se vârî sub ea.

   — Vino aici, îi ceru Rhodei și o trase ușor spre el când o văzu strâmbându-se, cu siguranță gata să protesteze.

   Fata își așeză capul pe pieptul său, iar el își folosi o mână ca să o mângâie liniștitor pe spate, folosindu-și puterile ce îi reveniseră în ultimele zile pentru a-i usca materialul cămășii de noapte, ce era plină de sudoare.

   — Ai băut ceai?

   — Da.

   — Mai vrei?

   — Nu.

   — Ai nevoie de masaj?

   — Nu o să mor.

   Diavolul suspină.

   — Sper să nu, șopti.

   O simți încruntându-se, dar apoi aceasta se chirci și își așeză plescăind enervată o pernă între picioare. În următoarele minute rămaseră îmbrățișați în tăcere, timp în care Rhoda ori gemea de durere, ori se juca cu vârfurile șuvițelor sale, rotindu-le pe degete sau împletindu-le în repetate rânduri.

   — Crezi că e posibil ca Aureus să fie interesat de Tija, milord? o auzi dintr-o dată.

   Rămase nemișcat, fiind luat prin surprindere de ceea ce rosti.

   — Ce te face să crezi asta?

   Fata ridică din umeri și îi lăsă șuvițele în pace, însă își mută degetele spre gulerul cămășii sale de noapte.

   — Nimic concret... doar că l-am surprins privind-o destul de des. Și câteodată o ajută când se întâlnesc pe holuri.

   Diavolul rămase pe gânduri. Nu știa dacă Aureus mai fusese îndrăgostit înainte să devină cu adevărat apropiați, pentru că pe atunci nici măcar nu îl interesa dacă servitorii mai trăiau sau nu, însă era cert că după aceea nu avusese nicio iubită. Numai faptul că s-ar putea atașa de cineva în acel fel, chiar și de o servitoare, l-ar fi bucurat nespus de mult.

   — Și dacă un bărbat se holbează la o femeie, înseamnă că o place? întrebă curios.

   — Ei bine, cred că da.

   — Hm, murmură meditativ.

   Își îndoi mâna și se sprijini în cot, astfel că ajunse cu fața la mai puțin de un deget depărtare de a Rhodei.

   — Și despre faptul că te privesc tot timpul nu ai nimic de spus?

   Fata își deschise gura, iar Diavolul profită de moment și îi mângâie buza inferioară cu degetul.

   — E ceva de spus despre asta?

   — Nu ți-ai dat seama până acum?

   — Oh... trebuie să îți pun o întrebare, înainte de toate.

   Se încruntă, neștiind ce ar fi putut să îl întrebe în acele momente, însă îi făcu semn cu bărbia și așteptă nerăbdător până când Rhoda vorbi din nou.

   — Când am fost la Nela... am văzut că ai un tatuaj pe piept și nu știu de ce am și eu unul în același loc. Mă pot gândi numai că... ești sufletul meu pereche, Cazimir?

   În acea clipă simți că nu mai poate respira. Nu putea crede că așa sunau cuvintele venind din gura Rhodei și nici că sosise vremea atât de devreme ca aceasta să afle sau să își dea seama. Bănuise tot timpul că îi era frică de reacția ei, însă nu părea atât de nervoasă sau de scârbită precum s-ar fi așteptat.

   — Ai fi dezamăgită dacă aș fi? o întrebă temător.

   Un zâmbet slab apăru pe buzele ei și, chiar dacă degetele sale continuau să se joace cu gulerul cămășii, nu își dezlipi nicio secundă privirea de pe chipul său.

   — Din contră, aș fi mai mult decât fericită. Chiar dacă nu înțeleg cum...

   — Să spunem doar că trei zâne au fost destul de generoase încât să mi te promită acum două sute de ani... și te-am așteptat nerăbdător de atunci.

   — Știai cine eram atunci, în pădure?

   Diavolul se încruntă. Într-un fel, nu mai voia să își amintească de acea zi.

   — Nu, nu știam. Doar așteptam ca umbrele mele să termine cu semenii tăi, când te-am văzut dintr-o dată, ascunsă după un copac. Mi s-a părut amuzant; mânuiai mai bine sabia decât mulți soldați de acolo, dar păreai conștientă că nu avea rost să lupți. Când am tras săgeata, am vrut doar să te sperii, dar te-ai mișcat chiar în acel moment și restul știi și tu. Imaginează-ți cât de șocat am fost să mă simt sfâșiat de durere așa brusc. Aureus și Avaya erau cu mine atunci și țipau de fericire și de spaimă în același timp.

   Rhoda chicoti.

   — De aceea m-ați adus la cvartir atunci?

   Dădu din cap.

   — Eram destul de confuzi. Aureus tremura din toate încheieturile. Ce facem acum? O răpim? repeta mereu. Era mai emoționat decât mine.

   — Deci așa merge treaba? Îmi simți durerea? Căci și eu o simt pe a ta, uneori.

   — Da, câteodată.

   — Chiar și acum?

   Se încruntă când o văzu abținându-se cu greu să râdă. Cum putea trece atât de repede de la o stare la alta?

   — Hai să nu vorbim despre asta.

   — Mai am doar o curiozitate. Te-am văzut purtând o mască și sângerând destul de... straniu?

   Văzând-o că tremură, Diavolul trase plapuma până când ajunseră acoperiți complet de ea și dădu naștere unei mici flăcări în centrul palmei pentru a crea lumină.

   — M-am născut ca un simplu muritor, chiar dacă mama era vrăjitoare. Nu eram nici melaki, nici vrăjitor, nici nimic. Am aflat asta despre mama abia când a fost prea târziu... mi-a dat abilitățile sale pentru a putea supraviețui. Nu știu dacă era conștientă că trupul meu nu putea suporta asemenea puteri - dacă nu trebuia să trăiesc o eternitate, aș fi murit de mii de ori până acum. De asta cedez uneori. E ca și cum toată magia ar vrea să-mi iasă din corp și nu poate; mă slăbește fizic, chiar până în punctul în care abia mai pot să mă mișc.

   — Asta trebuie să fie teribil! Nu există nicio modalitate de a o opri?

   Diavolul pufni.

   — Ruperea blestemului, bineînțeles. Oricât de mult aș vrea să îți vorbesc despre asta, nu pot.

Chipul Rhodei se umplu de griji și de frustrări. Părea că vrea să își dea seama cât mai repede ce trebuia făcut și nu găsea nicio rezolvare pentru ele. Își duse un deget în locul unde se formaseră câteva cute între sprâncene, așa cum îi făcuse și ea cu zile în urmă.

Apoi degetele Rhodei erau pe chipul său, mângâindu-i gânditoare maxilarul. În săptămâna în care stătuse departe de ea pentru că o închisese, încercase să se preocupe numai despre teoriile pe care și le făcuse. Era imposibil să existe o lepiră fără să fie o vrăjitoare în viață, așa că luase toate cărțile la rând din bibliotecă, dornic să afle dacă nu cumva erau alte mituri legate de acea creatură fără să știe, însă fără rezultat. Căutase neîncetat - nici măcar nu își dăduse seama că trebuia să se bărbierească.

- Nu îmi pot închipui ce ai făcut atât de grav, încât să fii atât de aspru blestemat, șopti ea nedumerită.

Diavolul îi prinse mâna, având grijă să nu o atingă cu unghiile, și îi sărută dosul palmei.

- I-am frânt inima mamei mele.

- Ce legătură are asta?

Ceva sclipi în ochii ei căprui.

- Așteaptă o clipă! Vrei să spui că mama ta e cea care te-a blestemat?

Tăcu. Nu putea spune nici da, nici nu.

- Oh, cerule!

Lumina flăcării făcu lacrimile ce îi apărură în colțurile ochilor să sclipească. Se simți ca ultimul nenorocit pentru că o făcuse din nou să plângă; i le șterse cu tandrețe și încercă să îi zâmbească pentru a o liniști.

- Nu-ți umple mintea cu problemele mele, Rhoda. De fapt, voiam să îți spun că mâine seară începe festivalul iernii în capitală și mă întrebam dacă vrei să mergi. Dacă o să te simți mai bine, desigur.

- Mi-ar plăcea la nebunie, îi răspunse.

Diavolul zâmbi mulțumit. Rhoda zâmbi la rândul ei.

Și apoi o sărută, sperând să îi fure toată tristețea și toată durerea pe care o cunoscuse până atunci, căci Rhoda era jumătatea inimii sale și urma să aibă grijă de ea cu prețul vieții.

N/A: Madeleine duce lipsă de expresivitate în ultimele zile, așa că treceți peste părțile unde capitolul pare tras de păr:))