După ceea ce trecu ca un secol, Diavolul abia își termină baia în ligheanul micuț, plin cu apă fiartă, parcă încălzită atât de mult de Rhoda special pentru a se opări ca o găină. După ce fusese supus unei torturi îndelungate și se văzuse nevoit să cedeze – în numele tuturor lucrurilor care îi apăraseră masculinitatea până atunci – Nela ciocănise în ușa odăii și le spusese că apa era gata.

   Nu mai apucaseră să vorbească, întrucât după aceea intrase în cuhnia sărăcăcioasă și se așezase la masa cu trei picioare pentru a servi cina făcută de Rhoda: supă de găină și mămăligă cu brânză și pâine caldă, atât cât își permitea magazia bătrânei să ofere. În mod normal, nu mânca cu zilele, însă atunci își dori să guste din mâncărurile fetei, care erau mult mai bune decât s-ar fi așteptat. Nela le tot pusese întrebări despre ei și o mințise de fiecare dată cu nerușinare, însă de cele mai multe ori tăcu pentru ca femeia să nu mai privească spre el, spre mâinile lui cu unghii negre pe care nu le lăsa aproape niciodată la vedere. Afurisite să fie mănușile pe care le pierduse!

   Însă, brusc, în mijlocul mesei, Rhoda sări de pe scaun, încă îmbrăcată în pantalonii și tunica de la cvartir, și ieși fugind din bucătărie, aproape să se împiedice de pragul ușii. Simți nevoia să o ia pe urma ei, dar stătu locului și își învârti lingura în ciorba care l-ar fi făcut până și pe Cullen să saliveze.

   Când o auzi pe Nela oftând, își ridică nedumerit privirea spre ea.

   — Ce te frământă, bătrâno?

   Nela rupse din miezul pâinii și începu să mestece, parcă vrând să amâne răspunsul întrebării. Văzând că nu își dezlipește privirea de pe chipul ei plin de riduri, femeia îi aruncă o ocheadă și clătină din cap.

   — Nevasta ta, Iaromira, crede că dacă sunt bătrână, sunt și surdă și oarbă. Recunosc orice emoție de pe chipul unei femei. A ta bănuiește că ți-ar purta copilul în pântece, băiete.

   Un fior straniu îi trecu de-a lungul spatelui, iar lingura îi căzu în castron. Se încruntă spre Nela și așteptă ca aceasta să izbucnească în hohote de râs, dar numai focul ce trosnea în vatră ținea liniștea departe. Când nu mai zise nimic, începu să se panicheze.

   În primul rând, pentru că Rhoda nu era soția lui.

   În al doilea rând, abia de o sărutase de două ori, și dacă nu se transformase cumva peste noapte într-un zeu, atunci copilul acela nu avea cum să fie al lui sub niciun chip.

   De atât de mult timp își dorise să audă acele cuvinte pe care le rostise Nela, însă nu sub forma unei minciuni. Trăise destul de mult încât să știe ce îi lipsea în viață, și acel lucru era o familie, chiar dacă își pierduse de mult timp speranța.

   — Nu știi ce vorbești, bătrâno, își drese glasul și îi zise.

   — De ce aș vrea să te mint? Aș fi mai mult decât fericită să ai un copil, dragule, da' după chipul nevestei tale, îmi dau seama că nu o bucură deloc sarcina asta. Dacă ai fi sărac și urât și un mitocan, aș înțelege-o. Sper că nu ai forțat-o –

   — Bineînțeles că nu! o întrerupse, nevrând să audă restul dojanei.

   Nu i-ar face niciodată astfel de lucruri Rhodei.

   Pentru o clipă își dori să se oprească timpul în loc, să se gândească la toate momentele în care Rhoda ar fi putut da de înțeles că ar fi însărcinată, însă niciunul nu îi atrase atenția.

   Se ridică și el de la masă și își șterse mâinile de prosop, apoi făcu semn cu bărbia spre ușă.

   — Vom face o plimbare. Nu ne aștepta, poți să te culci.

   O auzi pe bătrână bombănind despre tinerii din ziua de astăzi, însă nu o băgă în seamă și ieși în pridvor, acolo unde Rhoda stătea sprijinită de un pop de lemn, cu ochii închiși și obrazul sprijinit în palmă. Privirea îi căzu imediat spre pântece, acolo unde își închipui îngrozit cum creștea un copil.

   Un prinț.

   O parte ascunsă din sufletul său se gândi că acel copil ar fi putut-o scuti pe Rhoda de orice vorbă rea a oamenilor, de sărăcie și de orice alte chinuri prin care toate femeile simple treceau. Nu ar mai fi fost o țărancă – ar fi putut să ajungă regină. Nu era suficient de nesuferit încât să nege că nu observase cum o privise prințul Lachlan atunci când o luase pe Rhoda captivă sau atunci când fusese prea laș ca să îi ia apărarea în fața regilor: cu adorare și admirație. Nu ar fi fost nicio îndoială că ar fi ajuns pe tron, căci, chiar dacă nu avea sânge regal, era totuși fiica unui lord.

   Ar fi putut la fel de bine să fie regina lui. S-ar fi împlinit șase veacuri de când s-ar fi gândit ultima dată la tronul din Vodsk, însă amintirea pe care o avusese în delirul său îi tot șoptea în urechi că el era nepotul primului rege al regatului și că încă avea drept asupra coroanei, dar încercase mereu să dea uitării gândul. Ar fi putut în secunda următoare să se instaleze pe tron. Regele Loxias era destul de naiv și gata să plece la război; era cunoscut pentru toți faptul că se aventura în Pădurea Roșie după cum îi tăia capul, nu ar fi fost o surpriză pentru nimeni dacă ar fi murit brusc. Însă un rege care s-ar fi arătat doar noaptea nu ar fi fost bun nimănui și nimeni nu ar fi vrut să fie condus de o creatură blestemată.

   — Ridică-te, îi spuse, făcând-o să își deschidă ochii. Mergem la o plimbare.

   Se arătă confuză, însă făcu întocmai cum spuse și îl urmă spre poteca ce ducea spre ieșirea din grădină, asta după ce luă un felinar agățat de un cârlig. Era o noapte destul de răcoroasă și niciunul dintre ei nu era îmbrăcat suficient de gros, însă nu se întoarseră.

   — Nu ar trebui să plecăm acasă? îl întrebă la un moment dat.

   — O să plecăm atunci când vor trimite o trăsură după noi.

   O văzuse pe Avaya. Îi dăduse de înțeles că nu își putea folosi abilitățile, însă nu îi aruncase niciun ordin. Pentru un motiv anume, nu voia să părăsească liniștea acelei căsuțe bătrânești și să se întoarcă în cvartirul plin de gâlceve.

   Trecură de cei câțiva meri ai bătrânei și ajunseră în vârful dealului din care se putea vedea curgând pârâul agitat ce făcea crengile sălcilor să se miște ca într-un dans al naturii. Luna era chiar și mai mare de acolo și părea și mai frumoasă, înconjurată fiind de stelele care nu o părăseau niciodată.

   — Mă gândeam... spuse Rhoda când ajunse în dreptul lui. Grimoarul acela din biblioteca regală a fost al mamei tale, nu?

   Nu îi răspunse, însă își cobori privirea spre pământ și își privi vârful cizmelor.

   — Știi, nu mi-ar plăcea nimic mai mult decât să te bat măr și să-ți pun o droaie de întrebări, dar simt că nu mai pot duce toate secretele pe care le am. Și cred că tu ești singurul care poți să mă ajuți, milord.

   Curios, se întoarse spre ea și se întrebă ce secrete atât de mari ar fi putut avea fata, încât să i le spună tocmai lui. Rhoda își trecu o șuviță de păr după ureche și înghiți în sec. Văzându-i degetele cum tremură, de frică sau poate de frig, își duse mâna liberă spre ele, însă apoi își aminti de lipsa mănușilor și se opri.

   Brusc, mâinile ei erau în jurul mâinii sale, ținându-le departe de frig. Erau atât de mici – și de fine, în ciuda a cât muncise pentru bătrână în acea zi.

   — Nu ar trebui să faci asta, o avertiză.

   Rhoda îl privi printre gene și își dădu ochii peste cap.

   — De obicei fac lucruri care nu ar trebui făcute. Dar apoi, dacă nu le-aș fi făcut, nu aș fi aflat multe lucruri. Vrei să știi ce s-a întâmplat după ce m-am întors în Tarzivona?

   Încercând să nu se gândească la momentul în care o auzise împărțind aerul și poate ceva mai mult cu prințul de ciocolată, o trase mai aproape de el. Își arcui o sprânceană, iar ea continuă.

   — Eram în bibliotecă și din greșeală am trântit un tablou cu primul rege al Tarzivonei și apoi... un raft de cărți s-a mișcat până când a apărut o ușă. A fost destul de înfricoșător și eram sigură că ducea spre catacombe, chiar dacă se presupune că ar fi fost închise după ce au murit vrăjitoarele. Am intrat, dacă de curiozitate sau din prostie, nu știu. Era clar că nu mai fusese nimeni pe acolo de mult timp, așa că am coborât scările până când am ajuns la trei uși de lemn. După prima am găsit o peșteră plină cu apă și cu o fântână în centru, iar după a doua am dat peste un fel de cimitir... erau piramide întregi de oase, atât de multe, încât am crezut că am ajuns în iad. Iar într-un capăt erau mai multe cărți destul de vechi. Nu am apucat să văd ce se afla dincolo de a treia ușă. Am auzit –

   Diavolul îi strânse ușor mâna, parcă vrând să o asigure că era acolo să o protejeze de orice ar fi ieșit din întuneric. Înghiți în același timp cu ea. Într-un fel, îi era imposibil să creadă ce rostea Rhoda. Nu știa exact ce însemnau acele lucruri, dar avea o vagă bănuială și nu era deloc una plăcută.

   — Era o umbră acolo, parcă a ieșit din pereți. Nu era nici om, nici altă creatură de care să fi auzit vreodată. Doar... era.

   — Cum ai scăpat de ea?

   Nu vru să își imagineze cât de terifiată trebuie să fi fost săraca Rhoda, de asta încercă să își înfrâneze furia cât mai mult posibil. Pentru câteva clipe, fata tăcu, de parcă nu ar fi fost sigură că trebuia să vorbească în continuare.

   — Am fugit cât m-au ținut picioarele. Dacă nu aș fi avut o făclie cu mine, poate că acea creatură, oh...

   Nu o mai lăsă să vorbească. Își trecu mâna peste umerii săi și o trase la piept, apoi începu să o mângâie ușor pe braț. Rhoda își afundă nasul în scobitura gâtului său și începu să suspine ușor. Diavolul încercă să o liniștească, oricât de mult ar fi avut la rândul său nevoie de cineva care să îi spună că totul era doar o glumă proastă.

   Pentru că, în adâncul oaselor sale, era terifiat.

   — Ce înseamnă asta, milord? șopti Rhoda, ridicându-și privirea spre el. Sunt destul de sigură că orice ar fi fost acea creatură, nu ar trebui să existe.

   Inspirând adânc, își încrucișă ochii cu ai ei și își trecu un deget pe linia-i fină a maxilarului.

   — Astea nu sunt lucruri despre care să vorbești noaptea, dragă Rhoda.

   — Dar știi ce era, nu?

   — Știu, da, recunoscu spășit. E o lepiră – o creatură care trăiește în preajma vrăjitoarelor, ca o umbră, ca un gardian.

   Sprâncenele fetei se încruntară atât de mult, încât o cută adâncă luă naștere între ele.

   — Dar cum de e posibil? Nu mai e nicio vrăjitoare în viață. Presupun că toate acele oseminte nu erau ale unor oameni simpli, cu atât mai puțin acele cărți, dar, dar...

   Și-ar fi dorit să îi poată da un răspuns concret, însă nu avea niciunul și nici el nu își dădea seama ce mai puneau zeii la cale. Oricât de curios ar fi fost, nu voia să-și încarce mintea cu gânduri negre acolo, așa că o trase pe Rhoda de mână înapoi spre căsuță.

   Nela lăsase încă un tuci de apă să fiarbă, așa că o lăsă pe Rhoda să se spele în odaie cât timp el rămase în cuhnie pe unul dintre scaunele cu trei picioare, încercând să găsească o explicație logică pentru toate cele ce se întâmplaseră în ultimul timp. Când auzi ușa deschizându-se și o văzu intrând cu ligheanul în mâini și cu o cămașă largă de noapte, în care ar fi putut intra trei persoane, își dădu seama că era a bătrânei, mai ales că se târa pe podea ca o mantie.

   Pesemne că fata îi observă zâmbetul amuzat care îi încolți în colțul gurii, căci obrajii îi prinseră o nuanță roșiatică și își feri rușinată privirea. Nu își spălase și părul, însă câteva șuvițe îi erau ude la vârfuri și lăsau dâre de apă în urma ei.

   Odaia era la fel de rece precum și-o amintea, căci soba nu era desfundată și nu puteau face focul în ea, așa că se îndreptă spre lada de la marginea patului și luă din ea o plapumă grea, pe care o aruncă pe jos. Era noapte și în mod normal nu se odihnea atunci, însă nu era nimic de făcut în acel sat și, în plus, și Rhoda arăta destul de nedormită.

   Rămasă încă în pragul ușii, îl întrebă confuză:

   — Ce faci?

   — Încerc să dorm.

   — O să mori de frig acolo.

   Nu o putea contrazice, însă continuă să își caute și o pernă.

   — Am putea împărți patul, adăugă ea, aproape șoptind.

   Se întoarse și o privi amuzat.

   — Nu cred că se cuvine asta pentru o lady.

   — Puțin îmi pasă.

   Trecând cu viteză pe lângă el, se aruncă în pat și se lipi de perete, apoi își trase plapuma peste ea și lăsă locul din stânga liber, privindu-l neîncetat tot timpul. În cele din urmă, își abandonă tentativa de culcuș de pe podea și se așeză lângă Rhoda, încercând să facă în așa fel încât să nu o strivească. Patul era destul de mic în lățime, așa că nu rămăsese nicio palmă liberă între ei. Până și picioarele li se atingeau.

   Aproape îi veni să râdă.

   Cine ar fi crezut, acum mulți ani în urmă, că urma să își petreacă noaptea într-o casă sărăcăcioasă, împărțind un pat sufocant cu o fată destul de inteligentă și de îndrăzneață pentru gusturile lui de atunci?

   Perdeaua era trasă într-o parte, așa că își putu zări în lumina lunii aburii ce îi ieșeau pe nas. Era cu adevărat frig, iar acolo jos, pe podea, s-ar fi transformat într-un țurțure. Se rugă să nu se rupă arcurile saltelei sub greutatea lor, dar apoi își dădu seama că mișcările pe care le simțea nu erau din cauza dormezei vechi, ci era tremuratul Rhodei, care își trăsese plapuma până în gât – abia îi mai putea vedea ochii.

   Încercând să se miște cât mai ușor posibil astfel încât nimic să nu scârțâie, se întoarse pe o parte și își trecu o mână peste talia Rhodei, lipind-o mai mult de el. Pentru o clipă, tremuratul se opri, poate din cauza uimirii.

   — Miroși a flori, îi spuse, inspirându-i parfumul.

   — Probabil e de la săpun.

   Își scutură capul, câteva șuvițe de păr căzându-i pe frunte.

   — Nu, mereu miroși a flori. Chiar și azi, când duhneai a toate orătăniile Nelei, încă miroseai ca o grădină plină cu trandafiri.

   O văzu mușcându-și obrazul, probabil să-și abțină râsul.

   — Ei bine, și tu încă miroși a mosc.

   Seara balului îi apăru în gând și începu să chicotească.

   — Nu trebuia să mă inviți în patul tău, Rhoda. S-ar putea să fiu în perioada de împerechere și să îmi caut cu disperare o parteneră.

   Spre fericirea lui, fata începu să râdă de parcă i-ar fi spus cu adevărat o glumă bună, apoi aceasta se ridică și se sprijini în cot, frigul de mult uitat.

   — Cred că deja ți-ai început jocul de seducție.

   — Ce te face să crezi asta?

   — Ai început să vorbești mai mult. Și să râzi. Și, în ciuda a ceea ce ți-am spus, nu mai ești atât de încruntat ca înainte.

   Inima îi stătu în loc când degetul Rhodei îi trasă conturul sprâncenelor și mângâie ușor spațiul liber dintre ele. O urmări cu atenție și nu îndrăzni să facă vreo mișcare, de teamă să gonească acea vrajă care luă naștere între ei. Mâna îi coborî ușor, până când ajunse să își plimbe degetele pe maxilarul său.

   Nu își putu da seama care din ei făcu prima mișcare, însă nici nu mai contă când buzele lor se întâlniră la mijloc și începură să se mângâie una pe alta, încet, încet, apoi, când disperarea își spuse cuvântul și respirațiile începură să fie din ce în ce mai greoaie, sărutul începu să ardă, să evolueze ca un fluture proaspăt ieșit din cocon.

   Părul Rhodei căzu în jurul lor ca o cortină, iar vârfurile îmbibate în apă rece ca gheața se încinseră când îi atinseră chipul înfierbântat. Își ridică o mână și o așeză delicat pe spatele ei, parcă vrând să o tragă spre el și mai aproape decât era deja. Fata nu se opuse atingerii și, ca și cum și-ar fi dorit același lucru, își trecu piciorul peste mijlocul său, la fel cum făcuse și când îl torturase gâdilându-l. Dar acum îl tortura în alt fel, într-unul cu mult mai plăcut și mai dulce. Cămașa de noapte i se ridică până la genunchi, iar mâinile sale îi mângâiară gambele în următoarea clipă.

   Atingerea o făcu pe Rhoda să scape un geamăt dulce, iar Cazimir profită de moment și, de data aceasta, când limbile lor se întâlniră într-un dans pasional, gemură amândoi.

   Nu era nimic care să îi oprească atunci – nici măcar nevoia de aer, căci, de îndată ce buzele lor se desprindeau, își găseau altă porțiune de piele pe care să o tachineze, pe care să o sărute și să o venereze. Mâinile lor erau peste tot și niciunde, se mișcau fără încetare, explorând curioase carnea celuilalt. Nu își dădu seama nici dacă Rhoda începu să se miște deasupra lui sau dacă el o împingea ușor de șolduri sau dacă amândoi făcură la fel în același timp, dar o simțea de parcă nu i-ar fi despărțit niciun strat de haine – nici cămașa ei de noapte care i se încolăcise în jurul trupului, nici pantalonii săi strânși pe picioare pe care îi blestemă de nenumărate ori în gânduri, căci acum nu se îndoia că urmau să îi plesnească.

   Rhoda își puse o mână lângă capul său pentru sprijin, pe cealaltă și-o lăsă deasupra pieptului său, acolo unde inima i se simțea bătând repede, și mai repede, ca și cum ar fi vrut să-i străpungă coastele și să o ia la fugă, iar el își trecu degetele prin părul pe care i-l prinse în pumn și o trase astfel spre gura-i ce mușcă ca un prădător locul acolo unde gâtul se întâlnea cu umărul.

   Mâna pe care i-o pusese pe talie nu înceta să o îndrume și nici ea nu dădea niciun semn că ar fi vrut să se oprească. Și, printre săruturi nesătule, respirații sacadate și șoapte pe care le scăpau ca prin delir, se simți, pentru prima dată în șase veacuri, de parcă era pe culmile plăcerilor carnale, de parcă soarele își lăsase o rază pe pielea sa.

   — Spune-l, te implor, îi ceru ca un om însetat în mijlocul deșertului.

   Rhodei nu îi mai trebui nicio explicație, și, cu buzele-i deasupra alor sale, îi șopti numele o dată, de mai multe ori, de parcă ar fi vrut să i-l implanteze în suflet ca să nu-l mai uite niciodată.

   Cazimir

   Trupul i se scutură auzindu-i vocea și își simți eliberarea venind ca un cutremur, iar sunetul gutural ce îi făcu să vibreze corzile vocale o făcu pe Rhoda să-l sărute până nu mai avu aer.

   Era ca și cum cineva îi redăduse vederea – atât de bine, de recunoscător era.

   Deschizându-și ochii, îi zâmbi leneș Rhodei când o observă privindu-l de parcă era, la rândul ei, mulțumită de plăcerea în care îi zăcea fiecare mușchi al corpului. Își ridică o mână și îi dădu după ureche șuvițele îmbibate în sudoare.

   Cald – era acum atât de cald în odaie, când cu doar cu câteva clipe în urmă avea mâinile înghețate.

   — Mă faci atât de fericit, Rhoda, șopti.

   — Azi-dimineață arătai de parcă nu știai cum să mă omori mai întâi.

   Un râset îi scutură trupul.

   — Se pare că tu ai descoperit cum să mă omori.

   Chicotind, Rhoda se dădu jos de pe el și își reluă locul de lângă perete, cuibărindu-se la pieptul său când își întinse mâna spre ea. Să îi sărute fruntea i se păru un lucru normal, așa că nu se dojeni când, pentru o secundă, crezu că devenea prea sentimental.

   Se strâmbă când privi în jos, spre pantalonii săi.

   — Cred că ar trebui să mă schimb.

   — Mă îndoiesc că Nela ar avea pantaloni care să îți vină.

   Zâmbi amuzat. Nici el nu credea că ar fi avut o haină și cu siguranță i-ar fi fost rușine dacă bătrâna nu dormea și îi auzise cum se dezlănțuiseră în tot acel timp.

   Brusc, își întoarse capul spre Rhoda.

   — Tu ai –

   Îi văzu cum i se înroșesc obrajii, chiar și vârfurile urechilor și nu îndrăzni să îl privească în ochi când dădu rușinată din cap. Mârâind dezamăgit, se roti spre ea.

   — Ce bărbat jalnic sunt! Ar fi trebuit să știu...

   Rhoda îi prinse încheietura când mâna sa coborî spre picioarele ei, gata să îi returneze înzecit plăcerea pe care o primise.

   — Nu e nevoie, îl asigură.

   — Dar –

   — Serios. Îmi închipui cât de greu trebuie să îți fi fost în tot timpul ăsta. Sunt bărbați care nu se pot abține nici măcar o zi, însă tu, milord, ar trebui să primești un premiu. Sunt egoistă dacă mă bucur că am fost prima după atâta timp?

   Își simți zâmbetul de pe buze crescând cu cât o privea mai mult. Era atât de tânără, de naivă și de frumoasă. Îl scotea din sărite de cele mai multe ori, dar câteodată parcă îi aducea plăcere să se țină după ea ca un motan. Și, deși era un mitocan pentru că fusese prea preocupat de sine ca să nu o observe, nu putea să nu fie mulțumit de vorbele ei.

— Nu ești deloc. Ești singura care trebuia să fie, Rhoda.

   Întinzându-și mâna, trase plapuma peste amândoi și se cuibăriră unul în brațele altuia, inimile bătându-le în același ritm și după aceeași lege.

   Era, cu adevărat, fericit. Cu câteva săptămâni în urmă, nu și-ar fi închipuit că ar fi avut în brațe o femeie, mai ales una la care să țină și care să-i aducă pofta de viață înapoi. Era fericit, chiar dacă, în adâncul sufletului său, știa că nu urma să dureze mult.

N/A: 1. M-am gândit mai bine și o să las poveștile de Crăciun pe alți ani. Mai bine mă ocup de cărțile pe care le am începute acum.

2. Cred că de aici încolo o să apară niște dirty moments, atât de dirty cât mă pricep eu să le scriu, desigur. Aș recomanda poate 14+, dar cine sunt eu să fac astfel de recomandări, lol. Mai bine citești, decât să faci la vârsta asta🤔 cred.