Rhoda se așeză înapoi pe scaunul de lemn de parcă ar fi avut cuie în el. Prințul Valeq îi zâmbi blând și își propti bărbia în pumn, privind-o de parcă era o zeiță reîncarnată. Se uită cu coada ochiului la oamenii săi, care se dublaseră de când fusese dusă la etaj să-și vadă dormitorul în care urma să stea câteva ore, până se odihneau caii și restul alaiului care venise după ea; aparent, nu sosiseră de multă vreme în sat și plănuiau să intre în Pădurea Roșie pe seară, dar acum că le sărise în cale, nu mai avea rost să poposească prea mult.

   — Nici nu ai idee cât de bucuros sunt că te-am găsit atât de repede, frumoasa mea lupoaică, spuse prințul, întinzându-și o mână spre chipul ei.

   Furioasă, Rhoda îi prinse la timp încheietura și îl strânse în același timp în care își înfipse unghiile în pielea lui, totodată moment în care realiză cât de bine făcuse că și le lăsase să crească. Prințul își mări surprins ochii și încercă să se retragă din strânsoarea ei, dar nu îi dădu drumul, ci din contră. Zări mișcare în dreapta și se trezi la o secundă depărtare de a fi dată cu capul de masă de unul dintre soldați, așa cum făcuse ea cu Malkiel, dar matahala se opri la timp la semnalul prințului.

   — Dacă văd doar o urmă de praf pe chipul ei, o să aveți de-a face cu execuția, îi amenință într-un mod prea elegant.

   — Același lucru se aplică și Alteței Tale, vorbi Rhoda, ridicându-și sfidător bărbia. Doar puneți mâna pe mine, Alteță, și o să mă asigur că o să vă fac viața un chin. Sunt destul de sigur că nu ați mai zâmbi atât de degajat cu un ochi în minus, nu?

   Valeq rămase doar o secundă impasibil, după care buzele lui se arcuiră în sus. Rhoda îi dădu drumul mâinii și se restrase, lipindu-și palmele de masă.

   — Nu e nevoie de așa amenințări, draga mea. O să te las să trăiești în nori, iar când ajungem acasă, fii sigură că ai să fii împodobită cu cele mai scumpe și mai rare diamante, pe măsura frumuseții tale, desigur.

   Rhoda se strâmbă de parcă ar fi înghițit o lămâie acră.

   — Nu cred că se va ajunge până acolo, Alteță. Credeam că ați înțeles din refuzurile mele de până acum că nu intenționez să vă devin mireasă.

  Prințul nu păru deranjat de remarca ei – în schimb, își sprijini glezna piciorului drept pe genunchiul stâng și se lăsă în scaunul cojit de vreme de parcă se așezase pe cel mai confortabil tron. Pe sub straiele ponosite și largi pe care le purta, Rhoda putu zări brățările de aur ce îi înconjurau mâinile până la cot. Dacă ar fi fost cu oricare alt prilej, mai mult ca sigur acesta ar fi purtat și lanțurile lui cu aur alb și perle, sau chiar și nenumăratele inele care dădeau de înțeles că era, cu adevărat, cel mai bogat prinț de pe continent.

   — Cu cât e mai greu de cucerit fata, cu atât mai mare e răsplata, nu? surâse el. La rândul meu, credeam că ai înțeles că nu o să las o asemenea ființă gingașă ca tine să-mi scape printre degete. Ești frumoasă, inteligentă și neînfricată, lady Rhoda. Ești tot ce și-ar dori un bărbat.

   Rhoda se încruntă, încercând să înțeleagă rostul cuvintelor sale. Nu își putu da seama ce li se părea lor atât de atrăgător la ea – cicatricea de pe obrazul drept spunea clar că era departe de perfecțiune. Lachlan poate că îi dăduse târcoale fiindcă se cunoșteau de mici și probabil profitase de asta pentru a vedea cum e să fii bărbat, prințul Velizar o flatase doar pentru planurile malefice ale surorii sale, mai mult ca sigur, iar prințul Valeq... nu își putu da seama ce vedea acesta la ea. Doar ar fi pocnit din degete, și femei de mii de ori mai frumoase și mai bogate decât ea i-ar fi căzut la picioare. Avea deja patru soții, pe două dintre ele le văzuse la balul la care acesta o rugase să danseze pentru el și putea spune fără ezitare că locuitorii Ținuturilor Calde nu excelau doar prin bogăție, ci și printr-o frumusețe rar întâlnită. Iar dacă era vorba de moștenitori, din ce își amintea, Valeq avea un fiu de la prima soție, care născuse până atunci două fete, deși acesta nu avea mai mult de 23 de ani.

   — Ei bine, îmi pare rău, Alteță, pentru efortul făcut și pentru... atenția acordată, dar ca să mă luați, va trebui să mă scoateți ca pe un sclav de aici; nu am de gând să cedez sub nicio formă presiunilor voastre.

   Văzându-i privirea determinată, prințul oftă, apoi ridică două degete și doi bărbați se apropiară de ea, din stânga și din dreapta. Intră în alertă imediat și sări în picioare – nu se aștepta sub niciun chip ca acesta să cedeze atât de repede, căci știa prea bine că voia să aibă grijă de ea ca de o floare.

   — Știu de ce ești în stare, lady Rhoda, și îmi pare rău că trebuie să recurg la astfel de... lucruri, dar nu am niciun gând de a te lăsa în pace. Domnilor, duce-ți-o în camera ei cât mai frumos posibil.

   Cei doi își întinseră la unison mâinile, iar Rhoda își blestemă în gând pumnalul uitat la cvartir și fusta care îi fură două secunde prețioase cât timp o dădu jos și o aruncă pe podeaua mozolită, în dreptul bocancilor lui Malkiel, care privea terifiat scena din fața ochilor săi. Rămasă în pantaloni, își izbi vârful ghetelor de scaunul pe care stătuse și îl prinse imediat când acesta plonjă în aer. Se roti pe călcâie și îl lovi pe unul dintre soldați cu scaunul în cap, care se sparse în două și rămase doar cu picioarele acestuia între degete. Soldatul se dădu doi pași în spate, iar Rhoda profită de buimăcirea lui și îl lovi cu genunchiul în dreptul comorii pe care orice mascul și-o proteja cu prețul vieții.

   Unul dintre bețivanii aflați în tavernă scoase un urlet – dacă de uimire sau de frustrare pentru că îl deranjaseră, nu își putu da seama – și se întoarse instant spre celălalt bărbat, care dădu să își împreunze mâinile de parcă voia să o strângă de gât. Se lăsă pe vine și îl lovi cu picioarele scaunului după genunchi, făcându-l pe acesta să se chircească de durere.

   De lângă perete sări alt soldat, iar Rhoda se dădu un pas în lateral și îi puse piedică. Bărbatul căzu grămadă peste ceilalți doi.

   Însă scurtul moment de mândrie îi trecu cât ai clipi din ochi, căci un altul îi prinse coada împletită în pumn și îi dădu brânci pe podea. Se lovi cu toată fața de piciorul din fier al unei mese și își simți sângele pătându-i limba. Își trecu mâneca tunicii peste buze și înjură.

   Se rostogoli pe spate și încercă să îl împingă pe bărbatul negru ca tăciunele, iar acesta fu la rândul lui gata să îi strivească fața cu bocancul, dar totul îngheță în jurul lor când prințul Valq se ridică de pe scaun.

   — E de ajuns! strigă el terifiat. Nu ți-am dat permisiunea să o lovești, zevzecule! Vei fi drastic pedepsit când vom ajunge acasă. Ești bine, lupoaica mea? o întrebă apoi, într-un ton mult mai blând.

   Rhoda nu se putu abține și scuipă saliva îmbibată cu sânge pe bocancii săi, făcându-l pe acesta să se strâmbe scârbit.

   — Mult mai bine acum, zâmbi ea zeflemitor.

   — Draga de tine... ce ar fi să te întorci în dormitorul tău? Cred că ești extenuată. Poți să dormi liniștită câteva ceasuri, căci plecăm la miezul zilei.

   Alți doi soldați o ridicară de subraț și mai mult o târâră spre scările care duceau la etaj, căci își simți picioarele ca de gelatină, iar capul începu să i se învârtă ca o minge – probabil că se lovise și acolo, doar că nu realizase până atunci din cauza adrenalinei. Ajunsă pe ultimele trepte, Rhoda privi peste umăr spre Malkiel cât de urât putu, iar dacă ar fi avut mâinile libere, l-ar fi ațintit cu degetul arătător.

   — O să te omor, trădătorule! mârâi spre el.

   Malkiel înghiți în sec și-și plecă privirea spre podea, de parcă abia atunci realiză ce greșeală făcuse.

   Trecură pe lângă mai multe uși ponosite și cotiră pe două holuri prin care abia pătrundeau razele soarelui, până ajunseră în dreptul camerei sale. Unul dintre ei deschise ușa de lemn, iar celălalt îi dădu brânci înăuntru, ceea ce o făcu să se împiedice de pragul ușii și să cadă în genunchi și în palme pe mocheta plină de țărână.

   — Ai face bine să nu mai încerci altă scamatorie, dulceață, rânji primul. Prințul nostru nu poate ști că te lovim, dacă nu ne vede. Și cu siguranță cei care stau sub fereastra ta nu or să te prindă ca niște cavaleri.

   Rhoda îi înjură zgomotos și, dacă ar mai fi avut salivă, i-ar fi scuipat și pe ei. Aceștia râseră batjocoritor și îi trântiră ușa în nas.

   Rămasă singură în dormitor, încercă să găsească alte căi de a ieși de acolo și își mijii ochii, căci perdelele erau trase și lumina soarelui nu ajungea până acolo, întrucât, după cum spusese prințul Valeq, nu trebuia să vadă nimeni altcineva camerele femeilor. Gemu când, punându-și mâna pe stomac, se simți fulgerată de o durere pe care o găsi deloc plăcută. Se sprijini de marginea patului și reuși să se ridice în genunchi, apoi își trase pelerina de pe umeri și o azvârli furioasă spre perete.

   Cu greu, ajunse în dreptul oglinzii sparte de pe masă și se crispă când își văzu fața: buza de jos îi era umflată, iar un firișor de sânge îi ajungea până la bărbie. O julitură micuță îi acoperea mijlocul frunții – probabil și genunchii ei erau la fel. Înjură iar; pe ea, pe Malkiel, pe prințul Valeq și pe acele matahale care o bruscaseră în asemenea mod.

   — Acelea nu sunt deloc niște cuvinte potrivite pentru o domnișoară.

   Auzind vocea venind de nicăieri, Rhoda țipă speriată și tresări. Ochii i se măriră când, întorcându-se pe călcâie, îl zări pe Diavol stând pe singurul fotoliu din odaie, aflat în cea mai întunecată parte a acesteia, cu picioarele întinse în față, cu o mână pe mâner, sprijinindu-și obrazul, iar cealaltă strângând bastonul în formă de șarpe. Era mai mult decât surprinsă că acesta se afla acolo, dar și pentru că era prima dată când îl vedea îmbrăcat în altceva decât în straiele sale negre și mantia nelipsită: o vestă cafenie era așezată peste cămașa albă cu volane, strânsă la guler cu o panglică de catifea, iar picioarele sale lungi, musculoase erau îmbrăcate într-o pereche de pantaloni de piele neagră. Cizmele îi ajungeau până la genunchi, lăsând astfel la vedere faptul că Diavolul era un bărbat așa cum mulți alții voiau să arate.

   Dacă ar mai fi purtat o coroană, ar fi arătat exact ca un rege.

   Îi fu frică să îi întâlnească privirea, însă îi găsi, până la urmă, ochii ireal de albaștri, iar aceștia nu țineau nicio urmă de bunătate în ei în acel moment. Era ușor încruntat, arătând deopotrivă plictisit și furios și o ațintea de parcă își imagina capul ei înfipt într-un țăruș. Buzele sale trandafirii erau strânse într-o linie dreaptă pe care nicio urmă de zâmbet nu ar fi părut că urma să o strice.

   Își duse mâna la piept, încercând să își calmeze bătăile inimii și rămase așa multă vreme, neștiind ce să facă. I se păru că orice gest ar fi o mișcare proastă și ar stârni toată iritarea pe care acesta părea că și-o înfrânează cu greu.

   — Nu ai de gând să spui nimic? o întrebă, frecându-și degetul mare de cel arătător.

   Se rugă în sinea ei să nu își dea jos mănușile, căci frumusețea acelor unghii negre i s-ar fi părut mai mult decât înfricoșătoare atunci.

   — E-eu... se bâlbâi ea. Îmi pare rău.

   Diavolul pufni.

   — Chiar îți pare?

Rhoda tăcu. Nici nu știa dacă și pentru ce trebuia să îi pară rău. Pentru că plecase neanunțată? Pentru că voise să vândă niște bijuterii și poate să scape de pruncul pe care era posibil să-l aibe în pântece? Pentru că nu reușise niciuna dintre astea?

   — Nu plănuiam să plec, se explică ea.

   — Poate că tu nu, dar alții se pare că nu sunt de aceeași părere cu tine.

   Se încruntă. Aflase cumva de Malkiel și de prințul Valeq? Sau poate că îi auzise.

   — Uite ce ți-au făcut.

   Privi atentă cum ochii lui coborâră până când ajunseră în dreptul buzelor sale, pe care și le simți usturând.

   — Pesemne că îți place să intri în tot felul de belele din care te alegi cu tot mai multe vânătăi. Poate că ar trebui să te las să-ți vezi singură de treabă. Vino aici!

   Rămase nemișcată, fiindu-i frică până să și respire. Înghiți în sec când i se păru că i se întunecă privirea și se desprinse de perete, mergând spre el cu pași mici, temători. Ajunsă în dreptul lui, îi prinse mâna pe care o întinse spre ea și se lăsă trasă în brațele sale. Acesta îi șterse sângele de pe bărbie și de pe buză cu un deget, privind încruntat lichidul, de parcă ar fi fost o chestiune care îi dădea mari bătăi de cap.

   — Ești supărat? îl întrebă, abia auzindu-și șoapta.

   Diavolul îi răspunse, însă nu își mută privirea.

   — Sunt supărat, furios, frustrat și orice altceva care mă face cu greu să mă abțin din a-ți frânge gâtul ăsta frumos al tău, Rhoda, să mă asigur astfel că nu ai să mai faci vreo prostie.

   Rhoda își mări ochii, începând brusc să tremure.

   — Dar presuspun că o să mă mulțumesc pe moment cu alte modalități de a face asta.

   — Ce vrei să spui, milord?

   Un colț al buzelor sale se ridică, abia perceptibil.

   — Ai să vezi când ajungem acasă. Ai face bine să îți închizi ochii – nenorocitul ăla de prinț îndrăznește să intre în camera ta fără să ciocăne. Și bastardul acela de hoț... murmură gânditor. O să se lase cu sânge.

   Înghițindu-și un icnet, Rhoda vru să scape din brațele sale și să se arunce în genunchi, însă ajunse și mai lipită de acesta, așa că se găsi ținându-i cămașa în pumni, privindu-l rugătoare.

   — Te implor, milord, lasă-i în pace. A fost doar o neînțelegere.

   — Neînțelegere, spui? Bun, pentru că urăsc neînțelegerile.

   — Te rog... Malkiel nu și-a dat seama ce face, nu a avut nicio intenție de a mă răni sau... sau...

   Cuvintele ei nu îl mișcau deloc și își dădea seama de asta după felul în care o privea, parcă peste măsură de plictisit. Își trecu limba peste buze și, ignorând usturimea, își îndulci glasul, așa cum le văzuse făcând pe doamnele de la curtea regală.

   — Voi face tot ce dorești, milord, dacă îi lași în pace.

   Diavolul își arcui o sprânceană, deloc impresionat.

   — Ai mai spus asta de vreo două ori și te-ai dovedit a fi o mincinoasă.

   Își strânse buzele.

   — Vorbesc serios de data asta. Promit!

   Nu se lăsă să-și imagineze ce fel de lucruri și-ar fi putut dori acesta, dar, dacă ar fi vrut într-adevăr să o transforme într-o sclavă, să o tortureze pentru amuzament sau să-i bea sângele, atunci ar fi putut face asta încă de când îi dăduse sleicul de munte.

   — Fie, spuse acesta într-un final.

   Eliberă aerul din plămâni de parcă nu ar mai fi respirat în ultimele momente și își trecu palma peste frunte.

   Cum se obișnuise deja, nu putu sta liniștită prea mult.

   Ușa se deschise ușor, iar prințul Valeq trecu pragul de parcă era dormitorul său.

   — Dormi, lupoaica mea?

   Se crispă când îi simți trupul Diavolului încordându-se, iar felul în care maxilarul începu a-i zvâcni o făcu să realizeze că se înjosise degeaba.

   — Lupoaica ta? mârâi furios.

   O dădu jos din brațele sale și se ridică în picioare, arătând mult mai impunător decât îl văzuse până atunci, iar prințul Valeq îl ochi curios.

   Oftând, Rhoda se întrebă dacă Diavolul ar fi căzut la fel de repede precum cei trei soldați dacă îl lovea cu scaunul în moalele capului.