Nu mai dormise de mult timp atât de bine, chiar dacă nu își închisese ochii mai mult de două ceasuri. Nu era faptul că abia avea loc în pat sau că trupul Rhodei era atât de cald în comparație cu al lui, încât se simțea de parcă stătea lipit de o sobă, ci gândurile ce i se învălmășeau în minte și îl obligau să le ia pe fiecare în parte, să găsească o soluție fiecărei probleme ce i se părea pe secundă ce trecea tot mai gravă.

   Așa că se ridicase cu grijă de lângă fată și își trăsese vesta peste cămașa cusută de propriile ei mâini și spălată cu un balsam ce nu miroasea la fel de frumos ca și cel folosit de spălătoresele de la cvartir, însă lucrul acesta parcă îl făcea să îndrăgească și mai mult bucata subțire de material. Poate că nu mai avea cum și unde să poarte cămașa, însă o va păstra ca amintire, ca dovadă a unui moment în care a stat despărțit ore întregi de Cvartirul Șobolanilor.

   Afară era frig, însă nu suficient de frig pentru a începe să tremure sau să-și fi dorit să se îmbrace mai gros. Era o noapte liniștită, una în care fiecare suflet ce se afla în acel sat sărăcăcios se retrăsese în căldura odăilor și a familiilor pe care le avea. Poate că în alte timpuri, în alte locuri, ar fi făcut la fel.

   Ceva se mișcă în stânga lui.

   Întorcându-și capul spre locul unde aria bătrânei începea să fie umplută cu buruieni, se așteptă să găsească o vulpe care să dea târcoale găinilor, nicidecum un lup ce își arăta fioros colții spre el. Poate că dacă nu ar fi fost nemuritor, ar fi înghițit în sec de frică și ar fi luat-o la goană. Dar când ochii animalului se întâlniră cu ai lui, la fel de albaștri și de pătrunzători, ceva parcă se legă între ei. Rămaseră tăcuți, privindu-se fără încetare, fără ca vreunul dintre ei să clipească, de parcă lupul ar fi fost o persoană.

   Diavolul își înclină capul, iar lupul își închise gura, după care se dădu un pas în spate, și încă unul, până când dispăru în întuneric.

   Cu un zâmbet slab pe buze, Diavolul intră înapoi în casă, în locul unde o fată ce îi provoca dureri de cap și de inimă dormea fără griji.

   De cum zorii îndepărtară întunericul, se găsi mai plictisit și mai dezamăgit ca niciodată. Nu putea să părăsească acea odaie care îl proteja de lumina soarelui și nici nu avea mare lucru de făcut, decât să se holbeze la pereți și să numere secundele până când avea să se lase noaptea din nou, căci Rhoda ieșise să o ajute pe Nela de cum se trezise. Îl amuză faptul că nu îl privise în ochi, iar de fiecare dată când îi zise ceva pentru a o face să se uite spre el, o roșeață ciudat de delicioasă îi colora obrajii și vârfurile urechilor. Îi plăcea faptul că se rușina din cauza a ceea ce făcuseră noaptea trecută - așa nu mai avea cum să uite.

   Dar altceva îl făcu să stea pe gânduri până când auzi, în cele din urmă, tropotul pe care îl cunoștea mai bine decât oricine. Rhoda nu se despărțise nicio secundă de mantia sa, iar când se grăbi să iasă din cameră pentru a fugi de el, câteva brățări și broșe căzură din buzunarele sale, iar fata le strânsese prea grăbită, cu mâini tremurânde, de parcă le-ar fi furat de undeva. Știa că le primise de ziua ei, însă faptul că venise în sat fără știrea nimănui să le vândă pentru bani îl tulbura. Ea spusese că nu plănuia să plece. Urma să se asigure că acest lucru nu se întâmpla, însă gândul că încă era preocupată de vechile ei probleme îl deranja. Nu avea nevoie de bani acolo. I-ar fi oferit un trai de prințesă, dacă ar fi vrut. În cele din urmă, ajunsese să-și dea seama că sosise momentul și persoana potrivită pe care să-și cheltuiască toate bogățiile făcute de pe urma cvartirului.

   Aproape că țopăi ca un copil spre ieșire când trăsura opri în fața casei de îndată ce se lăsă seara și până și vederea rânjetului viclean al lui Aureus sau zâmbetul ascuns după pumn al lui Zavian i se părură de parcă nu le-ar mai fi văzut de săptămâni întregi. Într-un fel, nu voia să plece de acolo, însă felul în care ochii bătrâni ai Nelei îl urmăreau pretutindeni, de parcă s-ar fi așteptat să îi vorbească de posibilitatea ca Rhoda să fie însărcinată, îl speria. Cele două se despărțiră de parcă s-ar fi cunoscut de mai mult timp, și nu de o zi, iar bătrâna îi oferi o traistă plină cu ghemuri colorate de lână și croșete.

   — Dă-te jos, îi spuse lui Aureus când îl văzu stând cuminte pe bancheta dinăuntrul trăsurii.

   Amuzamentul de pe chipul majordomului păli.

   — Să mă dau jos? întrebă confuz.

   — Cred că stăpânul vrea să spună că vrea să rămână singur cu domnișoara noastră, îl lămuri Zavian, trăgând ușor de frâiele cailor.

   Citi toate emoțiile de pe chipul lui Aureus de parcă ar fi fost o carte de povești. Într-un fel, voia să îi lase singuri, dar frigul de afară îl speria și știa prea bine că nu îi plăcea să stea la coada cailor și să se zgâlțâie la fiecare groapă peste care treceau. În cele din urmă oftă și își luă locul lângă Zavian.

   Își întinse mâna spre Rhoda pentru a o ajuta să intre în trăsură, și numai faptul că fata rămase cu ochii pironiți asupra ei îi readuse aminte de faptul că tot nu purta mănuși. Cu toate acestea, degetele ei se întrepătrunseră cu ale sale chiar când dădu să își retragă pentru a doua oară mâna.

   Era straniu cum, doar într-o singură zi, buricele degetelor sale atinseseră pielea unei persoane mai mult decât o făcuseră în șase sute de ani.

   Trăsura plecă de pe loc imediat cum trase ușa în urma lui și numără trei minute în care ochii Rhodei se plimbară peste tot, numai pe chipul lui nu. Își întinse piciorul până când genunchii li se atinseră. O văzu tresărind, dar nimic mai mult.

   — Regreți ce am făcut seara trecută, dragă Rhoda?

   Obrajii i se înroșiră din nou. Aproape că voia să râdă. Dacă ar fi trebuit să fie cineva stânjenit să vorbească despre acel moment, acela era el - până la urmă, el era cel care petrecuse o jumătate de mileniu fără să își satisfacă poftele trupești. După ce fusese blestemat, gândurile lui se îndreptaseră numai spre metode de a scăpa de povara ce căzuse și asupra celorlalți, iar în cele două secole în care colindase lumea-n lung și lat, atât cât putuse după ce găsise o vrăjitoare dispusă să-i creeze obiecte care să prelungească cele trei zile în care putea să stea departe de cvartir, nu își amintea să fi fost cu vreo femeie. Iar după ce renunțase la a mai căuta, cu atât mai puțin.

   — De ce ai crede asta, milord? spuse ea, privindu-și concentrată unghiile.

   — Nici măcar nu te uiți la mine.

   — E nepoliticos să privesc o persoană prea mult.

   — Nu și dacă acea persoană îți permite asta. Vreau să mă privești doar pe mine, Rhoda.

   O auzi pufnind ușor.

   — Cred că cereți prea mult de la o fată care se presupune că își așteaptă soțul, milord. Aș prefera să nu îmi pătez reputația și mai mult decât am făcut-o deja.

   — Nu avea vreo grijă, Rhoda. Nu va reuși nimeni să ajungă la tine. Atâta timp cât ești sub aripa Diavolului, fii sigură că te va ascunde de parcă ai fi singura lumină și singura sursă de căldură din iadul pe care l-a clădit în jurul lui. Fii sigură de asta. Ah, și să nu crezi cumva că am uitat de pedeapsa ce te așteaptă.

   Diavolul zâmbi învingător când ochii Rhodei se ridicară, în sfârșit, spre ai lui, chiar dacă zări în ei o frică ce îi provocase plăcere în primele zile după ce o cunoscuse, dar nu și atunci.

*

   Putea să jure că nu mai văzuse acea ușă înainte, chiar dacă tot privise spre turnul ce se vedea din camera ei. Nu mai trebuia să întrebe ca să își dea seama că urma să fie întemnițată sau să se milogească de lord pentru a-și schimba părerea, căci mâna sa care îi ținea strâns încheietura îi dădea clar de înțeles că nu avea să se miște de acolo. Nici măcar Aureus nu reușise să îl înduplece după ce îi zisese că nu era o idee bună să o închidă.

   Nu ar fi putut să treacă de acea ușă nici dacă i-ar fi dat foc. Nu numai că lemnul părea destul de gros și de rezistent, dar era dublat de câteva gratii de fier, la fel și singura fereastră din camera rotundă, cu pereți de piatră. Înăuntru era un singur pat, un dulap și o oglindă. Avea să înnebunească și o singură zi acolo.

   — Nu e nicio cale prin care să îmi răscumpăr greșeala? întrebă iar, clipind des din gene spre lord.

   — Nu, îi răspunse acesta, zâmbind parcă entuziasmat de faptul că o pedepsea.

   Îi plăceau basmele cu prințese închise în turn când era mică, însă se îndoia că urma să o salveze vreun cavaler pe cal alb de acolo.

   — În felul ăsta pot să stau liniștit, fără să mă trezesc că dispari din senin sau că mai faci vreo prostie.

   Nici nu mai apucă să clipească atunci când Diavolul o împinse de la spate și îi închise ușa în nas.

   Încercând să se calmeze, își zise că trebuia să îi dea drumul până la cină.

   Dar noaptea trecu, la fel și ziua următoare, la fel și celelalte, până când pierdu numărătoarea. Lady Dacia îi adusese de fiecare dată mâncare și apă și o sfătuise să aștepte cuminte, pentru că lordul avea să îi dea drumul odată și-odată, însă acest lucru nu se întâmplă; de fiecare dată când Avaya se transforma în bufniță, venea la pervazul ferestrei și îi aducea câteva lucruri cu care să își ocupe timpul. Odată îi adusese câteva din ghemurile dăruite de Nela și începuse să croșeteze așa cum o învățase bunica ei, chiar dacă la început i se deșirau ochiurile. Reușise să-și facă o vestă, iar altădată mâinile îi lucraseră singure, până când o pereche de botoșei albaștri se ivise în fața ochilor ei. Îi dăduse drumul parcă trăznită, însă nu avusese curajul să îi arunce pe focul din șemineu.

   Între timp, avusese loc și un bal în cinstea ducelui care pomenise de momentul în care dansase pentru prințul Valeq. Auzise râsetele, muzica și simțise pereții vibrând sub pașii dansatorilor, dar nu putuse spune că își dorise să fie acolo. Cu toate acestea, privise de la fereastră toți invitații cum se plimbau prin grădini, urmărise fustele de mătase ale femeilor cum treceau cu grație peste firele de iarbă din ce în ce mai fragile ce se ofileau în urma vântului necruțător ce anunța venirea iernii.

   În alte momente îl vedea pe Diavol plecând pe cal în adâncul pădurii, de cele mai multe ori împreună cu Aureus, însă nu aflase niciodată cine venise în căutarea ei.

   Și între toate aceste momente în care observa lucruri pe care nu le observase înainte, se trezea plângând și țipând, căci pereții prea tăcuți o făceau să își piardă mințile.

   Apa se răcise de mult timp în cada în care stătea până îi clănțăneau dinții, iar pisica bizară o privi parcă furios atunci când aruncă spre ea cu câțiva stropi. Măcar se alesese cu o prietenă în timpul petrecut în turn, chiar dacă uneori comportamentul ei i se părea destul de straniu pentru o pisică. Îi pusese și un nume într-o zi - Kethai. Nu știa dacă însemna ceva în vreo limbă, nici dacă era fată sau băiat. Presupusese doar că se asemăna destul de mult cu numele lui Cletis, astfel încât nu avea să îl uite.

   — Păcat că nu poți vorbi, Kethai. Tare curioasă sunt să aflu ce fel de pisică ești.

   Ochii ei violeți se închiseră, apoi reveni la a-și curăța blana de un negru murdar.

   — Sau cum ai ajuns aici tocmai din Tarzivona, bombăni în continuare.

   Își frecă iar săpunul de piele, neavând ce altceva să facă.

   — Crezi că ar trebui să trimit o scrisoare părinților mei? Tija i-a trimis Bogdanei una și probabil i-a spus că amândouă suntem bine, dar... a început să îmi fie tare dor de ei. Cred că mama nu mi-ar mai da drumul dacă ar afla cât de multe chestii anormale mi s-au întâmplat. Să văd creaturi mitice, să aud morții...

   Ridicându-și un picior deasupra apei, se strâmbă văzându-și părul ce îi crescuse parcă și mai mult în ultimul timp. Începuse să aibă mai multă grijă de trupul ei de când relația sa cu Lachlan o luase pe alte cărări, dar din noaptea balului abia îi mai păsase de asta.

   — Ai început să vorbești singură?

   Rhoda țipă înspăimântată și își acoperi din instinct toate părțile importante, chiar dacă spuma îi ajungea până la gât. Privi peste umăr și țipă iar când îl văzu pe Diavol stând în pragul ușii, sprijinindu-se de bastonul cu cap de șarpe. Erau atât de multe lucruri pe care încă nu le știa despre el și pe care abia aștepta să le afle, dar în acel moment nu voia decât să-i arunce cu ceva în cap și să-i dea brânci pe scări.

   Îl ignoră și își văzu în continuare de baie, aruncând o ocheadă spre Kethai ce... nu mai era acolo.

   Îi auzi pașii pe podea și se rugă în sinea ei să se întoarcă pe călcâie și să plece, căci se simțea destul de inconfortabil știindu-l în aceeași încăpere când nu purta nimic pe ea, mai ales când se presupunea că baia era un moment intim.

   Din nefericire, îi simți mâna în cocul dezordonat pe care și-l făcuse și se văzu nevoită să se prindă de marginile căzii când îi dădu capul pe spate, făcând-o să suspine.

   — Ți-am spus să mă privești când îți vorbesc.

   Rhoda înghiți în sec, străduindu-se să respire din cauza felului în care i se arcuise gâtul.

   — Dacă nu ce? Mă vei închide aici încă o săptămână?

   Zări maxilarul zvâcnindu-i, făcându-l să pară mai nervos decât îi lăsau ochii să se vadă.

   — Te pot ține aici cât vreau – am tot timpul din lume. Nu pot să spun același lucru și despre tine.

   Pufni.

   — Ce vrei, milord?

   După alte câteva clipe, Diavolul îi dădu drumul părului și se așeză pe marginea patului, fără să o slăbească din priviri.

   — Am primit o scrisoare aseară din Kelec. Prințul tău se însoară peste câteva săptămâni și e suficient de mărinimos încât să ne invite pe amândoi la nunta lui.

   Inima îi stătu în loc când îi auzi cuvintele și, oricât de tare vru să fie, își simți nodul blestemat urcându-i în gât, anunțând apariția lacrimilor. Încercase în ultimul timp să nu se mai gândească la el și în unele momente îi reușea, dar în timpuri ca acesta își aducea aminte că sentimentele ce le avea față de prinț nu puteau să dispară atât de repede. Iar acum, că nici măcar nu reușise să afle precis dacă îi creștea pruncul în pântece, își dorea din ce în ce mai mult să o aibă alături pe mama ei, singura care ar fi fost capabilă să o sfătuiască cel mai bine.

   — Nu vreau să merg, murmură.

   Diavolul aproape râse.

   — Ce păcat, eu vreau. Iar tu vei veni cu mine, fie că îți convine sau nu.

   Își mijii ochii spre el, dându-i de înțeles că o scotea din sărite prin deciziile lui. Îl urmări cum se sprijină cu o mână de salteaua patului, apoi cum își întinde un picior și cum buzele încep să i se întindă, până când dădură forma unui zâmbet ce i-ar fi făcut genunchii să tremure de nu ar fi stat în fund.

   — Acum ridică-te de acolo; nu mai suport să te privesc fără să te ating.

   Îl ignoră iar, chiar dacă simți cum îi fierbe sângele în vene. Află în acel moment că Diavolul nu era genul de persoană căreia să îi placă să fie refuzată, astfel că se trezi iar cu el în dreptul căzii și îi dădu iar capul pe spate, doar că de această dată îngenunche și nu o mai privi de parcă voia să o sugrume.

   — Știi, aș putea să te oblig, Rhoda, să faci tot ce îți spun. Aș putea să te fac să îți tai singură un deget și nu ai avea nimic de comentat în privința asta. Aș putea să îți fac multe lucruri. Dar aștept să-ți lași încăpățânarea asta copilărească în urmă și să accepți ceea ce știi prea bine că e evident. Ochii tăi nu pot minți, Rhoda, nu-i așa?

   Buzele lui erau atât de aproape de ale ei, încât nu mai știu să gândească limpede. Degetele sale nu îi dădeau drumul părului și nici nu putea să se îndepărteze astfel de el - marginea căzii îi intrase până la refuz în ceafă. Iar când acesta își băgă mâna în apă, fără vreo urmă de mănușă, și când o cuprinse din spatele genunchiului, încremeni de-a dreptul.

   — Așteaptă, eu...

   — Tu ce?

   — Eu... nu pot să fac asta.

   — Nu ești însărcinată, Rhoda.

   Clipi surprinsă de faptul că știa cumva despre asta și de faptul că rostise niște cuvinte pe care numai în vis le auzise.

   — Poftim? rosti confuză.

   Diavolul chicoti, iar degetul mare începu să îi mângâie cu delicatețe piciorul.

   — E sânge pe fustele tale.

   Își înălță capul, atât cât putu, și privi plină de nedumerire, apoi de ușurare spre fusta pe care și-o aruncase anapoda pe podea, și pe al cărei material se aflau câteva pete roșiatice. Se abținu cu greu să-și bage la rândul ei mâna în apă, căci nu simți deloc durere, dar dovada era acolo și ajunse să fie sigură de asta în adâncul sufletului.

   Într-o clipită, începu să râdă și să plângă în același timp, iar Diavolul o privi tot timpul acesta de parcă atunci era prima oară când o văzuse cu adevărat.